şaizecişişase

Versul e alcătuit dintr-un singur cuvânt, poezia, nu e greu de înţeles de ce se întâmplă asta, să respiri o singură dată, dar puternic, ca să ai aer în plămâni pentru tot ce e mai rău şi inevitabil, pierderea de sine sau amputarea. Un cuvânt retează timpul şi prin simpla sa rostire capătă consistenţă (şi noimă) nenorocirea: poezia îi face oameni pe unii oameni.

Mie poezia

mi-a făcut

numai rău,

mi-a amputat

toate organele,

mi-a furat

până şi

saliva din gură,

până şi

aerul din plămâni.

Pe mine

poezia

m-a făcut om.

(p. 5)

Cuvintele sunt puternice, dar asta nu le împiedică să nu(-ţi) spună nimic uneori, să fie sterpe, golite de sens, interesante doar ca suprafaţă peste care alunecă privirea unui personaj colectiv, Noi. Poeţii simt că multe dintre cuvinte se aseamănă oamenilor, se răzbună şi capătă forme ale inutilităţii, geometrii fractale:

Noi şi cuvintele:

două câmpii

deopotrivă de sterpe.

(p. 75)

Prin poezie spui ceea ce te doare mai rău, de exemplu că limbajul nu se mai supune regulilor simple ale comunicării, se izolează în propria lume (digitalizată), paralelă cu aceasta pe care o considerăm umană. Singurătatea omenirii, turmă de dinozauri, este înspăimântătoare. E prea multă linişte în privirea plină de ură a fiecărei fiinţe letargice, imobilizate în faţa unui ecran. Ce straniu sună acest plural – ne uităm unul la altul, Suntem carne de tun – care poate fi al solidarităţii, cum credeam odinioară că ar fi, dar atunci ce mai înseamnă solidaritatea, iată un concept care şi-a schimbat sensul, iată un cuvânt cu sens subminat, un cuvând prăbuşi interior:

Stăm la pupitre

cuminţi.

O turmă

obosită de dinozauri.

Fiecare cu laptopul

şi cu tenia lui.

Şi ne uităm unul la altul

cu ură.

Suntem

ultima carne de tun

a istoriei. (p. 66)

În poezie, cred că drumul până la forma simplă este atât de dificil, încât unii se opresc la jumătatea lui, fără să fi renunţat nici măcar la câteva dintre lucrurile (ideile, imaginile, relaţiile) de prisos. Simplificarea e dureroasă, ca orice alegere, e o formă de abandon. Iată cum se procedează, totul începe cu o răscolire:

Răscolesc prin sertare.

Găsesc însemnări de acum

douăzeci sau treizeci de

ani.

Proiecte abandonate.

Foarte puţine scrisori.

Viaţa

e în camera de alături.

Dezleagă

cuvinte încrucişate.

(p. 61)

Poetul îţi arată calea, stabileşte distanţele, păstrează un echilibru între apropiere şi îndepărtare, îţi aminteşte că nu ai vreme, culmea!, să răsfoieşti o carte cu număr finit de pagini, fiindcă asta ţi-ar lua o viaţă. Ar fi mai bine să umbli după Cartea de nisip a lui Borges, cartea aceea în care paginile esenţiale se adaugă de la sine, infinit, cum simţi că se adaugă incomensurabil poeziile fără titlu, mai mult de şaizecişişase, în volumul de faţă, multe arte poetice:

Am 66 de ani.

Am fost multă vreme

constructor de

dirijabile

într-o republică

maoistă.

Am spălat

chiloţii murdari

ai istoriei.

Am vrut

să cresc fluturi

într-un crater din lună

şi n-am reuşit.

Duc în spinare ceva

mic şi uscat

ca mumia unei

pisici.

Ai un singur gest fundamental de făcut, doar că trebuie să îţi dai seama care este gestul acela: să întinzi, de exemplu, mâna, în închipuire, şi să crezi că ai putea să atingi absolutul, temă existenţială. Câte o poezie pentru fiecare an o să găsesc aici, m-am gândit şi am simţit imediat că greşesc, am dat paginile înainte şi am ajuns la şaptezeci şi şase, ultima pagină, chiar înainte de cuprins. Cred că o păpădie (flori galbene fără miros sunt puţine) voia să transforme volumul într-un ierbar, să crească poeziile de-a dreptul din pagină. Blagiană, ecumenică floare:

Niciun poem

nu e mai frumos

decât floricica asta galbenă

şi fără miros

pe care o

ţin între degete

(p. 76)

Mi-e teamă că nu ştiu să citesc poezia, fiecare vers are un ritm al său, o viteză care ar trebui să unească timpul lecturii cu timpul înţelegerii ei. Nu se poate altfel, poezia te pune pe gânduri. Uite, dacă vine vorba despre relaţia dintre conţinut şi formă, ai vedea că un pronume reflexiv a rămas agăţat chiar în versul dintâi de un pronume personal, în forma sa feminină, accentuată – Ea se /… Principiul femin primează şi în poezie, ca în orice act de creaţie. Verbul e împins în celălalt vers, e singur în vers şi nu simţi, de aceea, că ar fi dat deoparte. E un prezent acut, dureros – îndepărtează. Dispunerea cuvintelor într-un vers, a versurilor într-o secvenţă lirică, aşezarea într-un desen a întregului text poetic este o problemă de sintaxă a gândirii.

Iar poezia nu se lasă aşa de uşor înţeleasă, are nevoie de un mijlocitor, care este emoţia. Se poate să fie vorba şi despre o experienţă comună, o imagine în care te recunoşti şi poţi spune că ai simţit/trăit exact acelaşi lucru fără să-l poţi exprima, poeţii vorbesc în locul tău despre ce a fost important, ca amprentă afectivă, ce contează acum şi ce se află pe pagina următoare:

Ea se

îndepărtează,

dar niciodată

prea mult.

Doar atât cât să crezi

că ai putea s-o atingi

dac-ai întinde

mâna mai bine.

La fel poezia:

se află mereu

pe pagina următoare.

(p. 6)

Poate că nu ştii exact, cititorule, cine e autorul. O să ţi se spună, e posibil, că nu contează, importantă e poezia. Să nu crezi aşa ceva. Contează dacă ceea ce faci te defineşte, în acest caz, poezie. Autorul e poet de la început, e şi traducător, a citit enorm din literatura franceză, e cunoscut şi recunoscut. Pe copertă, dacă treci de ilustraţia cu laptopul din pietre de râu (concept grafic Ana Toma) găseşti informaţiile astea:

„Născut în 1954 la Braşov, Octavian Soviany a publicat cincisprezece volume de poezie şi antologii, printre care Ucenicia bătrânului alchimist (1983), Textele de la Montsalvat (1997), Scrisori din Arcadia (2005), Dilecta (2006), Pulberea, praful şi revoluţia (2012), Apocalipsul suav (2015), volume de proză şi de teatru şi numeroase cărţi de critică, studii şi eseistică literară, cea mai amplă fiind lucrarea în două volume Cinci decenii de experimentalism. Compendiu de poezie românească actuală (2012). Traducător în limba română al lui Charles Baudelaire, Paul Verlaine, Guillaume Apollinaire, Théophile Gautier, Alexandre Dumas, Jacques Ellul.”

În loc de concluzie sau simţind că se apropie finalul a ceea ce scrii tu despre ce ai citit, e bine să ştii:

Cuvintele

au existat înainte de

mine.

N-am inventat eu poezia.

Am primit totul în dar

şi trebuie

să dăruiesc tot.

O să plec de aici

cu mâinile goale.

Cuvintele

putrezesc mai încet

decât carnea

dar putrezesc

şi ele

în cele din urmă.

(p. 74)

Avertisment către cititor: Ai să ajungi să citeşti poezie aşa cum citeşti un roman! Ca să nu se întâmple aşa ceva, ia cartea asta cu titlul scris compact, ca o parolă, şaizecişişase. Pe urmă, mai vedem.

șaizecişişase de Octavian Soviany