Motto1: „Îngrijorează-te, prinţe, pentru prezent, l-a sfătuit episcopul pe Mihail, căci viitorul vine sub formă de prezent.” Evgheni Vodolazkin
Motto2: „Implicitul se defineşte ca un joc între ceea ce este spus şi ceea ce nu este spus, un joc al limitelor.” Dominique Maingueneau[i]
Născut la Kiev (1946), specialist în literatură rusă veche, Evgheni Volodazkin devine un nume important în literatura contemporană prin romanul Laur (2012) şi îşi reconfirmă forţa de prozator în Aviatorul (2017) şi Brisbane (2018). În 2020 publică Istoria Insulei, o carte remarcabilă, mai aproape de Imago al Ludmilei Uliţkaia decât de Palatul Viselor, al lui Kadare, la fel de înspăimântătoare, ca substanţă, cum este Pavilionul Canceroşilor, al lui Al. Soljeniţîn. Istoria Insulei este cronica monstruoasei luptei pentru putere urmărite de-a lungul a câteva sute de ani, până foarte aproape de momentul sfârşitului de lume, mai precis, până la episodul „vestelor galbene”.
Tiparul narativ este de tip letopiseţ, de „scriere a anilor” şi a domniilor, „vocea” predominantă fiind a celui care încearcă din postura martorului obiectiv să zugrăvească faptele în cronologia lor. Tonul ironic-sapienţial, fundamental meditativ, este cel pe care-l cunoaştem din formula clasică – Nacazanie silnim sau Certare către cei puternici. Suferinţa celor mulţi şi prăpădirea ţării arată lipsa de înţelepciune a conducătorului, figură negativă, lipsită de o minimă dimensiune metafizică: vanitos, cu spirit vindicativ, inventiv în cruzime, fricos în faţa propriei morţi, un om care promite, fără să se poată ţine de cuvânt, un viitor luminos. Nimic nu este şi nu a fost, totul va fi. Conducători sau conducătoare, fiecare se străduieşte parcă să-şi atingă gradul maxim de incompetență, ignorând modelul de virtute princiară al întemeietorilor şi protectorilor Insulei.
Când nu poate sluji direct adevărului, cronicarul, indiferent cum se numeşte el (Nikon Istoricul, Prokopi Gângavul, Meleti, Galaktion, Ilari etc.), se foloseşte de ironie – limbaj aluziv, sensuri implicite, subtext – pentru a arăta spre „hainele cele noi ale împăratului”, stabilind, în acelaşi timp, cu cititorul un acord tacit – este învederat că „împăratul e gol”. Singurul care nu recunoaşte adevărul este împăratul însuşi, uneori, nici poporul, smintit de tertipurile propagandei şi de promisiuni deşarte. Ironia face lucrurile suportabile şi ţine departe frica, provocând râsul, surâsul, rictusul amar. Cum spune unul dintre personaje, Prealuminaţii aşteptau să cadă puterea ca să o poată ridica de jos. Istoria în sine ar fi îngrozitoare, dacă n-ar fi ridicolă. Şi suprarealistă. O antiistorie.
Unul dintre Prealuminaţi, Markel, porunceşte (nu e primul) să fie înlocuite capetele sfinţilor din icoanele Bisericii, să fie pictate peste zugrăveala iniţială chipurile mai-marilor zilei. Bineînţeles, şi capul lui Markel apare plin de glorie în proaspăta pictură bisericească. Fapt e că, la un moment dat, din cauza unui seism, cade zugrăveala cea nouă şi, odată cu ea, cade şi capul lui Markel. Străjilor Bisericii li se cer explicaţii:
„Întrebaţi ce trebuia să însemne asta, ei au exprimat supoziţia că tencuiala produsă în viitorul luminos nu e trainică, în timp ce în trecutul întunecat era cu mult mai trainică. Bănuind că i se ascunde adevărul, Markel a pălit şi a întrebat fără ocol:
Un asemenea fapt nu poate indica oare că va trebui să mă despart de capul meu?
Ei bine, au răspuns Străjile, o astfel de tălmăcire nu este exclusă şi chiar este posibilă în cel mai înalt grad, de aceea considerăm oportună ţinerea capului cu mâinile.” (pp. 241-242)
Superstiţios, conducătorul doreşte să aibă întotdeauna în preajmă o oglindă, să poată verifica dacă mai are capul pe umeri. Se străduia chiar, de teamă, să nu întoarcă doar capul, să se răsucească mereu cu tot corpul – aşa se explică apariţia în biroul prezidenţial a unui scaun rotativ. Vlas, garda de corp, este instruit să execute anumite manevre de înşurubare la trunchi, în cazul în care conducătorului i-ar cădea capul de pe umeri. Manevrele sunt executate greşit, a murit regele, trăiască regele! Vlas, fosta gardă de corp, devine Prealuminat.
Un urmaş al lui Markel, Kasian, decretează că rolul trecutului în istorie este exagerat şi periculos pentru viitor, care trebuie să fie luminos. Consiliul care decide cum merge istoria este un fel de Minister al Adevărului, ca în romanul lui Orwell. Dacă o cer imperativele viitorului, trecutul va fi rescris, căci mersul vremurilor nu e înapoi, ci înainte. Limbajul conducătorului trădează „acel dinamism artificial care împiedică spiritul să revină asupra lui însuşi şi să ajungă la conştiinţă.” (Françoise Thom, Limba de lemn)[ii] Dublul discurs, limba de lemn, cultul personalităţii, cenzură şi aberaţii, toate acestea sunt învederate în limbajul oficial:
„Istoria nu trebuie să reflecte numai trecutul. Potrivit gândirii lui Kasian, istoricii trebuiau să descrie de-acum înainte şi viitorul, întrucât la urma urmei el devine trecut. El a cerut ca viitorul să constituie un capitol distinct al istoriei.
Dezvoltând cele spuse de Preşedinte, Atanas a propus ca acest capitol, despre viitor, să fie numit profeţie. Dar aici a primit o ripostă severă.
Profeţia, a spus Kasian, este în esenţa ei neştiinţifică, or noi ne ocupăm de previziunea ştiinţifică, care e singura corectă, pentru că este exactă.
Istoricilor li s-a prescris să se consacre prevederii ştiinţifice a viitorului, să nu se lase atraşi inutil de trecut şi chiar de prezent, care se află prea aproape de trecut. Mie, mult păcătosului Galaktion, mi s-a poruncit să rămân păstrător al trecutului şi să îl corectez din când în când, în măsura în care acest lucru va fi nimerit pentru prezent. Dar eu, căindu-mă pentru arderea istoriei, întru ispăşirea păcatului meu voi continua în taină istoria prezentului, care trece pe neobservate în trecut.
Dispoziţia lui Atanas de a fi distruse însemnările referitoare la dominaţia apagonă a fost recunoscută de către Consiliu ca fiind justă şi oportună din punct de vedere istoric. Orice menţionări despre această perioadă erau interzise şi considerate de-acum înainte drept crimă împotriva siguranţei statului.” (p. 196)
Disputa se poartă de multe ori între cronicari (istoricii timpurii) şi conducători în jurul definirii istoriei, care ajunge, la un moment dat, şi disciplină de studiu la universitatea Oraşului. Mai are istoria vreo legătură cu trecutul sau este doar profeţie ştiinţifică?! Trebuie să se vorbească despre istorie în contextul analizei cauză-efect sau delimitarea dintre Bine şi Rău este suficientă şi se dovedeşte mai utilă dezbaterii.
Când, din nebăgare de seamă, Preşedintele Kasim este contrazis cu argumente logice de către ministrul istoriei şi viitorului luminos, căderea în dizgraţie este urmată de lichidarea fizică a preopinentului. Secvenţa următoare aminteşte de momentul din Toamna patriarhului, romanul lui G. Garcia Marquez, când generalul Rodrigo de Aguilar, instigatorul-şef, este copt la cuptor cu seminţe de coconar şi servit în porţii egale, la masă, celor alături de care complotase împotriva dictatorului nebun. Potenţialii adversari trebuie să primească o lecţie exemplară, care să le strecoare frica în oase. În fond, ştim din Principele lui Machiavelli, celebrul manual de morală princiară, că frica este cel mai puternic sentiment. Orice conducător ştie (sau află) că este mai bine ca poporul să te ştie de frică decât să te iubească:
„După demascare, toţi se aşteptau la căderea neîntârziată a lui Atanas, dar nu a urmat acest lucru. După şedinţa Academiei, Prealuminata Sa Viitorime, arătându-şi largheţea şi firea nerăzbunătoare, l-a invitat pe Atanas să participe împreună cu el la o acţiune culturală organizată la Menajerie. Ministrul s-a bucurat, luând acest lucru drept un semn bun.
De la Menajerie, Kasian s-a întors singur. Ziarele de dimineaţă au ieşit cu chenar de doliu şi cu vestea sfârşitului înainte de vreme a ministrului istoriei şi viitorului luminos. Ziarele nu au dat detalii, mărginindu-se să comunice sec că ministrul a fost mâncat de un crocodil.
În ciuda apostaziei defunctului, Kasian a decretat doliu în întreaga Insulă şi a dispus funeralii solemne. Întrucât din Atanas nu rămăsese nimic, în sicriu a fost adus crocodilul care îl mâncase: cum l-a mâncat pe ministru, amfibia a şi fost omorâtă. Aruncând un pumn de ţărână în mormântul tovarăşului său, Kasian a vărsat pe el nu numai o lacrimă.
El a spus:
Greşeşte cel care crede că noi îl îngropăm pe Atanas… Kasian i-a cuprins cu privirea pe cei de faţă. Noi îngropăm o epocă.
S-a hotărât ca dezbaterea problemelor trecutului şi viitorului să fie considerată încheiată. Insula mergea pe linia dezvoltării de la Revoluţie spre Armonia Desăvârşită.” (p. 200)
Cronicarii au grijă să îşi numească succesori şi se asigură că atunci când istoria este falsificată există şi o versiune de rezervă. Alternativa la istoria mincinoasă este istoria adevărată, orice letopiseţ fiind un fel de contabilitate cu dublă intrare. Continuitatea este un principiu de la care nu se abat cronicarii, care se străduiesc să noteze şi domniile efemere, unele care durează numai trei zile. Orice perioadă de vid istoric este resimţită ca o ameninţare nelămurită care poate duce la dispariţia Insulei. De aceea, când mai-marii zilei doresc să rupă, la propriu, pagini din cronică pentru a elimina 150 de ani de istorie neconvenabilă, rezistenţa cronicarilor este salutară. Altă solicitare vizează adăugarea unor ani – întru slava realizărilor, ar fi fost nevoie de un surplus. Cronicarii continuă să scrie şi ceea ce le cere propria conştiinţă, nu doar ce doreşte conducătorul vremelnic al Insulei, scrisul căpătând în felul acesta o funcţie subversivă.
Conducătorii simt nevoia de legitimitate şi, în tentativa de preamărirea a propriei guvernări, falsifică istoria. Nici literatura nu scapă de ochiul vigilent al cenzurii şi de aberaţiile unui deşănţat cult al personalităţii. Kasian este autorul unui Dicţionar de fraze înaripate, care se deschide cu următoarea vorbă de duh: „În artă noi preţuim înainte de toate realismul.” (p. 206). Ideea lucrării îi vine lui Kasian de la analiza frescei din Biserică, unde ar fi existat o neconcordanţă între realitate şi imaginaţia prea vie a autorului care ilustrase scena morţii lui Atanas, cel înghiţit de crocodil la Menajerie: un cal nu încape în cuşca unui crocodil, spune Kasian, dar de un ponei ar fi loc. Observaţia Prealuminatului este catalogată imediat ca genială. Alt dictator, de profesie prisăcar, având ca studii doi ani de şcoală parohială, se declară Suveranul Albinelor şi le cere scriitorilor să realizeze o epopee despre viaţa albinelor, cu atenta caracterizare a fiecărui membru al stupului – constatând că în stup sunt cam 60 000 de membri, Suveranul Albinelor revine asupra deciziei, acceptând să se scrie romane doar despre viaţa celor mai importante figuri din prisacă.
De-a lungul timpului, pe Insulă se petrec tot felul de întâmplări neobişnuite, interpretate ca semne prevestitoare de rău. „În cea de-a cincea vară a domniei lui Mihail”, apare în oraş un fierar însoţit de un câine care era şi orb, şi vorbitor. Fierarul a luat de la oameni tot felul de bijuterii din aur, inele şi coliere, şi le-a ascuns în pământ. Fără greş, câinele cel orb şi vorbitor le-a găsit şi le-a înapoiat posesorilor, dezvăluind în gura mare (era un câine vorbitor!) cum e omul, virtuos sau păcătos. Capul desprins de trup al unui „bombist”, adică al unui atentator, vorbeşte, dând în vileag intrigile ţesute împotriva prinţilor. În Piaţa Mare, o măgăriţă rosteşte cu voce omenească: „Noi nu avem ce pierde, doar propriile lanţuri.” (p. 151) Măgăriţa este dusă, din precauţie, la grădina zoologică, unde o singură dată i se mai aude limpede cuvântul: „Raţiune a existat întotdeauna. Numai că nu întotdeauna într-o formă raţională.” (p. 151)
Unii conducători se ocupă şi de politica externă, purtând războaie imaginare cu Franţa, o ţară care, evident, nu are ştire de niciun conflict. Acest demers belicos, dus la distanţă şi în secret, constituie o nesperată salvare pentru presupuşii duşmani din politica internă. Prealuminatul este ocupat să-şi creeze imaginea de războinic universal:
„Se spune că, în fragedă tinereţe, Strâmbul sosise la Paris spre a-l cuceri. Dar vocea lui piţigăiată s-a înecat, pur şi simplu, în zgomotul oraşului. Acum declarase o a doua încercare de cucerire, care fusese şi mai puţin de crezut decât prima.” (p. 193)
Aproape de sfârşitul lumii, Insula face pace cu Franţa, la fel de discret cum se războise. Fiecare Prealuminat încearcă să rămână în istorie şi prin realizări epocale, nu doar prin atrocităţi sau decizii aberante. Se face Bibliotecă în Oraș (au deja tren și tramvai) şi vin toți să se înscrie, valuri-valuri de oameni, unii analfabeți, jurând că se vor apuca imediat să învețe să citească. Se bucurau toți că au o legătură cu cărțile.
„Celor mai onorabili cetățeni ai Orașului li s-a oferit posibilitatea de a lua cărți acasă, dar ei nu au folosit-o, căci cine i-ar mai fi văzut atunci citind?” (p. 164)
Ironia veghează liniştit în fiecare pagină, devenind, indiscutabil, o marcă stilistică a romanului. Fabula clasică este rescrisă în registrul parodic. Finalul este modificat în aşa fel încât provoacă stupoare prin alunecarea în absurd, ca la Kafka. Corbul cu brânza în cioc e încolțit de vulpe cu întrebările ei mieroase:
„Spune-mi, frate, a zis vulpea către corb, te pregătești să votezi pentru o viață nouă? Corbul tăcea. (…) Mă gândeam, a spus vulpea, să-mi dai sfatul tău înțelept, ca să pot să fac alegerea corectă. Dar corbul, vădit lucru, nu se grăbea să-și împărtășească înțelepciunea.
Aș avea atâta nevoie de părerea ta luminată, a cântat vulpea. S-a uitat de jos în sus la Corbul care tăcea mâlc. Așadar, corbule, n-ai un răspuns, a spus vulpea. De-asta nici nu poți să spui dacă vei vota pentru o viață nouă. Nu, a strigat corbul. Nu voi vota pentru o viață nouă.
Cuvinte la care brânza i-a căzut din cioc și a ajuns în labele viclenei vulpi.
Corbul s-a amărât rău. Ședea în bradul lui și a chibzuit la cele întâmplate. Părându-i tare rău după brânza pierdută, încerca să-și înțeleagă greșeala. Și repeta aceeași întrebare: dar dacă spuneam da, ce-ar fi fost?” (p. 188)
Prealuminaţii sunt consideraţi, teoretic, nemuritori. Ca oameni, aceşti conducători care ajung la putere prin crimă înţeleg că un sfârşit sângeros îi aşteaptă şi pe ei. Markel făcuse praf bugetul ţării cumpărându-şi maşini de lux şi ducând, în general, un trai a cărui opulenţă contrastează cu starea de pauperitate a populaţiei. Înţelegând din ce direcţie vine primejdia, Markel încearcă să evite inevitabilul:
„Nu puteţi să muriţi, Prealuminata Voastră Viitorime, pentru că sunteţi, pur şi simplu, nemuritor.
Kasian, ca şi când n-ar fi auzit cuvintele lui Markel, a repetat:
Eu întreb: de ce îmi este sortit să mor?
Şi atunci Straja Superioară a Viitorului a răspuns:
Prealuminata Voastră Viitorime, vă va fi dat să vă primiţi moartea de la Rolls-Royce-ul domniei voastre.
Kasian nu a spus nimic şi, înconjurat de cei care îl însoţeau, a ieşit în tăcere din Biserică.
Câteva zile mai târziu, Rolls-Royce-ul Preşedintelui a fost surghiunit în garajul Palatului. S-a dat ordin ca automobilul să fie ţinut sub cea mai atentă supraveghere.” (p. 207)
În viaţă, la fel ca în film, cele mai ofertante personaje sunt cele negative. Totuşi, Parfeni şi Ksenia, cei doi principi, se opun, prin fibra lor spirituală şi prin desăvârşită morală, destrămării şi anarhiei. Ei întruchipează esenţa nemuritoare a neamului, sunt izbăvitorii, aşa cum îi văd oamenii de rând, aşa cum îi vede şi regizorul care turnează, la Paris, un film despre viaţa lor. Ajunşi la o vârstă greu de imaginat, la 374 de ani, Parfeni şi Ksenia vor urca împreună, pentru ultima oară, muntele de foc, pentru a salva Insula. În felul acesta îşi împlinesc menirea prin jertfa supremă, ilustrând modelul de adevărat conducător. Ei intră în puternic contrast cu aceia din şirul de smintiţi, analfabeţi şi ticăloşi care transformaseră exerciţiul puterii într-o nenorocire tragicomică.
Romanul lui Evgheni Vodolazkin impresionează prin problematică, structuri discursive complexe, glisarea între planurile narative. Temporalitatea incertă conduce ca în orice distopie spre atemporalitate. Istoria Insulei este tabloul recognoscibil al vremurilor în care a ajuns astăzi umanitatea: lupta pentru teritorii, genealogii, memorie, întemeietorii de neam cu alură de sfinţi, lideri corupţi, manipulare, cultul personalităţii, ieşirea din timp şi intrarea în istorie, destin.
Iată alte fragmente, mai multe decât de obicei:
*
„Noi suntem martori ai unui timp când încheierea nasturilor era însoţită de un scârţâit. Ne simţim asemenea nasturilor: am putea sta în una dintre vitrine.” (p. 227)
*
„După ce a ascultat ce-a ascultat analiza, Kasian i-a întrebat pe cei cu disputele:
Ce este constanta?
Această întrebare i-a pus în încurcătură pe toţi cercetătorii, mai puţin pe rector, care a spus:
Prealuminata Voastră Viitorime, constanta sunteţi dumneavoastră.
Înroşindu-se de satisfacţie, Preşedintele Insulei s-a interesat dacă Universitatea are vreo cerere. Răspunsul a fost rugămintea de a se permite ca întrebarea despre constantă să fie pusă pe frontispiciul Universităţii. Permisiunea a fost acordată. […]
În ciuda cordialităţii întâlnirii şi a noii direcţii date cercetătorilor în domeniul constantei, profesorii nu au fost pe deplin fericiţi. Ei aşteptaseră ca rectorul să ceară un spor la salariu, iar cererea se dovedise a fi alta.
Salariul nu este o constantă, le-a spus ceva mai încolo rectorul profesorilor, cândva se va mări şi el.
Trei zile mai târziu, oricine intra în Universitate era întâmpinat cu litere de aur:
CE ESTE CONTANTA?
PREALUMINATA SA VIITORIME KASIA
Poziţionată în acest fel, inscripţia nu lămurea dacă numele lui Kasian indica autorul sau era răspunsul la întrebare.” (pp. 208-209)
*
„Ce folos ai să ştii ceva în faţa căruia eşti neputincios?” (p. 59)
*
„Ministrul nu l-a grăbit pe Galaktion: i-a plăcut să urmărească moartea în chinuri a textului.” (p. 132)
*
„Nu e greu de tăiat capul, de pus la loc e greu.” (p. 310)
*
„M-am îndoit că progresul tehnic contribuie la progresul oamenilor. Acesta din urmă există independent de primul, dar, punându-mi mâna pe inimă, spun că mai degrabă nici nu există. Locomotiva face ca drumul să fie mai lesnicios, dar cei care sunt în tren nu devin mai buni.” (p. 148)
*
„Se spune şi că Vlas a poruncit să i se facă un costum de trântor şi că umblă în el, târându-şi aripile, prin Palat. Noaptea, cică, intră în fagurii construiţi în dormitor şi o sileşte pe Glafira să facă la fel, spunând că fără matcă stupul nu e stup. La primirile oficiale, la care Suveranul Albinelor trebuie totuşi să fie prezent, face ce face şi trece la zumzăit. Şi era limpede pentru toată lumea că va fi tot mai complicat pentru el să conducă statul într-o asemenea stare mintală.” (p. 257)
„Totodată, subliniind continuitatea liniei predecesorilor, Vlas nu a procedat la scoaterea portretelor lor, ci doar a poruncit să fie reprezentaţi în chip de albine. Pe singurul perete rămas liber a desfăşurat o panorama a luptei albinelor cu urşii.” (p. 253)
*
„Cât ne mai este dat nouă să auzim ploaia? Să ne uităm la vârtejurile din jgheab. În nemăsurata noastră viaţă am văzut de atâtea ori totul, încât să plângi că îţi iei rămas-bun de la aşa ceva e chiar cumva penibil. Ciudat este făcut omul. Cu cât primeşte mai mult, cu atât vrea mai mult.” (p. 247)
*
„Nicio înţelegere nu e trainică şi poate să cadă precum o casă ridicată pe nisip, la prima rafală de vânt.” (p. 58)
*
Şi atunci, la ordinul lui Markel, armata a schimbat deodată tactica şi s-a deplasat drept spre inamic. Cuvântul drept a fost înţeles de comandantul de oşti Markel ca atare: el corespundea liniei roşii trasate pe harta Statului-Major peste numeroasele culmi muntoase, prin trecători, lacuri, cataracte, râuleţe, dar în principal – prin impetuosul Râu cu ape bogate. La întrebarea cum aveau să învingă toate aceste obstacole naturale, comandantul de oşti răspundea invariabil că în acelaşi fel: natural.” (p. 229)
*
„Cronicarii nu aveau dreptul la schimbări: ca să contempli un râu trebuie să şezi pe mal. Ceea ce nu înţeleg istoricii de-acum, care plutesc cu râul. Care ţin pasul cu vremea. Pentru a descrie ceea ce curge e nevoie de un punct fix – undeva la răspântia între Bine şi Rău.” (p. 227)
Istoria Insulei de Evgheni Vodolazkin
Editura: Humanitas Fiction
Colecția: Raftul Denisei
Traducere din rusă şi note : Adriana Liciu
Anul apariției: 2021
Nr. de pagini: 376
ISBN: 978-606-779-828-9
Cartea poate fi cumpărată de aici
Bibliografie:
[i]Dominique Maingueneau, Pragmatica pentru discursul literar, traducere de Raluca-Nicoleta Balatchi, Editura Institutul European, Iaşi, 2007, p. 113.
[ii] Françoise Thom, Limba de lemn, traducere de Mona Antohi, studiu introductiv de Sorin Antohi, Editura Humanitas, Bucureşti, 2005, p. 114.
