Este întotdeauna o mare bucurie să asiști la un dialog între doi intelectuali remarcabili. Ai impresia că ideile „se nasc” în prezența ta, că participi la un exercițiu spontan, onest, rafinat, în care ideile și oamenii devin mai semnificative. Despre doi oameni și despre ideile lor este cartea apărută anul acesta la Editura Litera. Dialogul dintre Tony Judt și Timothy Snyders s-a desfășurat în 2009, cu puțin timp înainte ca marele istoric Tony Judt să părăsească lumea aceasta. Poate că și pe acest fond al întâmpinării senine a sfârșitului, cartea pare a fi scrisă „sub semnul urgenței”, fără să aibă, prin aceasta, absolut deloc un ton patetic sau apocaliptic. Dimpotrivă, am putea spune; cei doi interlocutori reușesc să găsească vocea potrivită pentru o istorie orală intelectuală, o misiune deloc ușoară având în vedere circumstanțele realizării dialogului inedit: un Tony Judt aflat într-o suferință teribilă, afectat de o scleroză laterală amiotrofică, o boală degenerativă care duce implacabil la o moarte lentă și sigură. Cu toate acestea, lucrarea ce a ieșit de sub tipar este despre viața plină de spectacol a ideii, manifestată în plenitudinea ei complexă, parcă făcând abstracție de corpul distrofic și aproape anihilat de suferință al lui Judt. În acest sens, așa cum ne prezintă autorul interviurilor din această excelentă lucrare, Timothy Snyders, el însuși un distins istoric al ideilor, cartea poate fi văzută și ca un tratat de etică, ce ne învață cum să ne trăim viața în preajma ideilor și, mai ales, ce să învățăm dintr-o astfel de istorie povestită aproape pe patul de moarte.
Monumentalitatea demersului realizat de cei doi istorici rezultă din complexitatea unghiurilor din care poate fi privită această lucrare: deopotrivă, o istorie a ideilor despre secolul XX, un volum autobiografic, un tratat de filosofie politică și chiar o carte de filosofie, în sensul autentic al termenului. Această complexitate rezultă din paradoxul manierei subiective de a realiza o istorie totuși obiectivă a ideilor secolului XX. Nici nu se putea o sinteză mai bună a unui secol cu adevărat antinomic, decât prin armonia unor contrarii de stil și de viziune, ce dă naștere unei adevărate simfonii de idei, unite toate într-o viață ce se îndreaptă, inevitabil, către o moarte rapidă, tocmai de aceea o viață ce respiră prin idee, survolând un trecut de care se va despărți în curând. Tony Judt este genial, de o finețe uluitoare, sclipitor în modul cum își conduce ideile, cum realizează conexiuni între acestea sau între fapte. Într-adevăr, așa cum citim și pe una dintre copertele cărții, lecturând acest volum suntem spectatorii unei vieți ce se desfășoară în fața noastră, o viață a ideii și despre gândirea care ne conduce viața. Sau, așa cum scrie Timothy Snyders la sfârșitul prefaței, „(Gânduri despre secolul XX) este o carte despre viața minții și despre viața trăită conștient”. (p. 18)
Rareori ne este dat să citim texte istorice care să fie în același timp și biografii ale protagoniștilor acestor texte. Cu atât mai puțin se scriu cărți despre personalități pentru care istoria omenirii și viața personală să fie atât de strâns legate. Această unitate inedită dintre biografie și istorie este chiar lucrarea de față. Într-un fel mult mai complex decât se poate spune, existența lui Tony Judt explică istoria povestită de acesta, iar aceasta din urmă face parte din biografia celebrului cercetător. În acest sens, lucrarea de față este o narațiune despre destinul individual al unui istoric, împletit cu destinele tuturor oamenilor și faptelor ce se găsesc în mintea acestuia. Prin subtilele întrebări și interpelări, Timothy Snyders reușeste să îl facă pe cititor să intre în dialog cu istoricul Tony Judt, să parcurgă, cu deplină satisfacție, istoria ideilor, așa cum este ea înțeleasă și interpretată de autorului celebrei lucrări „Epoca postbelică” (Ed. Litera, 2019)
„Speranța mea – mărturisește inițiatorul acestui dialog intelectual, Timothy Snyder, în Prefață – că această formă, cu aspecte biografice care constituie prologul unor teme de istorie intelectuală, îi va permite cititorului să vadă la lucru o minte pe parcursul unei vieți, sau măcar o minte în dezvoltare și în permanentă îmbunătățire. Într-un anumit sens, toată istoria intelectuală se află în interiorul lui Tony (…) Cum ajunge istoria să facă parte dintr-un om și cum iese ea la lumină sunt întrebări la care o carte de acest fel încearcă să răspundă” (p. 14)
Întâlnirea și mariajul dintre un om și idee – iată miza acestei cărți unice în istoria intelectuală a secolului XXI. Urmărindu-i ideile lui Judt, ai impresia că istoria desfășoară gîndurile cercetătorului, îi împlinește scopul. La rândul ei, gândirea dă sens istoriei, o luminează, îi justifică existența. Lucrarea devine, după ce pătrunzi în straturile sale fine, o „istorie subiectivizată”, în aceeași măsură în care poate fi privită și ca pe o „subiectivitate obiectualizată”. Istoria ideilor, evenimentele explicate sunt parte din viața trăită de protagoniștii dialogului. Într-un fel, interpretând istoria, Tony Judt se înțelege mai bine pe sine, iși justifică alegerile făcute, se simte parte din marea istorie trăită ca destin personal.
Istoria trăită ca experiență personală: aceasta ar putea fi, esențializată, tema lucrării despre care scriem acum. Urmărind traiectoria intelectuală a lui Tony Judt, vom înțelege mai bine ideile secolului trecut. Cel puțin ca deziderat al protagonisului lucrării, această miză intelectuală ne face să fim mai puțin critici la ideile autorilor, multe din ele discutable, dacă le rupem de contextul subiectiv în care sunt prezente. Cu toate acestea, experiența, am putea spune „istorică”, și backgroundul cultural al celor doi parteneri de dialog ne fac să fim mai concesivi în acceptarea ideilor. Înțelegem astfel că adevărul experimentat și filtrat de o gândire excesiv de atentă, lucidă și bine „echipată” teoretic și metodologic, acest adevăr deci, „al experienței”, nu poate fi contestat, cel puțin la nivelul erudiției și cunoașterii tot timpul „din interior” a problemelor dezbătute. Tony Judt și Timothy Snyders nu vorbesc decât din experiența lor directă de cercetători implicați în obiectul cercetărilor lor. De aceea, istoria orală rezultată în urma dialogurilor dintre cei doi poate fi considerată o „experiență de adevăr” neverificabilă în sistemul de referință al autorilor, ci doar prin alte „experiențe de adevăr” de aceeași valoare euristică. Alegerile teoretice ale lui Judt și Snyders dau impresia că sunt idei veridice tocmai pentru că fac parte din experiența de cercetători implicați, ce își asumă, până la ultimele consecințe logice, ideile obținute în urma arheologiei documentaristice practicate. Desigur, putem sau nu să fim de acord cu acestea – eu însumi am pus semnul întrebării în dreptul unor afirmații ale lui Judt ce nu corespund grilei mele de interpretare a faptelor istorice – dar acest lucru poate fi ușor trecut cu vederea dacă înțelegem că avem în față mai mult decât serii de propoziții adevărate, cât o perspectivă complexă și mai ales validată experimental de cercetători onești.
De altfel, adevărul acesta al onestității este pus alături, încă din Prefața cărții, de adevărul autenticității „practicat” de eseist. Istoricului i se cere să fie fidel documentului, să pornească pe calea cercetării fără prejudecăți, cu un relativ scepticism și, mai ales, fără să spere la găsirea adevărului absolut. Critica adevărului absolut și revenirea tot timpul la principiul pluralismului teoretic revin ca un leit-motiv în discuțiile celotr doi istorici: în fond, „căutarea adevărului implică mai multe tipuri de căutări. Acesta este pluralismul: nu este un sinonim pentru relativism, ci mai curând un antonim. Pluralismul acceptă realitatea orală a existenței mai multor tipuri de adevăr, dar respinge ideea că ele pot fi așezate în aceeași balanță, evaluate cu aceeași măsură” (Prefață, p. 18). În aceasta constă onestitatea cercetătorului, adevăratul criteriu care desparte istoricul autentic de cel ideologizant, în acceptarea pluralității opiniilor, a adevărurilor multiple ce nu sunt altceva decît „sateliți” ce orbitează în jurul singurul adevăr care ne caută pe noi și de care putem fi absolut siguri: faptul că toți vom muri. (ibidem). Și despre acest adevăr, dar și despre celelalte adevăruri este vorba în această lucrare.
Pur și simplu, erudiția copleșeste cititorul și îl face părtaș la drumul intelectual parcurs de cei doi istorici. Fie că se declară „sioniști”, „social-democrați”, „pro sau anti-amerciani” (în funcție de unghiul de privire căre politica sau societatea americană), „liberali” ori „progresiști”, Tony Judt și Timothy Snyders nu uită nimic. Totul este dezbătut, analizat, teoretizat, justificat, cercetat, tot ceea ce a avut mai bun sau mai rău secolul trecut, de la ideologiile totalitare, la ideile despre libertate ale neo-liberalilor contemporani, de la sionism, la anti-semitismul cultural sau rasial, de la marxismul politic și cultural la social-democrația zilelor noastre. Trecerea în revistă a subiectelor de discuție a celor doi erudiți cercetători este un adevărat tur de forță, o analiză extraordinară atât a vieții intelectuale din secolul trecut, cât și a moștenirii culturale lăsate de acesta. Cu atît mai valoroasă este sinteza cu cât ea este realizată de doi istorici care ne-au făcut să înțelegem mult mai bine lumea din care provenim – secolul XX și ceea ce avem în prezent ca moștenire a acesteia. Prin lucrări ca Past Imperfect. French Intellectuals 1944-1956 (1992); A Grand Illusion? An Essay on Europe (1996), Reappraisals: Reflections on the Forgotten Twentieth Century (2008) – Tony Judt, respectiv Despre Tiranie. Douăzeci de lecții ale secolului XX (Ed. Trei, 2018) sau Drumul spre nelibertate. Rusia, Europa, America (Ed. Trei, 2021) – Timothy Snyders, cei doi istorici fac parte ei înșiși din istoria intelectuală a secolului trecut, pe care o supun acum lupei specialistului.
Istoria repovestită de Judt și de Snyders este non-clișeistică, în afara locurilor comune vizitate de majoritatea cercetătoriilor. De aceea, ideile despre antisemitism, sionism, marxism sau despre libertate sunt lipsite de conformismul dominant în alte lucrări de sinteză. În special Judt este critic și non-conformist, mai ales atunci când analizează ideologiile dominante și când vorbește despre jocurile de putere ale actorilor geopolitici importanți. Prin asumarea unei poziții radical anti-imperialiste și moderat anti-capitalistă și socialistă, Judt, în mai mare măsură și Snyders într-una oarecare, acceptă schema marxistă a istoriei, în calitate de social-democrați, așa cum se declară.[1] Această asumare a unei anumite poziții ideologice îi face să găsească modele de intelectuali în Leon Blum sau Walter Rathenau, de exemplu, să critice ideile prea liberale ale unui Hayek sau să adopte o poziție radicală împotriva participării Americii în războiul din Irak sau a politicilor de susținere a războiului inițiate de președintele Bush. Se poate deduce chiar că încrederea în istorie – și nu în sensul acesteia – este o afirmare a schemei teoretice marxiste:
„Marxismul (…) este o descriere incredibil de convingătoare a modului în care funcționează istoria și a motivelor pentru care funcționează. Este o promisiune reconfortantă pentru oricine să afle că Istoria este de partea sa, că progresul este în direcția sa.” (pp. 107-108)
Ar fi totuși naiv și profund nedrept să îi plasăm pe cei doi istorici în siajul unor anumite idei politice. Narațiunile propuse sunt mai degrabă favorabile diversității opiniilor, complexității experiențelor de viață și profesionale. Chiar dacă aceste narațiuni au un background ideologic, nu se poate susține, în mod determinist, că o gândire atât de complexă poate fi încadrată în limitele unui pat al lui Procust ideologic. În realitate, ceea ce reproșează, deopotrivă, Judt și Snyders tuturor doctrinelor politice – poate mai puțin social-democrației – este eshatologismul mai mult sau mai puțin evident al teoriilor politice, mai mult a marxismului kantian, mai puțin a liberalismului clasic, prin care „chinurile altor oameni sunt justificate ca modul Istoriei de a oferi o lume nouă, în acest fel atribuind sens unor evenimente care altfel ar fi de neiertat și inexplicabile”. (p. 129). Anti-istoricismul este condiția de bază pentru studiul storiei, consideră cei doi renumiți cercetători.
Orice analiză a ideilor exprimate de Tony Judt și de Timothy Snyders ne face să înțelegem complexitatea identităților asumate de cei doi istorici, ce nu pot fi definite doar dintr-o anumită perspectivă. Exemplul elocvent este modul în care se raportează Tony Judt la ceea ce devine un fel de „obsesie a identității”, și anume raportarea la sionism și, implicit, la națiunea israeliană. „Nu am fost, nu sunt și nu mă afișez drept antiisraelian”, ne mărturisește istoricul cu origini evreiești. Și continuă: „sunt un evreu care nu ezită deloc să discute consecințele tulburătoare ale obsesiei noastre contemporane cu comemorarea Holocaustului”. (p. 148) Capitalul moral pe care statul Israel îl are se datorează, crede Judt, tocmai faptului că acesta se identifică cu Holocaustul, cel puțin din punct de vedere istoric. Decuplarea statului Israel de problema Holocaustului ar însemna și sfârșitul justificării permanente a militarismului excesiv al statului Israel. În acest sens, Tony Judt este un evreu marginal, cum se și caracterizează de altfel. Ca evreu american, identitatea lui Judt este ambiguă: nu mai puțin american decît evreu, totuși un critic realist și dur atât al miturilor identitare evreiești cât și al celor americane. Iar identitatea personală se deconstruiește în permanență:
„Într-o sumedenie de moduri, americanilor li s-au adus la ei acasă idei conform cărora nu ar trebui să fie obsedați – că nu pot fi obsedați – dacă cineva este negru, evreu sau orice ar fi el. În cele din urmă, întărită de lege și de practică, indiferența devine sistemică” (p. 159)
sau
„Cu cât te îndepărtezi mai mult de țărmurile Statelor Unite, cu atât mai mult comportamentul Israelului pare pur și simplu exploatarea politică a unei narațiuni a victimelor (…) În acest moment, tot ceea ce pot vedea oamenii este spectacolul bizar al unei țări mici, lipsite de importanță într-o regiune periculoasă, care utilizează cea mai puternică țară din lume în propriul avantaj, dar în detrimentul protectorului său” (p. 165)
reconstruindu-se constant din propriile periferii, marginale:
„(…) criticile la adresa Israelului nu mi-ar stârni niciodată rușine ca evreu – pe de o parte, nu mă identific cu țara; pe de altă parte, nu sufăr nicio confuzie sau nesiguranță față de evreitatea mea. Deci pare un mod ciudat de a mă separa de comunitatea evreiască americană drept-gânditoare din care, în orice caz, nu am făcut parte. Ar fi putut fi o acuzație mai eficientă să sugereze că eram atât de tulburat de comportamentul Israelului pentru că eram evreu. Cu toate acestea (…) nu mă deranjează să fiu expulzat din comunități: poate chiar îmi place. O astfel de excludere îți oferă încă o dată ocazia de a te vedea pe sine ca pe un marginal, iar pentru mine aceasta a fost întotdeauna o poziție sigură, chiar și confortabilă, în care mă aflu”. (p. 169).
Nu există un singur bine, ceea ce înseamnă, conform principiului pluralismului preluat de Judt din filosofia politică a lui Isaiah Berlin, nu există nici o analiză exhaustivă a teoriilor politice și nicio logică politică adevărată la modul absolut. Analizele din acest volum sunt înțelese mai bine în lumina pluralismului pe care îl profesează Tony Judt. „Pluralismul etic este condiția prealabilă necesară pentru o democrație deschisă” (p. 253), afirmă istoricul britanic. De aici și imposibilitatea aderenței totale la o anumită doctrină morală sau politică a autorilor, deși simpatia lor pentru social-democrație este evidentă. Totuși, în spiritul pluralismului democratic al ideilor, se evită formulările categorice și pozițiile autarhice. Survolajul asupra secolului XX nu suferă deloc de ideologizare, de excese retorice, ci dimpotrivă, ne oferă o analiză lucidă, deseori ironică și auto-ironică, a unei epoci în care cel mai dificil este să nu te plasezi pe nicio poziție rigidă. De aceea, cel puțin în ceea ce îl privește pe Tony Judt, putem să recunoaștem în unele afirmații o apropiere de liberalismul popperian, de exemplu atunci când încearcă să găsească o definiție adecvată istoriei. Respingând ideile progresiste: „istoria este un progres continuu”, cele istoriciste: „istoria are un sens al său propriu” sau povestirile morale despre „binele moral pe care îl exemplifică mereu istoria, în forme diferite”, Tony Judt se oprește asupra ideii de istorie, înțeleasă ca „întreprindere academică colectivă care se bazează pe încredere și respect reciproc”. Și aceasta este tot o expresie a pluralismului etic și ideatic, o consecință a descentrării ideii de subiect al istoriei sau a identificării limitelor identității personale. Identitatea și adevărul sunt expresii ale pluralismului. De aceea dialogul este ales ca forma cea mai potrivită de prezentare a ideilor despre semnificațiile secolului XX.
„Trebuie să scriem istoria așa cum o vedem” (p. 315) reprezintă principiul metodologic al lui Tony Judt. Corectitudinea, acribia științifică, realitatea evenimentelor („a le reaminti oamenilor că lucrurile și faptele s-au întâmplat cu adevărat”, p. 314), clarificarea faptelor, veridicitatea fac parte din normele pedagogice ale istoricului. Responsabilitatea istoricului înseamnă să fii și critic chiar cu propria ta istorie, să te contrazici uneori dacă este cazul, să nu îți confirmi ideile, tocmai în numele unui adevăr posibil. Educația critică poate descompune adevărul prestabilit, reconstituindu-l în permanență. Ne aflăm foarte aproape de principiul failibilismului popperian, ca normă epistemologică ce se aplică întregii cercetări, chiar și celei din rândul științelor umaniste.
Cele mai interesante opinii rămân însă cele despre moștenirea secolului XX. Ele se află în continuarea principiilor metodologice expuse mai sus. Astfel,
„secolul XX este secolul intelectualilor, cu toate trădările, acomodările și compromisurile care îl însoțesc (…) Așadar este nevoie de un efort conștient atât pentru a identifica, cât și pentru a salva nucleul a ccea ce a fost bun în viața intelectuală din secolul XX”.
Lucrarea încearcă să fixeze reperele intelectuale ale secolului trecut; de aici numeroasele referințe la Hayek, Berlin, Popper, Marx, Keynes, Koestler sau Arendt. De cele mai multe ori, raportările la ideile personalităților care au marcat, din punct de vedere intelectual, secolul XX, sunt critice, pe alocuri chiar corozive. Demersul critic și poziția oarecum sceptică cu privire la rolul intelectualului în societate îi însoțesc pe cei doi istorici până la sfârșitul dialogului. Tony Judt: „sunt mai degrabă sceptic în privința a ceea ce pot face intelectualii”, cu referire specială la „influencerii” actuali, iat Timothy Snyders se întreabă retoric: „povara morală a intelectualilor este tocmai aceea de a fi cei care nu sunt inspirați?” (p. 359).
Moralitatea și mai ales, relațiile dintre morală și putere sau despre consecințele aplicării moralei în politică sunt problemele recurente ale dialogurilor celor doi istorici. Sensul ce se poate desprinde din analiza istoriei recente se continuă, spre finalul lucrării, cu o discuție „mai angajată”, încheindu-se, în postfață cu o interogație ce deschide largi perspective teoretice: „ce am pierdut lăsând în urmă secolul XX? Ce anume din trecutul recent este mai bine să lăsăm în urmă și ce am putea să recuperăm și să folosim în construirea unui viitor mai bun?” (p. 452) Erudiția deconcertantă a lui Tony Judt provoacă uneori impresia că vocea sa dobândește accente profetice:
„Văd secolul actual ca pe unul al unei insecurități crescânde, provocată în parte de libertate economică excesivă (…) și al unei insecurități crescânde provocate, de asemenea, de schimbările climatice și de statele imprevizibile. Este probabil să ne trezim, ca intelectuali sau filosofi politici, în fața unei situații în care sarcina noastră principală nu este de a imagina lumi mai bune, ci mai degrabă de a ne gândi cum să le prevenim pe cele mai rele. Iar aceasta este o situație ușor diferită, în care genul de intelectual care creionează imagini mari ale unor situații idealizate și perfectibile s-ar putea să nu fie persoana care merită cel mai mult să fie ascultată.” (p. 354)
Dialogul ar putea continua, cu cititorul pe post de interlocutor, un cititor atent care s-ar putea întreba: „dacă intelectualul nu merită să fie ascultat, atunci în cine să ne mai încredem? Se poate supraviețui fără idealuri? Cum să ne învățăm să prevenim cele mai rele lumi, dacă înlăturăm Binele din vocabularul nostru?”…
Capacitatea de a pune probleme esențiale, și nu neapaărat rezolvarea acestora, este semnul unei gîndiri profunde. Lucrarea Gînduri despre secolul XX este un îndrumar în găsirea răspunsurilor la cele mai importante probleme ce nu pot fi găsite în cărțile clasice de istorie, constituind tot timpul „resturi”, ce sunt utilizate mai mult sau mai puțin în interogații de către filosofi. Dialogul Tony Judt-Timothy Snyders nu lasă astfel de resturi. Practic nimic nu rămîne nespus. Iar faptul că morala, filosofia urmează îndeaproape analiza istorică arată atât unitatea cunoașterii umane, cât și frumusețea conexiunilor dintre ideile aflate în dialog. În fața unei astfel de complexități, cititorul este invitat nu doar să admire, ci să și participe cu opiniile sale sau cu angajamentul său existențial ori ideatic la istoria secolului nosttru. Lecturând și implicându-te în procesul lecturii stai de vorbă cu doi mari istorici ai secolului nostru. Dialogul poate să înceapă.
Gânduri despre secolul XX de Tony Judt și Timothy Snyder
Editura: Litera
Colecția: Kronika
Traducerea: Alexandru Țîrdea
Anul apariției: 2021
Nr. de pagini: 480
ISBN: 978-606-33-7622-1
Cartea poate fi cumpărată de aici sau de aici
[1] Tony Judt își declară poziția clar marxistă, justificată prin proveniența sa din rândul evreilor marxiști, sioniști și revoluționari. Cu toate acestea, Judt precizează: „Karl Marx cel analitic, comentatorul politic, mai degrabă decât profestul revoluționar, a fost cel care m-a atras cel mai mult (…) Pentru mine, Marx a fost întotdeauna și mai presus de toate un observator al evenimentelor politice și al realității sociale” (pp. 104-105)
