Redobândirea simţului omenescului prin „Cei frumoși și cei buni”

Cristian Fulaş este, fără doar şi poate, unul dintre cei mai rafinaţi prozatori ai momentului, un ins care ştie bine joaca scrisului, care se ia în serios – cu o lejeritate de flaneur superior – şi cu care, din fericire, e greu să ai o călătorie ratată la capătul aventurii diegetice. Creator de obiecte textuale complexe, de structuri non-binare, deopotrivă survolante şi adânci, jongleur serios cu limitele şi posibilităţile literaturii, Fulaş este o voce originală şi puternică în peisajul de azi, stilist şi metafizician deopotrivă, maestru al întrebării, stupefacţiei şi punerii în abis. După ultracompactele romane Fâşii de ruşine şi După plâns, cărţi care te ţin bine înfăşurat în gravitaţia lor, atât la lectură cât şi după aceea, volumul de nuvele Cei frumoşi şi cei buni propune altceva, o binevenită diferenţă în repetiţie, marcând, după cum s-a mai remarcat, o punte de trecere către promiţătoare realizări viitoare. Puţini vor fi, probabil, cititorii care vor aproxima corect complexitatea volumului. Plin de aluzii, (semi)citări, false piste hermeneutice, cogitationes, Cei frumoşi şi cei buni este un volum lucrat, multiplu, plural, fracturat în interior, dar deopotrivă unitar într-un mod fremătător, organic, pulsatil. Cinci proze diferite stilistic, evocând structura unui eseu, reluând, din diferenţa (ce evocă diferanţa derrideană) internă a nereprezentabilului pe care se sprijină orice reprezentare, excesul fondator, descentrant şi neînregimentabil, din care se naşte orice lume. Aceasta este doar una dintre urmele pe care lecturile din poststructuraliştii francezi le lasă în textul lui Cristian Fulaş. Sensibil mereu la secundar, la urma din spatele semnificaţiei şi la violenţa din spatele metafizicului, Fulaş asumă fără ezitare un proiect postmodernist, atât la nivel estetic, cât şi filosofic. Găsim, asftfel, un scriitor care, din fericire, nu se alătură corului mult prea substanţial al intelectualilor români care nu trec dincolo de acuzaţile superficiale şi nedrepte de relativism aduse curentului. Contrar unei prejudecăţi comune, teoretizările poststructuraliste, departe de a fi simple juisări relativiste, sunt sondări metafizice exasperate, încercări de a spune după relevarea excesului – abis şi haos deopotrivă – pe care se în-temeiază orice lume, orice structură. În ciuda sofisticării sale, proza lui Fulaş încearcă să redea privirii o anumită simplitate, din mijlocul complexităţii tehnice, specularităţii nesfârşite, jocului intertextual şi seriozităţii metafizice.

Din mijlocul dezabuzării generale, după marile utopii colective şi personale, după apocalipsa visului democratic, ceea ce viz/sează şi doreşte proza lui Cristian Fulaş este redobândirea simţului omenescului, bunătăţii primordiale, prospeţimii etice. Plimbându-ne prin nesfârşite grădini ce se bifurcă, Fulaş ştie şi simte că singurul fir al Ariadnei care ne-a mai rămas este semiotica cărnii, căldura unei palme, pulsaţia tandră a unui corp, respiraţia fragrantă a unui călător – eventual într-o noapte de iarnă. Personajele lui Fulaş nu locuiesc niciodată integral lumile în care s-au trezit proiectate/aruncate. Propoziţii vii create de sisteme care n-au resursele necesare pentru a le fundamenta, inscripţii gödeliene contorsionate, simboluri de carne şi sânge, ele relevă lumile proprii, indicând totodată haosul care le împresoară. Creator de personaje credibile şi consistente, Fulaş este, deopotrivă, sensibil la nimicul care adăposteşte orice virtualitate şi pe care se creează friabilele structuri ale oricărei locuiri. Lumile lui patinează, supurează, îşi exilează locuitorii, îi încremenesc în interstiţii care nu reuşesc să fie purgatorii. Consistente pentru cei ce le locuiesc fără rest, dar semnificative prin cei care, la limita lor, le releva inconsistenţa, „realităţile” lui Fulaş depind fatalmente şi pier deopotrivă prin îndărătnicia câte unui detaliu sau a unui capriciu, fie că stau agăţate în destinul unei monede de cincizeci de bani sau în clipa cea repede de îndoială a unui mafiot. Ţesătura lor de vis şi fum se poate destrăma oricând, demirugul lor nevrotic se dovedeşte un ecleziast. Subiectul literaturii (genitiv obiectiv şi subiectiv) este acea privire de nicăieri, acel (non)cineva de la graniţa cu haosul. Tocmai pentru că, pentru Fulaş, literatura nu poate trece decât prin ontologie, scrisul său nu poate fi decât radical. Astfel, pentru că nu vrea nici o clipă să eşueze în ornamental şi în divertisment facil, pentru că vrea să regăsească sensul ontologic şi forţa primară a literaturii, proza lui Fulaş nu se sfieşte să indice în direcţia marilor întrebări. La ce bun prozatori în timpuri de răstrişte? Cum poate scrisul să zdruncine „sistemul obiectelor”? Care este relaţia dintre cuvinte şi lucruri? Ce (mai) este omul? Are umanitatea un viitor? Există o antropofilie naivă, care vine din interiorul marilor naraţiuni pe spatele cărora, de veacuri, ne ţesem idiosincraziile. Antropofilia lui Fulaş este secundă, critică, lucidă. Este antropofilia de după plâns. Credinţa lui în literatură nu poate fi decât radicală, religioasă, ultimă, radiind din non-locul în care îndoiala şi credinţa sunt indiscernabile. Asemenea martirului între lei, scriitorul e azi vocea din pustie care strigă. Chiar dacă pustia e doar o haltă feroviară, iar trupul său, soma care adăposteşte aurul cerebral, e mereu împresurat de câini sălbatici care vor să-l sfâşie.

Îmi exprim încă o dată admiraţia şi interesul faţă de acest scriitor erudit, straniu, nervos şi teribil de ambiţios. Pariurile sale sunt mai mult decât riscante. Proteic şi complex, neliniştit şi inconfortabil prea mult timp cu aceleaşi soluţii tehnice, Fulaş se exprimă mereu schimbător, mereu ofertant, mereu la limită. După părerea mea, aşa cum se prezintă în acest volum, proza lui n-a ajuns încă la distilarea totală, forţa ei e încă prea difuză, ezoterismul ei încolăcit riscă încă să îndepărteze cititorul mai puţin dispus la travaliu. Uneori, complexitatea riscă să strice bucuria lecturii, ca în Agenţia, de pildă, unde am senzaţia că asistăm la o vânătoare de iepuri întreprinsă cu arme nucleare. Dar, prin nuvele ca Liniştea sau Giovanni, Fulaş îşi demonstrează scurt şi irefutabil stofa de scriitor autentic şi puternic. Filosoful Jean Luc-Nancy spunea undeva că gândirea este fie la limită, fie nu este. Scrisul lui Fulaş este gândire desfăşurată, murmurul critic, litania îndoielii însoţesc permanent actul fundamental al scrisului care este, inevitabil, unul de credinţă. Credinţă după plâns, după om, după Dumnezeu.

Un scris care vine din celălalt loc, cu o spaimă perpetuă.

Editura: Polirom