Scena e un joc de volume, în centrul acestora nefiind oamenii, ci lumina. E greu să-ți dai seama care va fi centrul acțiunii sau al atenției, prejudecata îți spune că va fi acolo unde e Feodor Pavlovici Karamazov (Marian Râlea), pentru că el este Tatăl tuturor întâmplărilor, de la el pleacă firul tragediei. Dar atunci ce-i cu smeritul acela, tăcut și cu un zâmbet schițat, ce pare că e deasupra tuturor și că e de mult în posesia acelei blândeți dată de înțelepciune? Și, brusc, îți dai seama că adevăratul personaj este lumina. Dar de unde vine ea, care-i este sursa? Iarăși, tendința este să ridici ochii și să cauți sursa, dar ceva (sau cineva?) nu-ți dă voie să ridici ochii deasupra liniei orizontului. De fapt, lumina e izvorâtă din oameni. Care dintre cei care intră în scenă e atât de darnic cu restul lumii, încât să lumineze sau să-i ilumineze? Nu, Alexei Feodorovici Karamazov (Rareș Florin Stoica) e prea tânăr pentru o asemenea misiune, e prea crud. El este CREDINȚA.
Ei bine, da, scenografia este parte din jocul actoricesc, este la fel de vie ca ei, se schimbă volumele, pozițiile, se deschid ziduri, se fragmentează, se închid uși, se sparg ferestre. Toate acestea cu ajutorul unor sisteme de scripeți care devin și ei parte din decor și cu ajutorul unei echipe tehnice cu adevărat profesioniste. Nu auziți un zgomot datorat acestor permutări (sau dacă există a avut grijă Vasile Șirli să le integreze în coloana sonoră special realizată pentru această montare). Peisajul postindustrial în fața căruia ne trezim dintr-odată ne demonstrează că tragedia umană în miezul ei profund e aceeași, indiferent de epocă. Marele merit al scenografului Peter Košir este că a adus povestea Karamazovilor în fața noastră așa cum e ea: plină de tragism, de frustrare, de neputință, de omenesc prea omenesc. A împins actorii în prim-plan, pur și simplu; la scena finală spațiul dintre actori și primul rând e mai mic de un metru, aproape că-ți vine să întinzi mâna și să le mângâi chipurile suferinde.
Și-l pierdem din vedere pe Feodor Pavlovici Karamazov (Marian Râlea) pentru ca centrul atenției să devină starețul Zosima (Petre Moraru), cel care are o prezență episodică în piesă, dar care, de fapt, e în spatele întregului șir de evenimente. Dinr-odată Alexei crește în ochii noștri, capătă dimensiuni supraomenești, îl vedem cum de la o replică la alta e capabil de și mai multe și ne întrebăm de unde forța și puterea și înțelepciunea, că doar n-o fi Făt-Frumos, să crească într-o clipă cât alții în zeci de clipe. Nu-i așa că RAȚIUNEA își cere dreptul de a dicta? Că doar ea e cea care ne definește, ne dă identitate. O, și cum mai ia ea chipul lui Ivan Feodorivici Karamazov (Cristian Iacob); și cum ne mai face ea să îngenunchem și să ne minunăm (cum, minunile nu țin de Dumnezeu?!?) cât de înțelept poate fi cel care cunoaște. Și cum mai reușește el să lege și să dezlege, să meargă până la adevăratele cauze ale tuturor celor întâmplate. Ei, aș! Dar atunci Alexei ce face acolo, de ce se preumblă precum tenebra cea mai adâncă? Care-i rostul lui aici, în scenă?
N-ar fi fost tabloul facerilor și desfacerilor pământești complet fără Dimitri Feodorovici Karamazov (Radu Zetu), PASIUNEA întruchipată, pasionalul și pasionantul, cel care se luptă până la capăt cu demonii iubirii desfrânate (în sensul de iubire fără limite). Intră în scenă exact când trebuie, face față ditirambilor Credinței și Rațiunii, ba chiar ține piept și nebuniei tatălui. Și când te gândești că el cade primul victimă bănuielilor! Și de ce? Doar pentru că nu-și ascunde dragostea, nu-și ascunde trăirile?
O, dar ce facem cu cel mic și smintit, cu Smerdiakov (Bogdan Talașman), al patrulea dintre frații Karamazov? E și el acolo, veșnic pierdut printre ziduri, ba în spatele lor, ba în penumbra lor, gata să-l protejeze pe Ivan până și de el însuși. Într-un contre-emploi de zile mari, care lasă loc spre sfârșit unui tragism atât de profund, Bogdan Talașman dă cu adevărat măsura talentului și științei sale de joc în acest rol. NEBUNIA întruchipată, gândul împletit cu sentimentul cel mai profund de iubire, rod al unei iubiri smintite și scăpată de sub controlul rațiunii, Smerdiakov vine să arate spectatorilor că în fiecare om zace o sămânță de umanitate; așa cum bobul de grâu încolțește în pământul cel mai bun.
Rakitin (Oana Albu) este micul Iago, cel care potențează atât de bine mersul lucrurilor în lumea asta mare. Joacă atât de bine, și-a intrat atât de bine în rol, cu vocea aceea bărbătească, dogită de alcool și tutun, încât colegul meu a avut impresia la primele scene că e un actor și nu o actriță (m-a întrebat la un moment dat, între două replici, cine e, că nu-l recunoaște!). Și fiindcă veni vorba de actrițe, nu putem lăsa la o parte celelalte două, ba chiar trei femei care intră în jocul Karamazovilor: Simona Mihăiescu care o joacă pe Grușenka, Gabriela Iacob pe Katia și Alina Petrică pe Liza. O să încep cu Liza, personaj care nu există în piesa montată în anii ´80 și aici este marele merit al Nonei Ciobanu, pentru că prin intermediul ei a introdus în scenă mreaja și tentația diavolească în sensul ei cel mai profund: cu o voce care se face auzită exact când trebuie și, mai ales, cât trebuie, prin intermediul unor versuri splendide (inclusiv din Emil Brumaru) vedem cum în spatele tuturor faptelor bune se poate regăsi … intenția cea rea. Nimic nu e ce pare a fi, iar Nona Ciobanu știe să ne demonstreze această stare de fapt și cu ajutorul preumblării prin scenă a Lizei. Celelalte două femei, Katia și Grușenka își împart omenescul, se luptă cu tot ce au ele mai bun să ia în posesie, să cuprindă cu totul făptura celui iubit. Am văzut o Simona Mihăiescu cu mult peste așteptările mele inițiale, chiar jonglează excelent cu cele două fațete ale rolului său; iar Gabriela Iacob în scena cu martorii din finalul piesei este cu adevărat magistrală. Și aici cred că este tot meritul Nonei Ciobanu că a știut să le pună valoare charisma.
Nu, KARAMAZOVII nu e o piesă de teatru obișnuită. Are trei ore, ore care trec cu mult peste pragul intensității general acceptate, ore care te scot din zona confortului personal. Te trezești aruncat în vâltoarea frământărilor interioare, a căutărilor de sens, a destinelor dejucate ale personajelor. Și pleci spre casă cu atât de multe întrebări, încât s-ar putea ca pașii să te poarte înapoi spre teatru. O să vedeți un Marian Râlea cu adevărat magistral, un Cristi Iacob care te înfioară în nebunia lui, pur și simplu nu poți ieși din cercul lui interior, te trezești că te (con)strânge nebunia lui! Cât despre Rareș Florin Stoica, ei bine, e un Alioșa atât de potrivit și atât de bun! Scena dervișului (excelentă intuiția Nonei Ciobanu să aducă în prim-plan scena crimei sub forma unui dans atât de specific!) este cu adevărat copleșitoare! Și Rareș nu joacă, nu dansează, Rareș trăiește scena până la capăt! Se consumă cu totul, astfel încât la sfârșitul piesei rămâne din el doar zâmbetul, acel zâmbet cu care a și intrat în scenă. Și uitându-ne la toți, cum stau ei aliniați la Judecata lumii, te întrebi cine e cu adevărat vinovat de crimă, cine e cel mai vinovat? Și poate că aici este momentul să spun că Doina Levintza a știut și de această dată să-și îmbrace actorii ei iubiți. Costumele fac și ele parte dintr-o eră postindustrială, acolo unde lumina, zidurile și muzica aceea atât de insinuantă fac casă bună cu culorile șterse și hainele care dezbracă caracterele.
Mergeți să vedeți KARAMAZOVII. Pentru jocul actorilor, pentru Dostoievski, pentru regia Nonei Ciobanu, pentru tot.
După romanul Frații Karamazov de F.M. Dostoievski
Regia și adaptarea: Nona Ciobanu
Scenografia: Peter Košir, Nona Ciobanu
Costume: Doina Levintza
Light-design: Iulian Bălțătescu
Proiecție video: Peter Košir
Muzica originală: Vasile Șirli
Pregătirea muzicală: Nadia Trohin
Distribuția: Marian Râlea, Cristian Iacob, Radu Zetu, Rareș Florin Stoica, Bogdan Talașman, Oana Albu, Simona Mihăescu, Gabriela Iacob, Ion Lupu, Avram Birău, Petre Moraru, Alina Petrică
Surse foto: Teatrul Mic, Sorin Mircea Vasilescu (pentru fotografia de final).
