Romanul istoric românesc – între realism și doza de fantastic

Ciudat, dar anul 2021 l-am început și l-am terminat citind romane istorice. Un gen mai puțin cultivat de scriitorii români contemporani, mai ales după anii `90. Înainte vreme, decenii întregi romanul istoric a fost instrument de propagandă politică; fie că ne referim la ficțiunile de tip policier, fie că ne referim la romanele pentru copii, romanele istorice aveau drept finalitate promovarea omului nou și susținerea regimului comunist, ca fiind cel mai bun dintre toate cele posibile. Protocronismul era tolerat, iar deformarea adevărului istoric nu deranja pe nimeni, cel mult pe istoricii nevoiți să combată cu dovezi atent puse în evidență. În ultimele decenii, în România au apărut prea puține romane istorice, din motive mai puțin evidente, dar foarte serioase: documentarea serioasă cere timp și uneori și resurse materiale serioase. Nu în ultimul rând, construcția romanescă cere și talent din partea scriitorului, altfel tot demersul s-ar transforma în ceva la limita grotescului.

Primul roman istoric, Iarnă cu fulgi însângerați (cel cu care am început anul 2021) este scris de un autor mai puțin cunoscut, el nefiind un obișnuit al lumii literare, Gabriel Chiriac. Un documentarist de mare forță, scriitorul are forța detaliului, pe care o pune în slujba personajelor, a celor care au făcut posibilă istoria. E un demers mai puțin întâlnit în romanele istorice, unde succesiunea evenimentelor primează. Romanul nu se citește deloc ușor, tocmai pentru că avem o avalanșă de personaje și de detalii, cărora la un moment dat tindem să nu le găsim rostul. Se va dovedi că nimic nu e în plus, pentru că scriitorul are grijă să aducă totul la un numitor comun. Cel de-al doilea război mondial a afectat profund evoluția României, de aceea Gabriel Chiriac plasează acțiunea în 1944-1945, ani în care țara noastră se confruntă cu o schimbare fatală de destin. Ce are în plus scriitorul față de alții confrați? Pune lumina pe evenimente aparent fără importanță, trecute cu vederea de marea majoritate, dar care au contribuit în mod fatal la schimbarea cursului istoriei.

<<Sergentul Lazăr scrutează intens pădurea în timp ce ascultă mârâitul intens de la motorul unui vehicul invizibil. „O mașină blindată? Că tanc nu pare să fie.”, își spune el.

Mârâitul motorului încetează. Se aude zgomotul unei portiere trântite, apoi câteva strigăte răguşite taie aerul glacial.

Din obişnuinţă, sergentul armează automatul. „Care-i rostul agitației?”, se întreabă neliniștit. Urmează un nou atac? Atunci va muri. Face constatarea indiferent, ca și cum ar fi vorba despre altcineva, amorțit de frig și epuizare.

Gura i se deschide de uimire când aude dintr-o portavoce:

— Locotenent Rădulescu!

Surprins, Mâţu se lipeşte şi mai mult de pământ în timp ce ciuleşte urechile. „De unde naiba știu ăștia numele locotenentului?”

— Ai cinci minute la dispoziţie să te predai împreună cu oamenii tăi. Ştim că sunteţi foarte puţini. Știm că ai avut o atitudine corectă față de prizonierii germani. Tocmai de aceea îți acordăm șansa să te predai. Dar, după acest apel, atacăm și nu mai luăm prizonieri.

Glasul din portavoce are o tonalitate rece şi vorbeşte într-o română cu accent dur.

— Predă-te, locotenent Rădulescu! Mai ai patru minute. Este spre binele tău și al oamenilor de sub comanda ta.

În lumina zilei, un alb-cenușiu care te poate duce cu gândul la giulgiul unui mormânt, vocea continuă cu aceeaşi intonaţie aspră numărătoarea inversă și dă impresia că posesorului ei nu-i pasă deloc dacă cel căruia i se adresează trăieşte sau nu.

— Mai ai trei minute.

Sergentul Lazăr privește în jur. Doar morți, peste tot. Vii, numai el și sublocotenentul Novăceanu. Să lupte? Cu ce? Împreună cu cine? La dracu, ai noștri ar fi trebuit să apară de ieri seară. Își consultă ceasul. Șaisprezece și treizeci și opt minute. Mai exact, trebuiau să ajungă aici în urmă cu nouăsprezece ore. Dar nu vede și nu aude nimic care să le anunțe apropierea.

— Mai ai două minute.

După patru ani lungi de război, varianta unui lagăr de prizonieri cu un cartof cald pe zi i se pare destul de ispititoare lui Lazăr. Aruncă o privire lungă în jur, dornic să memoreze fiecare detaliu, chiar şi neînsemnat, al peisajului. Aici muriseră toţi camarazii săi şi, poate mai târziu, daca scapă cu viaţă, va putea să povestească şi altora ce se întâmplase cu ei.

— Mai ai un minut.

Sergentul Lazăr îşi simte degetele atât de îngheţate încât i se pare un veac până agaţă de ţeava puştii restul unui pansament alb, găsit prin buzunare.>> (Iarnă cu fulgi însângerați de Gabriel Chiriac)

Romanul cu care am încheiat anul 2021 este cel scris de Viorica Răduță, Un calcan pe Lipscani. O cronică neromanțată a Ploieștilor, o pledoarie pentru o monografie altfel a unui oraș deloc lipsit de importanță din punct de vedere istoric. Eftime și Ileana Bârsan, doi oameni ai cărții, cu două meserii total diferite, dar care se întâlnesc în sala de lectură a bibliotecii județene. Doi oameni care caută în arhive, din motive foarte diferite și care ajung să înțeleagă că istoria se scrie după cum vor oamenii. O profesoară de română care-și caută locul în lumea bună a orașului și un muncitor, care caută să vadă dincolo de aparențe. Doi oameni pe cât de diferiți, pe atât de asemănători. Istoria orașului este rescrisă sub forma unei cronici, care aduce în foarte multe locuri cu vechile hrisoave (au fost pasaje întregi în care m-am felicitat pentru că am avut orele de literatură veche românească în programa de liceu!), dar cronica lui Eftime îmbină trecutul cu prezentul, într-o formă neașteptată pentru cititor.

Romanul nu este deloc ușor de citit, cere răbdare și minte limpede. Am simțit de multe ori nevoia unei hărți a orașului, măcar schițată, dar care să se constituie într-o anexă a romanului (obsesia Anexelor e prezentă în multe locuri din carte), pentru că harta ajută foarte mult la fixarea personajelor în rama narațiunii. Un calcan pe Lipscani este o reașezare a evenimentelor de după instalarea regimului comunist prin punerea lor în antiteză cu cele de dinainte de cel de-al doilea război mondial, totul cu rolul de a scoate în evidență micimea oamenilor. Înarmați-vă cu răbdare și ochi buni (formatul de literă nu e tocmai prietenos cu ochii greu încercați ai cititorilor de cursă lungă) și veți avea revelația unei scriituri articulată în jurul istoriei unui oraș de care scriitoarea este profund atașată. Oameni și fapte istorice, date și evenimente istorice, despre toate acestea este vorba în Un calcan pe Lipscani.

„Un oraș pe calcan. Casele pe calcan erau, la fel cu foile de pe rampa cu maculatură, tăiate. Ploieștii vechi așa trăia, pe calcan. Dar se dărâma în văzul tuturor. Nu avea cine să le întrețină, mai ales clădirile retrocedate. Mulți dintre oamenii fără adăpost le ocupaseră și nicio lege nu-i putea scoate de acolo. Nici bătăile. Mai ales că erau mulți, tot mai mulți, ca și cum sărăcia îi însămânța la fel ca pe șobolani. Uneori apăreau în cadrul ferestrelor copii cu fețe galbene, de pui morți, deversați în Dâmbu.

O vreme Ileana a crezut că scapă de hidrapulper. Umblase prin Ploiești, umblase de la Gara de Nord până în centru, de la Gara de Sud la Piața Malu Roșu, în Vest, pe Matei Bravu. Mai toate casele erau pe calcan. Asta o încurca. Mereu trebuie să dai foaia, își spunea. Nu termini casa și dai de alta. Ca într-o carte. Ca în Cronică, i-a zis Eftime. Când a mers pe Strada Mărărești de la un capăt la altul, chiar strada părea așezată pe calcan. Totul a fost cândva construit cu tăietura asta. Chiar și Primăria, demolată după ce s-a ridicat Palatul Administrativ în centru, și ea avea un Trandafir Roșu scris pe calcan. Trebuia să urmeze altă clădire lângă primăria demolată, dar vremurile s-au rupt singure de zidul ei și numai Hora Țărănească, de la parter, a luat-o din loc la un moment dat. De fapt, ploieștenii locuiau cu spatele pe răzoarele altora ca să mai elibereze din spațiu. Era un oraș pe calcan, o lume cu casele tăiate la spate. Și dacă intri în el e cum ai răsfoi la bibliotecă. Dar acolo se înmulțeau cărțile, mai ales în depozite, ca într-o oală unde cititul le amesteca. Sau foșnetul nesfârșit al Scânteii? Senzația de pe rampă înlocuia vecinătatea aceea albă, de hotar, a caselor din Ploiești. Ileana Bârsan se uita la rafturile pline cu cărți de pe pereții sălii de lectură și i se părea că se destramă. Mai mult, când stătea câte o zi întreagă, unor cărți vechi, cu aerul de demult în ele, parcă li se umfla hârtia. Și fotografiile dinăuntru. Dacă mai cerea și un exemplar de la subsol, din depozit, foile erau de multe smulse ori creponate. Aduceau a maculatură chiar dacă era rarități, pe care ți le-ai fi dorit și acasă.” (Un calcan pe Lipscani de Viorica Răduță)

Două romane istorice pe cât de diferite, pe atât de pline de detalii! Adevărate pledoarii pentru măiestria detaliului, cărțile celor doi scriitori dovedesc că încă se mai poate scrie roman istoric fără concesii comerciale. Pentru amatorii de istorie, dar și pentru amatorii de literatură, două cărți care îmbină forța detaliului cu metafora și evenimentele istorice.

Iarnă cu fulgi însângerați de Gabriel Chiriac