Taţi şi fii (II)

Când destinul, împrejurările sau pur şi simplu oamenii te aduc în proximitatea unui scriitor şi a unei cărţi, se cheamă că există un plan nevăzut acolo, o „lucrătură” mirabilă. Este ceea ce mi s-a întâmplat de câteva ori, iar în ultima vreme întâlnirea cu două dintre cele trei romane scrise de Khaled Hosseini se înscrie într-o astfel de întâmplare fericită.

Despre Vânătorii de zmeie am scris de curând, sub impresia unei prime lecturi cu impact direct, total. Am căutat date şi însemnări despre scriitorul american de origine afgană. Aşa cum îmi imaginam deja şi cum am scris în recenzia anterioară, traseul său şi tot ceea ce trăieşte actualmente nu se înscriu într-o dimensiune confortabilă. Nici pe departe. Scriind despre un anumit spaţiu geografic şi cultural, Khaled Hosseini şi-a asumat un risc sau chiar mai mult decât atât. Căci nu degeaba este socotit „un alt Salman Rushdie”...

Şi munţii au ecou (2013, Editura Niculescu, 2017, traducere din limba engleză şi note de Andreea Giorgiana Nicolae) este al treilea roman din seria de autor. Ca şi în cazul celui dintâi, când scriitorul a pornit de la un fapt real, şi aici originea poveştii principale o reprezintă o experienţă proprie: în timpul unei misiuni UNHCR din anul 2007, Hosseini a fost într-un sat izolat din mijlocul deşertului, a cunoscut îndeaproape o familie afgană sărmană, care l-a inspirat ulterior pentru acest roman. Este, sunt aproape sigură, însăşi povestea din incipitul cărţii, despre familia lui Baba Ayub din Maidan Sabz, un sat extrem de sărac, cu pământuri aride, neprietenoase, încât oamenii sunt nevoiţi să dea jertfă unui djin, un div cumplit. Aceasta este povestea pe care, în 1952, toamna, Saboor le-o spune copiilor săi, Abdullah şi Pari, fără să ştie că, în curând, va reitera destinul tatălui silit de sărăcie să-şi „vândă” fiica. În poveste, Baba Ayub are mai mulţi copii, dar pe mezin, Qais, îl iubeşte cel mai mult. Acesta va fi tras la sorţi, pentru a fi dat divului care, înduplecat de jertfă, va dezlega ploile peste ţinutul arid, altfel toţi sătenii ar fi murit de foame. Se spune că pe copii divul îi duce în sălaşul lui din munte, unde pământenii nu puteau pătrunde. Neconsolat de pierderea fiului, după câţiva ani în care vinovăţia i-a erodat sufletul şi liniştea, Baba Ayub a plecat în căutarea lui, decis să-l omoare pe monstru şi să-şi recupereze băiatul. A străbătut drumuri primejdioase, necunoscute, până a ajuns în vârf de munte, înfruntându-l pe div. Admirându-i curajul, acesta i-a arătat că fiul său se joacă fericit printre ceilalţi, într-un decor fastuos, că şi-a uitat tatăl şi familia. Şi-l pune, din nou, pe tatăl sfâşiat de dor, să aleagă: îl poate lua acasă, în sărăcie lucie sau îl lasă acolo, dar nu-l mai poate vedea niciodată. „Eşti un monstru fără suflet!”, răcneşte tatăl îndurerat. Şi va pleca singur. Milos, divul îi dă o poţiune pentru a uita tot ce văzuse în sălaşul din munte. Licoarea uitării, anestezia. Căci, întors acasă, Baba Ayub va avea nepoţi şi strănepoţi, va munci neostoit. În anumite nopţi, însă, bietul tată se va simţi străbătut de un dor fără saţiu, un nostos greu, aproape lichid…

În rama acestei poveşti se va închega, încet-încet, cealaltă, din lumea reală, în care săracii fac mereu sacrificii înfricoşătoare. Saboor rămâne văduv, cu doi copii destul de mici, se recăsătoreşte, are un alt băiat, care moare de foame şi de frig, într-o iarnă neobişnuit de geroasă. O va da pe Pari spre adopţie, contra unei sume de bani care-i va permite să-şi întreţină familia. De aici se deschid, succesiv, alte naraţiuni, alte destine, toate însă unite între ele precum zalele dintr-un lanţ. Fiecare personaj are înscrisă, în devenirea lui, povara culpei şi a consecinţelor care au decurs din aceasta: Parwana s-a căsătorit cu Saboor, deşi acesta o iubise pe sora ei cea frumoasă, Masoona. Dar Masoona a rămas paralizată în urma unei căzături din copac, provocată de propria soră; Nabi, fratele Parwanei, lucrează ca şofer în casa familiei Wahdati, mijlocind înstrăinarea unuia dintre copiii lui Saboor, trăind permanent cu remuşcările acestui act:

„I-am luat pe aceşti doi copii neajutoraţi, care ţineau unul la altul cu o dragoste în forma ei cea mai simplă şi mai pură, şi i-am despărţit. Nu voi uita niciodată disperarea care i-a cuprins atunci…” (pag. 111)

Suleiman Wahdati se căsătoreşte cu Nila, dar e îndrăgostit de şoferul său, Nabi. Nabi o iubeşte pe Nila. Nila este nefericită, un chiuretaj a lăsat-o sterilă, dar compensează prin poeziile scrise, texte de un erotism scandalos pentru acea vreme:

„…poeziile Nilei încălcau tradiţia. Nu aveau ritm, nici rimă. Şi nici nu erau despre lucruri obişnuite, copaci, flori sau pasărea bulbul. Nila scria despre dragostea fizică. Scria despre îndrăgostiţi care îşi şoptesc vorbe dulci în pat şi se ating. Scria despre plăcere. Nu am mai auzit până atunci o femeie care să folosească un astfel de limbaj…” (pag. 106-107)

Culpa Nilei izvorăşte din imperioasa ei nevoie de libertate. De eliberare. Dor de aventură. Când soţul ei paralizează, îl abandonează, ia fetiţa şi fuge la Paris. De aici, naraţiunea este preluată de Pari, fetiţa cumpărată de soţii Wahdati de la Saboor, prin mijlocirea lui Nabi. Pari are destinul mezinului Qais, din incipitul cărţii. Creşte în bogăţie, cunoaşte oameni feluriţi, îşi completează educaţia, îşi întemeiază un cămin. Instinctiv, simte că locul ei, rădăcinile ei se trag dintr-o altă familie:

„Sentimentul că îi lipsea ceva, sau cineva, fundamental pentru existenţa ei. Uneori vag, ca un mesaj trimis pe drumuri secundare umbrite şi la distanţe lungi, un semnal slab la un radio, izolat, risipit. Alteori era atât de clară această absenţă, atât de intimă, încât îi tresărea inima”. (pag. 198)

În 2003, povestea se mută în spitalul Wazir Akbar Khan din Kabul, unde infirmiera Amra Ademovic are în grijă o fetiţă măcelărită de propriul unchi, singura care a scăpat cu viaţă din familia ei, dar desfigurată în urma loviturilor de topor primite. Infirmiera cere ajutorul lui Idris, doctor american de origine afgană, care îi promite să o aducă pe Roshi în San Francisco pentru operaţii plastice. Dar şi Idris trăieşte sub semnul unei indolenţe culpabile, uitându-şi promisiunea după ce părăseşte Kabul:

„În ultima lună, Roshi a devenit ceva abstract, un personaj dintr-o piesă de teatru. Legătura dintre ei era din ce în ce mai slabă, aproape se răcise. Experienţa trăită la spitalul din Kabul nu mai avea putere asupra lui. Îşi dă seama că acolo fusese cuprins de o hotărâre puternică, de ceea ce ulterior se va dovedi o iluzie, un miraj. Căzuse sub influenţa unui fel de drog. Acum simte distanţa dintre el şi fată ca fiind enormă. Infinită, insurmontabilă, iar promisiunea faţă de ea o greşeală nesăbuită, o interpretare eronată a propriilor sale puteri, a voinţei şi a caracterului său”. (pag. 181)

Înrudiţi sau nu, oamenii din această carte îşi ţes propria poveste. Alegerile lor de viaţă îi poartă şi ne poartă peste tot: Kabul, Paris, insula Tinos din Grecia, San Francisco. Culpa, iubirea, dezvrăjirea, sacrificiul, invidia, autodistrugerea, toate sunt experienţe asumate în numele unei umanităţi care nu-şi pierde niciodată definitiv lumina. Pe căi adesea întortocheate, prin oameni aleşi anume de o forţă supraordonatoare, părinţii îşi regăsesc în cele din urmă copiii, fraţii îşi regăsesc surorile, rudele risipite prin lume. De acolo, din vânătoarea urbană a vreunei metropole gălăgioase, răzbat imaginile unei copilării fracturate de un destin nedrept:

„vede tot felul de pomi fructiferi în dumbravă, prin frunze adie vântul. Vede sârma de rufe şi femei stând pe vine lângă un pârâu şi funiile care fac să scârţâie un leagăn sub un copac înalt, şi un câine mare, care stă ghemuit, şi un bărbat cu nas de şoim, săpând un şanţ…” (pag. 246)

În licărirea fugară a unei astfel de imagini şi în cutia cu pene multicolore – metaforă a inocenţei şi a iubirii fraterne – femeia înstrăinată îşi (re)găseşte rădăcinile afgane şi liniştea. Divul care a răpit-o odinioară şi-a pierdut puterea asupra ei. Nu i-a spălat creierul. Mankurtizarea nu s-a produs ireversibil, din fericire…

si-muntii-au-ecou_1_fullsize Khaled Hosseini – Şi munţii au ecou