Jurnalul unui alt „Străin”

Cartea lui Coetzee, În inima ţării, Humanitas Fiction, 2017, publicată în colecţia „Raftul Denisei” şi tradusă de Irina Horea, scrie imposibilul (despre amestecul fiinţei/conştiinţei/identităţii cu alter-ii săi). Şi asta întrucât, aşa cum meditează autoarea notelor zilnice, fata bătrână prinsă în singurătatea ei şi a locului, totodată, însuşi limbajul înseamnă alteritate:

„Cuvintele sunt monedă. Cuvintele alienează. Limba nu e mediu propice dorinţei. Dorinţa este extaz, nu schimb. Doar prin alienarea obiectului dorinţei ajunge limba să-l stăpânească.” Se punctează aici şi locul pe care-l ocupă „dorinţa”, în spaţiul întrelui, unul dintre identitate şi multiplul vocilor dinăuntru-dinafară, care macină persoana prinsă în locul sterp (ca şi personajul narator). De remarcat, însă, că aşa numita dorinţă e doar aparent erotică, întrucât cuprinde o arie mai amplă, toate gândurile, iluziile, proiecţiile vorbite şi scrise ale fetei. E vorba de nevoia aprigă de iubire/comunicare, una din care nu există ieşire într-o lume a pre-judecăţilor şi lipsei de marcaje dintre moralitate şi imoralitate, alb-negru, etc. Nicio nuanţă nu se abate asupra orizontului prăfuit, şi gol, din spaţiul şi mintea fetei. Trupul ei, de fapt, este ca şi cel al spaţiului, pustiu, împietrit, insular, iar timpul e împins mereu la capătul care e lipsa comunicării:

„Într-un decor de piatră şi soare, împrejmuit pe kilometri întregi de sârmă ghimpată (…) Apus după apus, am stat unul în faţa celuilalt (tatăl, n. n.)…Am vorbit oare vreodată? Nu, nu cred…”

Fata se află în acest decor ca în propriul trup, înnebunită de nevoia dăruirii, în imposibilitate de o a o afla înăuntru-afară. De unde o confesiune ca viaţa însăşi, cu ruptura continuă de limbaj şi comportament, extrem de bine redate de Coetzee prin fragmentarismul, amestecul de iluzie şi realitate, de împotriviri şi dezvăluiri, interogaţii şi concluziile autorului de note, consemnări. Fata îşi scrie singurătatea cu luciditate, distanţă, aşa încât amestecul de stări ale trupului, senzorial, se face din bucăţi de notiţe zilnice, de carne/trăiri imposibil de redat, totuşi redactate. Lupta cu limbajul semnalează nevoia centrală, una a comunicării niciodată împlinite, de la început expuse lucid, sever, tăios:

„Dorind cu ardoare să alcătuiesc cuvintele care mă vor transporta în lumea mitului şi a eroilor, rămân totuşi aceeaşi persoană oarecare în căldura unei veri anoste, care nu vrea să se depăşească e sine.”

Singurului om de care este/se lasă pătrunsă, servitorul negru, îi cere tot comunicarea: „Spune-mi! Vorbeşte! De ce nu spui niciodată nimic? (sublinierile sunt, nu întâmplător, cele din cartea-confesiune). Spre final, fata închisă de propria crimă, de viol, dar şi de spaţiul însingurat ca şi ea, mai încearcă o formă de comunicare, mesajele din pietricele-cuvinte, adresate Celuilalt. De data aceasta alter-ul nu se mai află în spaţiul carceral, dimpotrivă, pe cer, odată cu traversarea locului de către avioane, aflate pe o rută în care nu figurează ca staţie şi „decorul” de piatră şi soare al fetei bătrâne. Absenţa divinităţii induce starea de inutilitate, deja exersată din copilărie de personajul supus, acum, „vocilor” înstrăinări. Poziţia centrală a „întrelui”, comunicării, dăruirii sufleteşti, nevoie umană împinsă, din nefericire, până la limita fizică, trupească, este fixată chiar într-unul dintre mesajele adresate „cerului”:

„Mijlocul! Între! (…) De ce nu-mi vorbeşte nimeni în adevărata limbă a inimii? Nici stăpână, nici sclavă, nici copil, ci puntea între, pentru ca în mine să se reconcilieze contrariile.”

Fata reuşeşte să-şi facă, în „nimicnicia” care este această absenţă a divinităţii, propria imagine, dar în ipostaza Celeilalte femei (dorite de tatăl său). Din pietricele se conturează cuvinte înstrăinate ca în teatrul absurdului, iar imaginea îi apare ei însăşi ca indecentă, starea fizică a întrelui, în fapt dăruire asumată:

„…am scris FEMM- AMOR PER TU. Şi coborând la ideograme mi-am consumat toate pietrele schiţând o femeie care zace pe spate. O siluetă mai plină ca a mea, cu picioarele căscate, arătând şi mai tânără ca mine, nu era vremea de scrupule. Cât de vulgară, mi-am spus, privind imagine…Am chicotit, chiar că m-am transformat în vrăjitoarea din poveste.”

Aici apare una dintre momentele regăsirii cu altul, o stare (dorit) integratoare. Povestea, de fapt, e una a dorinţei contopirii, comunicării cu alterii, pe final fără putinţă de armonizare. Pare o continuă şi continuă alienare, din care fata nu poate face decât gesturi disperate, omorul tatălui, refuzul-acceptare al violului de către singurul bărbat din cadru, negrul Hendrik, în fine, gesturi de comunicare inutilă pentru a capta un răspuns, un sens al cuvintelor, propria viaţă lipsită de orizont ca şi locul. Centrală este, în economia mărturiilor fetei, căutarea locului şi imposibilitatea găsirii lui chiar şi în pântecele din mormânt, ca cel al tatălui, mama fiind o umbră şi în amintire. De fapt, mormântul, în care face şi probează poziţia fătului pentru tatăl omorât, nu devine unul al regresiei în matern, ci tot o înstrăinare. Fata duce deja, prin părintele său, oboseala de viaţă şi în moarte, tot o străină gură, chiar la propriu, datorită formei gropii din cimitir şi a cuvintelor care o asaltează pe fată acolo, în pântece. Omului singur, părăsit, nu i s-a dat sensul, limbajul, fiinţarea, Centrul. Unul dintre alter-i o rosteşte cu acea ştiinţă a spaţiului care devine loc numai dacă e fiinţat, nu oprit, împietrit, uitat până şi în timp. Aş cita un fragment de luciditate amară, centrată tot pe nevoia dorinţei de comunicare, esenţa vieţuirii:

„Dorinţa e o întrebare fără răspuns, acum ştiu cu certitudine că ei nu mă aud. Sentimentul de singurătate este aleanul după un loc. Locul acela este centrul lumii, buricul universului. Numai întregul îl poate satisface pe om.”

Personajul confesiunilor pe bucăţi de zi, de noapte, de pietre, de omor, de senzaţii frânte şi disperată dăruire în praf, în trup, în Celălalt-ul necomunicativ îl conduce la dorinţa contopirii în chiar „limbajul” naturii:

„Pe mine m-ar satisface nişte lucruri cu mult, mult mai mici decât întregul: pentru început o viaţă nemediată de cuvinte:pietrele astea, tufişurile astea, cerul ăsta…o întoarcere liniştită în ţărână.”

Tehnica lui Coetzee în a grada căutările de sens, limbaj, a personajului suspendat în sinele şi spaţiul lipsei divine, a Cuvântului, este magistrală. Mai ales că fragmentele sunt nervoase sau lente, macerate şi cu reveniri obsesive, real-iluzorii (scena de viol sau omorul tatălui, de pildă).

Fata bătrână realizează un jurnal din fragmentele unei înstrăinări duse mai departe de Străinul lui Camus. Dacă Meursault e închis în rutina lumii anchilozate, fata „zace” (vocabulă recurentă) într-o lume a prejudecăţilor diverse, de la cele sociale la cele de rasă. Adevărat, şi unul şi celălalt au bucurii, mai degrabă senzaţii comune legate de spaţiu, căruia i se dăruiesc. Indiferenţa lui Meursault ţine, însă, de buimăceala omului înstrăinat în lumea rigidă, pe când fata e lucidă, străină de ea însăşi pentru că nu se vede fără scăpare în absenţa lui Dumnezeu,a sensului. Chiar limbajul se înstrăinează de el însuşi, „zăcând” ineficient „în inima ţării”. Personajul lui Camus priveşte lume printr-o lupă a sincerităţii, dar una alterată, distantă, fata bătrână e rece şi faţă de ea însăşi, cu dorinţa în pântece şi gând, însă. Vie, în ciuda aparenţelor, doritoare de comunicare (faţă de Meursault), ea luptă cu sine, cu limbajul, dar locul şi oamenii sunt necomunicativi, absenţi chiar. Emoţia lipsea la personajul camusian, se ascunde pentru a fi descoperită, însă, înăuntru, în pântecele „între”, subconştientul devenit conştient al fetei, fără să aibă posibilitatea rodirii, doar a sterilităţii, ca şi cea surprinsă în/de limbaj. Alteritatea e prezentă şi la un personaj şi la celălalt, numai că la fată disocierile sunt multiple, îndreptate şi spre înăuntru şi spre afară, cu minuţiozitatea unui microscop schizoid, propria conştiinţă.

Multiplicarea finală a „vocilor” fetei se arată emblematică pentru un alter care trăieşte nimicul, golul (tot cu recurenţa de vocabulă la vedere), o inexistenţă din care ţâşneşte cea mai arzătoare dorinţă de comunicare (versus lipsa acesteia la Meursault). Camus îi dă personajului ciudăţenie, depărtare de fapte, dar nu şi lucida cunoaştere sau o neputinţă a limbajului. Afectivitatea pare să fie adevărata absenţă în omul camusian, la Coetzee defilează dorinţa „locului”, acasa (toposul casei e atent răspândit în confesiuni) fiinţării, comunicării, cu atât mai dramatice cu cât totul e lepădat de timp, de spaţiu, de …Celălalt. Identitatea apare din multiplii săi dar neadunaţi pentru că nu se află sensul, Cuvântul unificator, iar acuza fetei se îndreaptă, ca în orice tragedie, spre Cer.

Putem vorbi de o vină tragică într-un roman dens, greu de lipit din fragmente, dar cu atât mai plin, la final, de sensuri şi atingeri pentru cititor. Nu este linearitatea din romanul camusian, ci confesiune din reveniri, fragmentări, disoluţii, onirism, iluzie optică sau existenţială. Povestirea se uneşte, însă, prin aceeaşi tehnică a naraţiunii de tip jurnal.

Poate că o monotonie apare pe la mijlocul cărţii; nu este un epic de faţadă pentru că stilul de viaţă al fetei validează chiar „zăcerea”, nimicul, până când tocmai starea de inutilitate o împinge la actele de violenţă sau dăruire, neînţelese ca atare.

Este interesant că procesul lui Meursault trimite şi la unul kafkian, în timp ce În inima ţarii personajul este pedepsit de locul vid, de propria existenţă golită de sens, de lipsa comunicării cu Celălalt, de neînţelegere. Şi asta pe tot parcursul vieţii ca şi cum „procesul” ar fi chiar viaţa lepădată într-un décor şi un timp complet abandonate, izolate. Înstrăinarea este una totală. Lipseşte chiar inima „ţării”, lipseşte limbajul. Interogaţia continuă a personajului este una de la capătul dramelor existenţiale, care se întorc la vechea lume tragică:

„Nu sunt toate aceste dicte de sus oarbe faţă de sursa bolii noastre, care e aceea că nu avem cu cine vorbi, că dorinţele noastre ţâşnesc din noi haotic, fără scop, fără răspuns, asemenea vorbelor noastre, indiferent cine este acest noi…”

Până şi însurătoarea sclavului Hendrik e văzută din acest unghi major:

„Hendrik şi-a găsit o nevastă din pricină că nu mai este un bărbat tânăr, din pricină că nu doreşte ca sângele lui să dispară de pe pământ pentru totdeauna, din pricină că a ajuns să se teamă de căderea nopţii, din pricină că omul n-a fost făcut să trăiască de unul singur.”

Cu personajul lui Coetzee ne aflăm, parcă, la capătul înstrăinării. Totuşi, autorul a mai tatonat acest subiect, tot cu realizări majore.

În Copilăria lui Isus Coetzee proiecta o lume total înstrăinată de afect, una a omului fără inimă, unde nici mesajul divin nu mai are un răspuns în om sau e prea singular. Acesta trebuie să-şi caute altă lume. Cred că avem în faţă o altă tragedie, una postumană, desigur. În inima ţării venea ca o pre-Vestire, neagră şi ea, pentru Copilăria lui Isus. După ce viermele alter dinăuntru intra în omul din Aşteptându-i pe barbari, ca o etapă a înstrăinării intermediare, adusă chiar de civilizaţie.

„În inima ţării” de J.M. Coetzee