Lumi eterice. Respiraţia prin mănuşi

Motto: „Mi-am scos acul din inimă și am plecat mai departe.” Tatiana Tolstaia

Am știut de la început că Tatiana Tolstaia face parte din familia marelui scriitor Lev Tolstoi, e drept că dintr-o ramură destul de îndepărtată. De aceea am căutat afinități între cei doi. E de imaginat că, pasionată de literatură, stră-stră-stră-nepoata nu doar că a citit marea operă tolstoiană, ci a şi studiat-o, căutându-i punctele de forţă şi fineţea aşezării temelor abordate în forma grandioasă a romanului-frescă, a romanului realist, document de epocă.

Totuşi, nu despre Lev Tolstoi, ci despre bunicul ei, Alexei Tolstoi, scrie Tatiana Tolstaia în proza care deschide acest volum. Acesta urmase, din 1901, cursurile Institutului Tehnologic din Sankt Petersburg, cu intenţia de deveni inginer, ceea ce nu s-a întâmplat niciodată, fiindcă forţa imaginaţiei îl extragea, pur şi simplu, pe tânăr din amfiteatru şi îl determina să proiecteze, pe loc, detaliate tablouri sociale. Tânărul Alexei Tolstoi ficţionaliza realitatea:

„Bunicul nu şi-a finalizat nicicând studiile de la Institut. S-a dedicat întru totul literaturii, devenind faimos, printre altele, pentru romanele sale istorice. Scriitorii care l-au cunoscut personal i-au descris imaginația, ani mai târziu, drept profetică. Era în stare să improvizeze, să creeze din zbor cele mai complicate dialoguri, bine structurate din punct de vedere psihologic și cu date istorice suficient de concrete încât să convingă pe oricine. Își amintea trecutul foarte detaliat: fiecare nasture al unei haine, fiecare cută a unei rochii.

Am moștenit aptitudinea de a visa cu ochii deschiși, însă într-o mică măsură.” (p. 10)

Gândul meu a rămas însă la o posibilă comparaţie între Tatiana Tolstaia şi Lev Tolstoi. Când vrei neapărat să găsești similitudini, se întâmplă să ţi se pară că aceste asemănări sunt evidente, identificabile la o simplă alăturare de pagini – priceperea de a crea atmosferă psihologică prin intermediul descrierilor, arta digresiunii, naturalețea prin care frumuseţea divină transfigurează mediul imund şi natura umană, prin revelaţie. Talentul de a prinde un gând într-o formulă memorabilă, folosindu-se, în egală măsură, de concizie sau de enunţul amplu – lumea încape toată într-o coajă de nucă. Aş menţiona şi tonalitatea frazelor, născută din amestecul de nostalgie și de (dez)nădejde.

Având experiența cursurilor de scriere creativă și perfecta reprezentare a tehnicilor narative, Tatiana Tostaia își conturează propriul stil, un tip de scriere cu ritm intens şi observaţii ironice, exersat în multe registre, de la biografism şi filon realist, la proza fantastică, prin abordarea diverselor categorii estetice. Poate că talentul se moşteneşte, măcar în parte, dar este evident că originalitatea e o trăsătură esenţială în artă, iar Tatiana Tolstaia are originalitate.

I.„Oricât se străduiau oamenii, grămădiţi câteva sute de mii la un loc, să sluţească petecul de pământ pe care se înghesuiau, acoperindu-l cu piatră de nu mai putea rodi nimic, smulgând orice firicel de iarbă ce răsărea, îmbâcsind văzduhul cu fum de cărbune şi de petrol, ciopârţind copacii şi alungând animalele şi păsările – primăvara era tot primăvară, chiar şi la oraş. Soarele încălzea, iarba înverzea şi creştea, oriunde n-o nimicea mâna omului, nu numai prin parcuri, dar şi printre pavelele de piatră; mestecenii, plopii, mălinii îşi desfăceau frunzuliţele cleioase şi înmiresmate; pe ramurile teilor plesneau mugurii plini de sevă; stăncuţele, vrăbiile, porumbeii, simţind primăvara îşi clădeau voios cuiburile, iar muştele înviate de soare bâzâiau pe lângă ziduri. Plantele, păsările, gâzele, copiii, toţi erau veseli. Numai oamenii – cei vârstnici, maturi – nu încetau de a se înşela şi de a se chinui unii pe alţii şi pe ei înşişi.” (pp. 3-4)

II. „Dealul pe care trona Casa Albă se revărsa, cum ar veni, într-un povârniş estic şi unul vestic. Înspre răsărit, înconjurat de pini, fremăta un lac mare şi albastru, cu numele finlandez Hepojarvi, care nu fusese încă murdărit sau umplut cu gunoaie. Singurele lucruri neplăcute pe care le puteai găsi lângă lac erau tufele de anin, nişte buruieni enervante, cu dosul frunzelor plin de puncte roşii, ca nişte negi.

Înspre apus, coborând pe o potecă abruptă chiar din vârful dealului, ajungeai la un iaz mic şi întunecat, sau mai bine spus golful ori cotul unui lac mai mare. Totuşi, noi îi spuneam Lacul Mic şi-l consideram fratele mai mic şi independent al lui Hepojarvi. Nuferii galbeni care creşteau acolo miroseau a sirene. Dacă îţi lăsai mâna să atârne peste marginea bărcii şi o cufundai destul de adânc în apă, apoi o scoteai la momentul potrivit, puteai smulge un nufăr trăgând de tulpina lui de doi metri. După aceea, retezând cum trebuie tulpina, te alegeai (erai chiar dator să faci asta) cu un colier umed şi rece din nufăr. Seara, oglindirea întunecată a Lacului Mic reflecta un apus finlandez înflăcărat, iar brazii păreau decupaţi din hârtie neagră.” (pp. 68-69)

Unul dintre fragmentele de mai sus, vă las să ghiciţi care, este începutul romanului Învierea, apărut la noi într-o ediţie a cărei traducere este realizată de Ştefana Velisar-Teodoreanu şi de Ludmila Vidraşcu, la Editura Biblioteca pentru Toţi. Celălalt fragment face parte din volumul Lumi eterice, al Tatianei Tolstaia, apărut la Editura Curtea Veche, în traducerea din engleză a Ralucăi Davicenco. În ambele fragmente se observă tema naturii miraculoase, cu elemente mitice desprinse din povestea raiurilor terestre, paradisuri accesibile şi, pentru om, prilej de extaz mistic. Natura este, în proza celor doi Tolstoi, cu adevărat măsura omului, care îşi descoperă, explorând câmpurile cu buruieni şi ţărmurile unor lacuri albastre, propria efemeritate.

Preiau informaţiile pe care Editura Curtea Veche le oferă în propria prezentare despre Tatiana Tolstaia. Născută în 1951 la Sankt Petersburg, Tatiana Tolstaia obţine o diplomă de studii clasice la Universitatea de Stat din Sankt Petersburg. Spre sfârșitul anilor 1980 pleacă în Statele Unite, unde predă cursuri de literatură şi de scriere creativă în câteva universităţi importante. Este cunoscută pentru abordarea critică a unor subiecte sensibile referitoare la societatea contemporană. The New Yorker și The New York Review of Books sunt publicaţii în care apar articolele Tatianei Tolstaia. Revenită în Rusia, devine corealizator al unui popular talk-show pe teme culturale și politice.

Povestirile strânse în volumul Lumi eterice sunt, în mare măsură, autobiografice, cu toate că, în anumite cazuri, filonul ficțional este mai puternic.

Piftia este o proză despre obiceiul de a prepara, iarna, un fel de mâncare intrat prin tradiție în meniul familiei. Rețeta este urmărită meticulos, în fiecare stadiu de preprare, de la procurarea ingredientelor, până la momentul produsului finit, ca într-un proces tehnologic. Dincolo de informaţia gastronomică, povestirea se referă la copilărie, ritualuri şi spaime, la respiraţia prin mănuşi:

„Sinceră să fiu, mi-e frică de piftie încă din copilărie. Nu se prepară oricând, atunci când ţi se năzare, ci musai de Revelion, în toiul iernii, în cele mai scurte şi necruţătoare zile de decembrie.

Întunericul se lasă devreme. Totul e acoperit de chiciură. Felinarele au halouri ţepoase. Trebuie să respiri prin mănuşi. Te doare fruntea de la ger şi obrajii ţi-au amorţit. Dar, ce să vezi, mai ai de fiert şi de răcit piftia; până şi numele preparatului îţi ridică părul pe ceafă. Nici şalul din păr de capră nu te mai ajută. Prepararea piftiei presupune un ritual în sine. E o jertfă pe care o aducem în fiecare am, neştiind însă către cine sau pentru ce. Şi ce se întâmplă dacă nu o facem… nici pe asta nu o ştim.” (p. 13)

Fereastra este o proză neobișnuită, care pornește de la ideea că nimic din ce ai nu-ți aparține. Contextul social și politic e complicat. Pentru că nu se găsește aproape nimic, în plin regim comunist, oamenii fac provizii. Bani nu sunt, așa că se practică un troc generalizat.

Doi vecini de bloc joacă table, iar unul dintre ei, cel în casa căruia se țin întâlnirile, pare să facă rost de tot felul de lucruri, majoritatea greu de găsit în plină criză. Vecinul insistă și află până la urmă de unde apăruseră fierbătorul electric, setul de frigărui, telefonul fără fir în formă de pantof roșu etc. Sursa se dovedește a fi o fereastră, care trebuie invocată după un ritual precis. Fereastra nu oferă aproape niciodată ce i se cere. Trebuie îmbunată, iar oferta, tocmai fiindcă e „gratis”, nu se poate refuza. De multe ori vin, în pachete azvârlite rapid, lucruri de prisos, spre dezamăgirea celui care le așteaptă. La un moment dat, fiindcă apare un copil în familie și e nevoie de spațiu, fereastra se dovedește generoasă. Peste noapte, spațiul locativ se mărește semnificativ, de fapt, apare încă o cameră în garsoniera din cartierul muncitoresc. Organizat după principiul pe care l-am întâlnit în Solaris, filmul lui Andrei Tarkovski, universul întoarce exact ceea ce îi oferi. Când lăcomia și lipsa de judecată depășesc orice măsură, universul, adică fereastra, ia totul înapoi – o metaforă a consumerismului în comunism. Zidurile se strâng, până ce dispar, cu tot cu locatarii.

În povestirea care dă titlul volumului, Lumi eterice, apar două subiecte incomode. Mai întâi, ca ancadrament, odiseea tragicomică a cumpărării şi a închirierii unei case în Princeton, New Jersey. Apoi, inserată în naraţiunea mare, apare prezentată condiţia profesorului care predă în universitatea de stat. Mi se pare interesant de stabilit proporţia dintre adevăr şi percepţia subiectivă a unei realităţi, incontestabil, trăite bulversant. Venită din alt sistem de învăţământ, dintr-o lume cu altă mentalitate, Tatiana se confruntă cu o şcoală în care profesorul competent, aşa cum îl definise ea până atunci, pare inadecvat. Ar avea loc aici o discuţie despre Sfârşitul competenţei, în spiritul cărţii semnate de Tom Nichols. Ironia este marca stilistică prin care, exagerând voit, autoarea obţine o viziune demnă de Kafka:

„Fiecare student primeşte de la decanat un formular de evaluare a profesorilor, de două ori pe an. Apoi se aşază, frământându-şi sârguincios încheieturile nedeprinse cu scrisul, şi îl completează cu tot soiul de acuzaţii defăimătoare: Profesorul nu mi-a trezit interesul, Nu a creat o atmosferă distractivă, De ce trebuia să apară cu cravatele alea de rahat?, Mi-a dat numai note de 6 şi 7, dar nu mi-a explicat de ce. Per total, am fost dezamăgit.

Aşadar, profesorul trebuie să găsească modalităţi mult mai grijulii şi mai fascinante de a-i transmite studentului că e un ignorant leneş (dacă, într-adevăr, asta e ceea ce vrei să-i transmiţi), în aşa fel încât să fie chiar el cel care să recunoască acest adevăr faţă de sine, iar prietenii lui să-i confirme. Orice apel sincer la principii, la conştiinţă, la modele demne de urmat sau la alte astfel de preţiozităţi de rahat, foarte populare în ţinutul meu de baştină, nu funcţionează absolut deloc aici. Aici, profesorul trebuie să asigure mereu o atmosferă distractivă pentru clasă şi în acelaşi timp să-l facă pe fiecare student să se simtă buricul pământului şi să-i acorde toată tandreţea şi grija din lume. Dacă un profesor încearcă să se strecoare în graţiile vreunui student cu prea multă slugărnicie sau oferind note mult prea mari doar în speranţa de a primi o evaluare pozitivă, studentul nu va face decât să-l dispreţuiască şi mai tare, iar după ce-şi va vedea nota trecută în catalog, îi va da cu flit profesorului.” (pp. 127-128)

Recunoaştem încă o trăsătură de familie – interesul faţă de educaţie, faţă de şcoală, în general. Se ştie că după 1869 (scrisese deja romanul Război şi pace), Lev Tolstoi are preocupări pedagogice serioase – scrie un abecedar şi este învăţător la şcoala de la Iasnaia Poliana, moşia sa, dorind să contribuie la educaţia copiilor săraci. Nepoata nu se află departe, ca viziune şi aspiraţii, de bunicul său. La mai mult de un secol distanţă, e la fel de greu să faci educaţie serioasă, desigur, dificultatea fiind dată de alte circumstanţe.

Să mai citim un fragment, ca să observăm şi uşurinţa cu care autoarea trece de la ironie fină la sarcasm, cu inima strânsă de compromisurile (aşa le consideră) pe care trebuie să le facă pentru a-şi păstra contractul cu universitatea:

„De asemenea, e de dorit ca profesorul să-şi lepede şi intelectul: inteligenţa e agasantă. Să se rezume la un vocabular monosilabic, căci studenţii deja se plângeau de abundenţa cuvintelor necunoscute. Să încerce să fie Motanul Încălţat care foloseşte metoda Stranislavski.

Un profesor experimentat ştie: nu are niciun sens să-i înveţi ceva pe studenţi. Ideea e să-i faci să se simtă învăţaţi până la sfârşitul semestrului.

M-am dovedit a fi un profesor slab, dar excelam la aceste trucuri psihologice şi la bufoneriile calibrate desigur după împrejurări, deşi nu era evident din prima. La sfârşitul primului an, studenţii, cărora le-am dat ca fraiera tot ce aveam mai bun în mine, mi-au dat calificative proaste şi au scris evaluări negative despre mine. Ceilalţi profesori, care ţineau la mine, erau devastaţi:

̶ Nu eşti de aici, Tatiana, încă nu ştii cum merge treaba. Lasă-ne să te ajutăm, să te antrenăm, să rezolvăm situaţia asta.” (p. 128)

Mi se pare că lectura ideală a prozei semnate de Tatiana Tolstaia este, evident, cea ancorată în contemporaneitate, fiindcă recunoaştem în felul ei spectaculos de a-şi construi naraţiunea şi în naturaleţea stilului trăsături pe care le remarcăm la o generaţie puternică de scriitori, mă gândesc la Evgheni Vodolazkin, Ludmila Uliţkaia, Marina Stepnova etc. Dar la fel de potrivită cred că este, din când în când, o întoarcere la paginile lui Lev Tolstoi, pentru a descoperi sursa Lumilor eterice transmise misterios de la o generaţie la alta, codul genetic literar.

Iată alte fragmente:

„Mi-a mai dăruit şi schiţele cu modificările plănuite pentru casă, căci acum nu îi mai erau de niciun folos – erau strânse într-o legătură imensă, desenate pe hârtie de calc, una mai grozavă decât alta: într-una era casa în ruină, într-alta îi creşteau aripi de ambele părţi; într-una era o mansardă cu un geam oval deasupra; în alta erau nişte terase care o încercuiau ca nişte volănaşe. Pe scurt, David mă otrăvi, mă ademeni, mă prinse în capcană; îmi vându visele, fanteziile şi corabia lui celestă, fără pasageri şi cu un căpitan nevăzut.” (p. 121)

„Soneriile erau mecanice, nu electrice. Știam cum funcționează, la apartamentul prietenilor noștri era una la fel. Din fluturele turtit pornea un fir care urca în tavan, unde o fâșie de alamă care ieșea din perete acționa un clopoțel. Dacă răsuceai fluturele, suna clopoțelul. Când oamenii au aflat că alama conţine cupru, un metal valoros, toate acele simpatice semne cu Rog răsuciţi! au fost smulse şi ele, dar erau prea bune pentru fiare vechi, aşa că au umplut magazinele de antichităţi. Ce clanţe frumoase se făceau în 1914! Împodobite cu crini şi nuferi, nu vechituri plictisitoare.” (p. 48)

„Dacă lucrurile dispar cine știe unde, trebuie să existe un acolo, un loc neștiut în care lucrurile stau claie peste grămadă, sau poate sunt aranjate frumos pe niște polițe. Dar nu avem de unde să știm.

Poate că acea lume e aidoma lumii noastre, numai că în miniatură: poate că încape toată într-o coajă de nucă.” (p. 40)

„Știam întocmai ce să fac, ce să scriu, ce să nu scriu. Mai mult, înțelegeam perfect că ceea ce rămânea nescris purta cu sine un soi de putere specială, o anume gravitate prin absență, asemeni forței magnetice care poate să atragă și să respingă în egală măsură: o forță existență, deși invizibilă.” (p. 12)

„Pe un şantier din apropiere, greu de crezut, un copac a continuat să crească, fiind acum plin de flori albe. Era greu de spus ce fel de copac era, pe bezna aia.

Şi în mijlocul acelei duhori urbane, printre beţivi periculoşi înconjuraţi de poliţişti, cu toată lipsa de logică şi de speranţă, un stol de privighetori îşi înălţa trilurile dintre acele flori albe.

N-au pic de ruşine? Cântă aşa, de parcă s-ar sfârşi lumea.” (p. 57)

„Numai că mie mi s-a părut pentru multă vreme că lumea se schimbase imperceptibil. Ca şi cum zgomotul şi interferenţele ar fi amuţit cumva. Sau poate că pur şi simplu am surzit.” (p. 53)

„Dar geamul albastru e fereastră inimii frânte și nimeni n-ar trebui să privească prin ea prea mult.” (p. 80)

„Îmi trădasem comoara și numai eu eram de vină.” (p. 149)

„Mi-amintesc diminețile de toamnă, aurii și translucide, când mă trezeam din pricina luminii și mă cățăram cu genunchii pe pervaz ca să privesc afară. Lumea era pe atunci aidoma celei create la începuturi: făcută din aur, liniște și bunătate.

O frunză căzu domol pe jos. Eu aveam în jur de cinci ani. N-aveam niciun gând. Dar atunci, în acea dimineață rămasă cu mine până azi, mi s-a născut conștiința, separată de a celorlalți, numai a mea.” (p. 83)

Lumi eterice de Tatiana Tolstaia