Viaţa necunoscută a copacilor. Desprins de lumină, să-ţi trăieşti noaptea

Motto: „Ar fi de preferat să închidă cartea, să închidă cărţile, şi să înfrunte, aşa, pur şi simplu, nu viaţa, care e uriaşă, ci armătura fragilă a prezentului.” Alejandro Zambra

Mai mult o povestire decât un roman este, ca dimensiune şi complexitate narativă, proza lui Alejandro Zambra. În stil indirect liber, gândurile personajului trec de la un subiect la altul, de la o imagine fixată în memorie la tot felul de proiecţii menite să rămână simple visuri de cerneală. Principalul atu se dovedeşte imediat impresia de autenticitate. Vine vorba, la un moment dat, şi despre zăpadă. Nu toţi oamenii ştiu cum arată zăpada, iar Julián, personajul lui Alejandro Zambra, are în minte tot felul de scenarii legate de un fenomen meteorologic care, pentru el, este exotic:

„Zăpada e o japonezărie dură şi frumoasă, precum bonsaii din ideea lui fixă. I-ar plăcea să ştie – să fi ştiut dintotdeauna – cum e zăpada. De exemplu, să se fi suit, la optsprezece ani, într-un autobuz, să se fi angajat la bucătăria unui hotel de cinci stele, la ordinele unui şef afurisit, un militar retras de curând din armată. Se imaginează privind, de jos, din zăpadă, un teleferic înţesat de turişti minusculi.

Se apropie de peretele camerei albe: stabileşte, cu absurdă seriozitate, dacă peretele este alb ca iarna sau alb ca zăpada. Nu ştie dacă un perete poate fi zugrăvit în culoarea zăpezii. Nu ştie cum e zăpada. Închide ochii şi-şi apasă pleoapele preţ de douăzeci, treizeci de secunde. Apoi revine, cu grijă, cu teamă, la povestea lui cu cadru fix, care, pe alocuri, seamănă cu un manual de pictură pentru începători.” (p. 76)

E greu de spus cine eşti, nici tu nu-ţi dai seama exact, până nu scrii. Prin scris identitatea se conturează mai clar. Dar nu se poate trăi din scrisul profesionist, aşa spun cei mai mulţi dintre scriitorii de astăzi, şi nu doar ei. Ca să trăieşti, ai nevoie de ceva mai serios. Mulţi dintre scriitori, când vine vorba despre statutul lor oficial, se declară profesori. Scrisul, fiind considerat un hobby şi nu o preocupare în sine, este văzut din afară ca o frivolitate, ocupaţie pentru timpul liber, ce altceva?! Cum poţi spune lucrurile astea mai bine decât mimând detaşarea. Ironia trece uşor (cu bonsaiul pe scări) spre sarcasm:

„În ultima vreme, i s-a năzărit că ar fi trebuit să fie dentist, sau geolog, sau meteorolog. Brusc, meseria lui de profesor a început să i se pară ciudată. Însă adevărata lui meserie, se gândeşte acum, este să facă mătreaţă. Se imaginează răspunzând aşa:

Ce meserie aveţi?

Fac mătreaţă.” (p. 25)

Din prezentarea Editurii Curtea Veche aflu că Alejandro Zambra, născut în 1975, este „poet, eseist, scenarist și romancier chilian, a studiat literatura hispanică la Instituto Nacional General José Miguel Carrera și la Universidad de Chile. A urmat un masterat în studii hispanice la Madrid și a obținut titlul de doctor în literatură la Pontificia Universidad Católica de Chile.” Debutează în 2006 cu romanul Bonsai, apărut, de asemenea, în limba română, în 2017, fiind tradus de Liliana Pleşa Iacob. Alejandro Zambra apare pe lista celor mai importanţi tineri scriitori din America Latină.

Să-ţi citeşti propriul text ca pe un text străin înseamnă să faci un pas spre alienare. Salvatoare sunt greşelile de tot felul, greşelile care te întorc la propria persoană, fiindcă trebuie să ţii cont de ele:

„Acum citeşte, e cufundat în citit: se străduieşte să-şi închipuie că nu cunoştea povestea şi, pentru scurt timp, iluzia îi reuşeşte – se lasă purtat cu inocenţă şi cu timiditate, convins că are în faţa ochilor textul altcuiva. Totuşi, o virgulă prost pusă sau un sunet mai aspru reuşeşte să-l aducă la realitate: este atunci, din nou, autor, autorul a ceva, un fel de poliţist al propriei persoane care îşi sancţionează greşelile, excesele, pudorile. Citeşte în picioare, umblând prin cameră: ar trebui să se aşeze sau să se întindă, evitând apropierea de lampa din tavan, de parcă s-ar teme că un flux mai mare de lumină i-ar putea dezvălui noi inadvertenţe în manuscris.

Prima secvenţă este cea a unui tânăr preocupat de îngrijirea unui bonsai. Dacă i-ar cere cineva să rezume povestea, i-ar răspunde probabil că e vorba despre un tânăr care se dedică îngrijirii unui bonsai.” (pp. 27-28)

Titlul este înşelător, dar o relaţie cu povestea din carte există, şi o găsim în pagina cu cele două fragmente de tip-motto care precedă textul propriu-zis.

Întâi, un gând din Georges Perec: „Nu am amintiri din copilărie.” Un motto care fixează o temă, reluat, de altfel, în roman şi pus pe seama Verónicăi.

Apoi, alt gând, din Andrés Anwandter aşezat ca o continuare: „…asemenea vieţii necunoscute a copacilor sau a naufragiaţilor.” Andrés Anwandter, iniţiatorul unui concept denumit sound poetry, este un scriitor cilian, din generaţia lui Zambra. Interesat de aspectul sonor al limbajului, Andrés Anwandter aşază poezia lângă muzică şi în locul ei.

Nu am greşi deloc dacă am spune că Viaţa necunoscută a copacilor este o carte de gânduri, nu toate ale autorului care, profesor de literatură fiind (la fel ca personajul), este ispitit să facă mereu trimiteri livreşti la Ungaretti, Montale, Pavese, Pasolini, Borges etc. O citează şi pe Emily Dickinson: „Our share of night to bear/ Our share of morning…”. Şi Julián comentează citatul în jurnalul lui de scriitor – până la urmă asta e romanul pe care îl scrie, un jurnal. E important să accepţi partea ta de întuneric, ceea ce-ţi revine, porţia ta de neşansă. Desprins de lumină, să-ţi trăieşti noaptea.

Aş spune că te induce în eroare şi ilustraţia de pe prima copertă. Culorile alese, în general, conceptul grafic pare ambiguu, cu toate că, dacă te uiţi cu atenţie, o să-ţi dai seama, din jocul umbrelor, că Julián, profesorul-scriitor (sau invers) nu e fericit, pentru că e pierde mereu câte ceva – o femeie, un bonsai, inspiraţia:

„Există oameni care se prefac că au familie: organizează petreceri plicticoase, la care discursurile şi frazele-şablon mijlocesc împăcări formale. Julián, în schimb, se prefăcea că nu are familie: avea câţiva prieteni buni şi alţii nu atât de buni, dar nu avea familie.” (p. 33)

Viaţa necunoscută a copacilor nu este o carte pentru copii, deşi este o carte cu ceva copaci, cu un bonsai, mai precis. Povestea include şi un personaj inocent, o fetiţă, care rămâne, nu se ştie bine de ce, în grija tatălui vitreg, Julián. Mama, Verónica, dispare fără explicaţii. Pur şi simplu nu se mai întoarce acasă de la serviciu, spre disperarea bărbatului care presimţise într-un fel acest abandon, dacă despre un abandon este vorba, nu putem şti exact.

Gândurile personajului trec în dezordine de pe o pagină pe alta – tehnica este aceea a investigării vieţii lăuntrice prin eliminarea cenzurii sau prin limitarea ei. Bărbatul care este profesor tot timpul săptămânii şi scriitor duminica are o viaţă interioară complicată, nu specială, ci complicată de propria dezordine – amintiri, stări, poveşti trecute, despre familia sa, dar şi poveşti viitoare. O vede cu ochii minţii pe Daniela, un copil, ajungând la treizeci de ani, devenind psiholog şi, într-o încăpere comună, citind romanul pe care el l-a scris anume pentru ea.

În prim-plan trece figura cititorului, pe care autorul şi-l închipuie ca într-un film ce înregistrează cu încetinitorul fiecare gest. Poate că speranţa ascunsă a lui Julián (ascunsă, căci nu vorbeşte despre asta) este că scrisul lui are legătură nu cu trecutul, care-l inspiră sau îl inhibă, nici cu prezentul, dezolant din toate punctele de vedere, ci cu generaţiile următoare de cititori.

Cine scrie se gândeşte la un cititor care are tot timpul din lume pentru a parcurge textul din faţa lui, rând cu rând, un cititor care nu se grăbeşte şi, foarte important, care se caută pe sine în poveste:

„Romanul lui Julián este atât de scurt, încât i-ar fi de ajuns o jumătate de oră ca să-l citească. Însă Daniela se opreşte în mijlocul paginii ca să-şi pună de-o cafea, ca să vadă dacă e gata, ca să-şi toarne o ceaşcă, şi pe urmă face pauză la fiecare sorbitură, şi după fiecare sorbitură priveşte în tavan ori îşi aprinde o ţigară, pe urmă începe să se oprească după fiecare fum. Amână lectura pentru a reînnoi peticele de linişte. Are nevoie de linişte ca să se audă sorbind din cafea şi trăgând din ţigară. Are nevoie de linişte ca să privească fumul răspândit în fasciculul de lumină care intră prin fereastră.

Nu se plictiseşte sau se plictiseşte doar puţin. Speră să găsească, în carte, imagini despre ea însăşi, străfulgerări dintr-un trecut îndepărtat, dintr-o perioadă pe care cu siguranţă a trăit-o, dar de care îşi aminteşte greu. Nu are amintiri din copilărie.” (p. 102)

La Alejandro Zambra descoperi o proză excelentă. Concizia este o caracteristică a stilului, utilizată pentru a crea echilibrul secvenţelor care oscilează între banalitate, ispita reflecţiei şi limbaj metaforic. Naraţiunea se comprimă şi personajele dispar din pagină înainte de a le fi înţeles pe deplin rostul – au soarta oamenilor obişnuiţi. Caietul cu însemnări nu se pierde, deşi s-ar fi putut întâmpla şi asta, caietul rămâne undeva, până când destinatarul va considera că a venit timpul să îl citească. Viaţa necunoscută a copacilor pare o carte care se citeşte uşor. Se complică prin deschiderea mai multor poveşti care, fără să fie ieşite din comun, figurează printre probleme acute ale vieţii, cu ecouri în viaţa lăuntrică.

Iată alte fragmente:

„Locuia la etajul al doilea, într-un imobil din Piaţa Ñuñoa. La parter funcţiona un bar, de unde urcau până la el frânturi de voci şi de muzică tehno. Îi plăcea să lucreze în acest zgomot de fond, deşi adesea se lăsa acaparat iremediabil de câte o conversaţie mai comică sau mai vulgară. Îşi aminteşte, în mod deosebit, de vocea plină de amărăciune a unei femei în vârstă, care obişnuia să descrie moartea tatălui ei, voce pe care şi-ar dori s-o mai asculte.” (p. 30)

„Recunoaşte scrisul tatălui vitreg – literele caligrafiate cu grijă, parcă pentru a evita un tremur uşor care totuşi s-a imprimat în hârtie. E scris de fumător, se gândeşte, deşi nu există aşa ceva: scris de fumător. Dispusă să se lase purtată de singurătate, Daniela se miră că recunoaşte, cu atâta precizie, scrisul lui Julián. Nu l-a văzut niciodată scriind de mână, şi-l aminteşte mai curând în faţa computerului, fumând şi apăsând tastele cu o viteză care atunci i se părea demnă de invidiat, pentru ca, imediat, după doar cinci secunde, să şteargă cu aceeaşi rapiditate cuvintele scrise mai înainte.” (p. 101)

„Făcând pe misterioasa, l-a condus, ţinându-l de mână, până la pod, unde a repetat cu studiată solemnitate cuvintele lui Julián, ca şi cum ar fi fost ale ei. Fusese tentată să-i vorbească despre plimbările cu tatăl vitreg, despre acele zile în care traversau oraşul doar pentru a se opri, câteva clipe, cu ochii aţintiţi asupra râului. Dar n-a făcut-o. În schimb, i-a spus: acesta e locul meu preferat, tată. Şi nu minţea: de aici poţi face ca râul să stea pe loc, iar podul să se prefacă într-o bărcuţă care se apropie sau se îndepărtează de ţărm.” (p. 90)

„Ar vrea să întrevadă un viitor care să n-aibă legătură cu prezentul; aranjează lucrurile cum doreşte, cu dragoste, în aşa fel încât viitorul să fie la adăpost de prezent.

N-are importanţă dacă Verónica se întoarce sau nu, dacă moare sau trăieşte mai departe, dacă pleacă, dacă rămâne; orice s-ar întâmpla, Daniela tot va ajunge să aibă treizeci de ani şi un logodnic pe nume Ernesto. La treizeci de ani, orice s-ar întâmpla, Daniela îmi va citi cartea, spuse Julián: vocea lui e ca o înghiţitură de aer uscat; fără teamă, chipul său intră în penumbră.

Julián este o pată care se estompează şi dispare.

Verónica este o pată care se estompează şi rămâne.” (p. 84)

„Viaţa e un enorm album în care poţi aşterne instantanee din trecut, în culori ţipătoare şi definitive.” (p. 72)

„E-n regulă că s-a întâmplat aşa, fără obligaţii, cum e mai bine: iubeşti pentru a înceta să iubeşti şi încetezi să iubeşti pentru a începe să iubeşti pe altcineva sau pentru a fi singur o vreme ori mereu. Asta e regula. Singura regulă.” (p. 88)

Viaţa necunoscută a copacilor de Alejandro Zambra