ISTORIA NATURALĂ. Cine vrea să cumpere linişte?

Poezia este o formă de cunoaştere profundă, pătrundere mai curând calmă decât fremătătoare în miezul criptic al sensurilor. Poezia se foloseşte de metaforă pentru a ajunge la mecanismul sofisticat al gândirii, la mit şi substrat cultural. Simplitatea la care se ajunge atât de greu este trăsătura definitorie a gândului care, ascuns în metaforă, provoacă întrebările. Între linişte şi nelinişte, un cuvânt (sau poate un concept) negociază înţelesuri într-o caligramă:

LINIŞTE

Seara

Îmi bate în geamuri

Cu coame de vânt

Cerul de smoală

Tace-mpietrit

Ca un sfânt

Cine vrea

Să cumpere linişte?

Vând.

(p. 98)

Mă uit la cuprins, citesc titlurile scrise cu majuscule şi, transcriindu-le şi culegând cuvinte, păstrez forma asta impunătoare a literei. Volumul ISTORIA NATURALĂ este alcătuit din grupaje de poezii: ÎNTRE LUMINĂ ŞI MINE (patru poeme inedite), FIORD (2014), BRAŢUL PIERDUT (2001), DIN CASA LUI FAUST (1998), ÎNZEIRE (1992). Văd pe ultima copertă şi fragmentul selectat ca fir călăuzitor, unda de parfum Gucci, cherosen, ploaia care aduce respiraţiei mireasma florilor de soc. Poate că istoria poeziei este un fel de ISTORIE NATURALĂ:

„Între lumină şi mine stă o uşiţă de lemn şi limba de foc a şarpelui

Încolăcită noaptea în jurul avioanelor prăbuşite în Pacific

Dimineaţa devreme respiraţia îi miroase a Gucci şi cherosen

E martie şi ploile picură uneori floare de soc”

Metafora mai mult încifrează decât descifrează, slujind ideal ambiguităţii, calitate esenţială a limbajului poetic. Îmi vine pe limbă să scriu metaforă kenning şi poezie scaldică, dar nu scriu încă. Nu. Şi totuşi: „În poezia scaldică avem, aşadar, o combinaţie fericită între creativitate şi normativitate, adică între energia primară a limbajului şi anumite reguli configuratoare ale poemului scaldic.”[i] (Flavia Teoc, Metafora kenning – unitate a discursului repetat). Sensuri pe care le vezi sau nu le vezi încă, depinde ce fel de cititor eşti, comprehensiune aleatorie şi un tip de metaforă închisă, repetitivă, necesară acumulării de straturi culturale.

Să ne apropiem de poezie cum ne-a apropia de o insulă. Intervalul destinat unor fiinţe cu alură de zeităţi este măsurat cu o lance, armă cu vârf tăios despicând cu viteză aerul, marcând practic intersecţia dintre axe, verticala şi orizontala. Acesta e punctul în care se naşte o insulă. Atenţie la verb – se naşte, nu se iveşte sau apare. Iau în considerare prezentul etern, iau în considerare şi actul creaţiei – insula e un pământ viu, înconjurat de ape şi învăluit în lumină. Se vor face măsurători exacte pentru a respecta geometria impecabilă a universului:

CUM SE NAŞTE O INSULĂ

De sus, dintre ciripituri

Şi aripi în spirală

Îngerul măsoară cu o lance

Adâncimea mării.

Gâdilat de arsură

Atins de-o slăbiciune trecătoare

Okeanos şi-a scos din adâncuri

Faţa încreţită de râs.

(p. 38)

Remarcabilă sinestezic este imaginea îngerului care coboară de sus, dintre ciripituri şi aripi în spirală. Dar nu doar deplasarea descendentă şi ordonată în zona percepţiilor e importantă aici, în vers, unde fiecare cuvânt creează o dimensiune. O metonimie întruchipează zborul, plutire senină şi eliberare, năzuind la răsucirea perfectă. Spirala figurează vortexul universal, înşurubarea care fixează reperele unui spaţiu imens, imposibil de cuprins cu privirea, teritoriu magnific, de sus până jos, regatul unui zeu gâdilat de arsură. Okeanos, o zeitate a mării, apare şi în poezia eminesciană însufleţind viaţa falnicei Veneţii.

ÎNOT ÎN ASFINŢIT

Capul tău bălai

în genunea sărată

e o mică planetă

pe spatele şarpelui

Uroborus. (p. 39)

Ar trebui să ştii cine este acest monstru antic botezat Uroborus, şarpe sau dragon, ca să percepi mai mult decât unda emoţiei alunecându-ţi pe piele, pe dinafară şi pe dedesubt. Să înţelegi structura de cerc sugerată de imaginea reptilei care-şi înghite propria coadă. Şi să te obişnuieşti cu formula eliptică a stilului – multe idei (şi sentimente, trăiri, senzaţii) în puţine cuvinte, comprimate în nucleul poemului.

TROIA

Îmi plăcea să trag cu urechea

La felul tăcut în care

Mă bronzam.

La clipocitul aluatului,

Revărsându-se gros

Peste marginea vocalelor umede.

La Schliemann, travestit în bondar

Dezgolind bănuţii de aur

Din cusăturile trupului meu

Zumzetul lui şi

Şuieratul ceainicului spre seară

Îmi alungă acum toate astea din minte. (p. 33)

Nu vă spun cine e Heinrick Schliemann cel travestit în bondar, căutătorul care tulbură liniştea lucrurilor. Nici care este legătura acestui arheolog cu Troia, cetatea homerică, Isarlâck, inima mea, dată-n alb ca o raia. Arheologul german (1822-1890) scria la 11 ani eseuri în latină despre Ulise şi Agamemnon. Irving Stone l-a făcut personaj într-un roman. Schliemann era pasionat de miturile Greciei antice, dezgropa comori şi găsea, fără greş, bănuţii de aur din cusăturile unui trup. Arheologia poetică înseamnă să poţi săpa la rădăcina unor cuvinte pentru a găsi marginea vocalelor umede. Oare arheologii aşază urechea la pământ, asemenea fântânarilor, pentru a asculta sunetele aflate dincolo de tăcere, zumzetul, clipocitul, şuieratul, revărsarea?! Zvonurile lumii sunt vii şi provoacă insomnie:

INSOMNIE

Toată noaptea am sorbit întunericul

Cu o cupă înaltă, de cristal

Era fierbinte, se zbătea neputincios

Şi eu mă bucuram de moartea lui.

Un cap albinos la fereastră

Mă privea prin fanta ochilor

Alungiţi şi înguşti

Era chipul soarelui abia răsărit.

(p. 30)

Poezia Flaviei Teoc este o invitaţie la lectura molcomă, răbdătoare, saturată de sensuri şi de informaţie. Cititorul are nevoie, pe lângă sensibilitea măcar egală cu cea a autoarei, de acces la un cod cultural. Desigur, poezia poate să ne pară frumoasă şi dacă rămâne neînţeleasă, fiindcă are esenţă muzicală, prin condiţia ei orfică. Dar ce orizonturi ale cunoaşterii deschide uneori poezia, parcă n-ai vrea să rămâi în afara ei.

Din prezentarea care însoţeşte volumul reţinem câteva date despre autoare. Născută la Cluj-Napoca în 1971, Flavia Teoc este absolventă de Filosofie, cu masterat în Filosofia Culturii şi doctorat în Filologie (2018). Publică volumele de poezie: Înzeire (1992), Semn către cetate (1994), Din casa lui Faust (1998), Braţul pierdut (2001), Cronograf (antologie, 2004) şi Fiord (2014). A publicat cărţi de interviuri, romanul Kyrie Lex (2009) şi studiul Limbajul poeziei scaldice. Metafore kenning şi termeni poetici în poezia scaldică a secolelor VII-XIII (2017). Este traducătoare din limba daneză şi editor la editura Synapsis din Aarhus.

Flavia Teoc scrie o poezie neobişnuită, despre esenţe, în versuri aparent simple, care dezvăluie însă o lăuntrică labirintică scară de gânduri – spirala ISTORIEI NATURALE. Luaţi cartea. Preferatele mele sunt versurile care, puţine la număr, lărgesc universul interior. Izbucnirea lăuntrică şi rafinamentul exotic al poemelor (aproape) nordice provoacă dialogul cititorului cu lumea, divan al înţelepciunii. Poezia aceasta se apropie mult de filosofie.

VORBIND DESPRE MINE

Vorbind despre mine mereu spun nu

Nu şi nu

Pentru că asta e

Nu mai.

(p. 103)

SOMN

Pe vârful arţarilor

Se clatină luna

Sau jarul din frunze

Dar azi mi-e totuna.

(p. 84)

SILOGISM

Dacă frigul din stradă

Nu poate să umple o cană

Cu vin

Atunci cum să agăţi

În cuier, la intrare

O stare de melancolie?

(p. 57)

ZORI

Cu o precizie chirurgicală

Zâmbetul tău

Deschide o copcă

În ceaţa dimineţii.

(p. 23)

SOARELUI

Martie. Prima piatră aruncată în râu

Victoria mea de-o zi:

Ca briciul tocit, bărcuţa de hârtie

Zgârie locul

De unde tu mă orbeşti.

(p. 88)

Istoria naturală de Flavia Teoc