Săptămâna viitoare, la Editura Litera, în colecţia „Clasici contemporani”, apare cartea a doua din „Lupta mea”, romanul autobiografic al norvegianului Karl Ove Knausgård.
Despre carte
A dat naștere unei polemici virulente și a primit încă de la apariție numeroase premii. După ce a abordat în primul volum tema doliului, Knausgard descrie cu aceeași vigoare și exactitate îndrăgostirea, uniunea și separarea, toate etapele sentimentului de iubire. Experiența de a fi tată dă peste cap totul în jurul lui și se reflectă în încercările cotidiene ale vieții de familie, în vacanțele care sfârșesc prost, în disputele cu vecinii, în tensiunile apărute cu ocazia aniversărilor copiilor… în acțiunea de a plimba un cărucior prin Stockholm când singurul lucru pe care dorește să-l facă este să scrie. Viața scriitorului-narator se desfășoară sub ochii siderați ai cititorului cu toată furia și sinceritatea ei frustă: un om cu o dorință de neoprit de a scrie, pentru care arta este o nevoie fizică, un om care oscilează permanent între energia vitală și impulsurile morbide. O capodoperă.
„Lupta mea este o capodoperă inexplicabilă, de o forță magnetică și hipnotizantă chiar și în momentele când pare plictisitoare.“ – Le Nouvel Observateur
Fragment în avanpremieră
……….
Cerul senin, albastru, și peisajul meschin și bătut de vânt, dar frumos, împreună cu bucuria copiilor și cu faptul că ne aflam într‑o mașină, și nu într‑un compartiment de tren sau la bordul unui avion, care pentru noi fuseseră mijloacele principale de transport în ultimii ani, au mai relaxat atmosfera, dar n‑a durat mult până am luat‑o de la capăt, căci trebuia să mâncăm, iar restaurantul pe care l‑am găsit și lângă care am oprit s‑a dovedit a fi al unui club de iahting –, însă, mi‑a spus ospătarul, dacă treceam podul, intram în oraș, iar acolo, după vreo cinci sute de metri, era un alt restaurant, așa că douăzeci de minute mai târziu ne aflam pe un pod înalt și îngust, dar intens circulat, împingând două cărucioare, flămânzi și înconjurați doar de un peisaj industrial. Linda era furioasă, privirea i se întunecase, tot timpul nimeream în asemenea situații, a spus ea printre dinți, absolut nimeni nu mai pățea așa ceva, nu eram în stare de nimic, acum ar fi trebuit să mâncăm toată familia, am fi putut să ne simțim bine, dar noi mergeam prin vânt, năuciți de mașini care vâjâiau și de gaze de eșapament pe blestematul ăsta de pod. Mai văzusem vreodată familii cu trei copii, afară, într‑o asemenea situație? Strada pe care mergeam s‑a terminat în fața unei uși de metal cu logoul unei firme de securitate. Pentru a intra în oraș, care, de altfel, părea trist și dezolat, a trebuit să facem un ocol de cel puțin cincisprezece minute prin peisajul industrial. Aș fi părăsit-o, fiindcă întotdeauna se plângea, întotdeauna voia altceva, dar nu făcea niciodată nimic ca să-l obțină, doar se plângea și iar se plângea, niciodată nu lua lucrurile așa cum erau, iar când realitatea nu corespundea așteptărilor, pe mine dădea vina, în probleme mărunte sau importante. Bun, ne‑am fi despărțit, însă chestiunile de logistică ne aduceau întotdeauna din nou împreună, aveam o mașină și două cărucioare, așa că nu ne-a rămas decât să ne prefacem că ceea ce fusese spus nu fusese totuși spus, să împingem cărucioarele murdare și șubrede peste pod și în sus până la frumosul club de iahting, să le săltăm în mașină și să punem copiilor centura ca să mergem până la cel mai apropiat McDonald’s, care s‑a dovedit a fi intr‑o benzinărie chiar la ieșirea din centrul orașului Göteborg, unde eu am stat afară pe o bancă și mi‑am mâncat cârnatul, în timp ce Vanja și Linda stăteau în mașină și‑i mâncau pe ai lor. John și Heidi dormeau. Excursia plănuită la parcul de distracții Liseberg am anulat‑o, n‑ar fi făcut decât să înrăutățească lucrurile dată fiind starea de spirit care domnea acum printre noi, în schimb, câteva ore mai târziu, ne‑am oprit, dintr‑un impuls de moment, la un „Tărâm al basmelor“ ieftin și improvizat, unde totul era de cea mai proastă calitate, și i‑am dus întâi pe copii la un mic „circ“, care consta dintr‑un câine ce sărea prin niște cercuri așezate la înălțimea unui genunchi, dintr-o doamnă forțoasă, cu înfățișare masculină, venită probabil de undeva din Europa de Est, care, îmbrăcată în bikini, arunca aceleași cercuri sus în aer și le rotea în jurul șoldurilor – trucuri pe care se pricepea să le facă orice fată din școala mea primară – și dintr-un bărbat blond de vârsta mea, cu iminei, turban și colăcei de grăsime atârnând deasupra șalvarilor, care și‑a umplut gura cu benzină și de patru ori a scuipat flăcări înspre tavanul jos. John și Heidi se holbau de ai fi zis că le ies ochii din cap. Vanja rămăsese cu gândul la ghereta pe lângă care trecuserăm unde puteai câștiga jucării de pluș, așa că trăgea încontinuu de mine și mă întreba când avea să se termine spectacolul. Din când în când mă uitam la Linda. Stătea cu Heidi în brațe și avea lacrimi în ochi. Când am ieșit din sală și am început să coborâm înspre mașinuțe, împingându‑ne fiecare căruciorul pe lângă o piscină mare cu un tobogan lung, în spatele căruia trona un troll enorm, înalt de vreo treizeci de metri, am întrebat‑o de ce se emoționase.
……….
Cronica primului volum al seriei “Lupta mea”: aici.
Sursa foto Karl Ove Knausgard: dailyscandinavian.com.
