„Ionesco. Elegii pentru noul rinocer” de Liliana Corobca

Un text de Viorica Oleinic,

profesoară de limba și literatura română,

Liceul de Creativitate și Inventică „Prometeu-Prim”, Chișinău

Romanul Lilianei Corobca, Ionesco. Elegii pentru noul rinocer, poate fi citit urmând mai multe formule, valabile, apropo, pentru toate biografiile romanțate. Așadar, te informezi inițial cu datele riguroase, dar seci ale biografiei, apoi mergi spre paginile pline de sevă ale cărții sau, din contra, sorbi paginile mustoase, apoi te duci spre biografie, pentru a suprapune planul imaginar celui real, validat prin documente. În cazul meu devine posibilă încă o abordare: să citești romanul și să revii în/la teatrul lui Ionesco pentru o încercare de a-l vedea altfel, mult mai altfel, dacât „altfelul” în care te-ai inițiat în anii de studenție. Oricare ar fi opțiunea, cert rămâne faptul că romanul merită citit.

De fapt, întregul ciclul de biografii romanțate ale oamenilor iluștri din cultura românească, editat de Polirom, din 2019 încoace, merită citit, pentru că, urmând același concept, scriitorii reușesc să abordeze stiluri și formule nu doar inedite, ci specifice, organice pentru fiecare univers evocat. Reușim să auzim mlădierea vocii Mariei Tănase, pentru că Simona Antonescu pune sunetul cântecului în sunetul cuvântului, prindem zvâcnirea păsării în zbor, pentru că Moni Stănilă sculptează în text, apoi aerisește, ca să fie spațiu, repetând exercițiul lui Brâncuși, iar Bogdan Alexandru Stănescu ne deschide paginile unui manuscris apocrif, pe care îl credem, până la ultimul cuvânt, scris de Caragiale. În acest itinerar de reconstituire romanescă a destinelor unor aleși, Lilianei Corobca i-a (re)venit să-l (re)scrie pe al lui Eugen Ionesco, despre care spune că „l-a simțit” din primele lecturi de la facultate.

E de presupus că scriitoarea parcurge, ca toți colegii de proiect, același drum anevoios al (re)lecturii și (mai ales) al informării minuțioase despre viața și activitatea dramaturgului. Dar, probabil, mai anevoiasă decât toate este găsirea ideii, a rezolvării artistice, a formei pentru ordonarea fondului. Și Liliana Corobca, ca o elevă sârguincioasă (care a fost și rămâne!) urmează fidel exercițiul pe care i-l propune tot Eugen Ionesco. Ca pe un ceas elvețian, demontat pentru studiu, prozatoarea îl reface, îl reasamblează și îl rescrie pe Ionesco, din materialul literar Ionesco. Doar că îl plasează într-un cadru edificator, căruia îi dă culoare de epocă, atmosferă de birou, limbaj de proces-verbal și autoritate de dosar.

Romanul începe cu un Prolog care se încheagă preponderent din didascalii aflate „sub teroarea semnului”:

„Interior tradițional românesc, mobilă autentic românească, replici tipic românești, pe care stau 34 de tovarăți Ionești. Celealte scaune sunt goale și își așteaptă, cu nerăbdare românească, ocupanții. […] iar deasupra lor, de un colț al dulapului mare, e agățată o pendulă românească. Cincisprezece bătăi românești de pendulă românească întrerup prologul biografiei romanțate. În spatele scenei se zărește un cadavru uriaș care se tot umflă, iar spre sfârșitul prologului se ridică în aer și plutește deasupra personajelor principale, precum și a celor secundare”.

Desigur, vom recunoaște în aceste didascalii pe cele din începutul actului 1 din Cântăreața cheală, piesa de debut a Marelui Dramaturg, cum este trecut în toate procesele-verbale din roman:

„Interior burghez englezesc, cu fotolii englezești. Seară englezească. Domnul Smith, englez, în fotoliul lui englezesc, încălțat cu papuci englezești, fumează din pipa sa englezească și citește un ziar englezesc lângă un șemineu englezesc în care arde un foc englezesc. Poartă ochelari englezești, mustăcioară căruntă englezească. Alături de el, într-un alt fotoliu englezesc, Doamna Smith, englezoaică, cârpește ciorapi englezești. Moment prelungit de tăcere englezească. Șaptesprezece bătăi englezești de pendulă englezească.”

Mai intenționat ca oricând, intertextul pulsează ritmic în acest roman, citidu-se de pe rânduri, printre rânduri și în mai multe rânduri.

Așadar, romanul Ionesco. Elegii pentru noul rinocer se constituie, ca orice piesă de teatru care urmează calapodul clasic, dintr-ul Prolog, urmat de actele 1,2 și 3, apoi de Epilog. Fiecare capitol, pardon, act și scenă sunt anticipate de didascalii ce descriu decoruri și prezintă personaje, confirmate prin procese-verbale, hotărâri, protocoale, acte informative, referate. Observăm, deci, o bogată recuzită birocratică și am râde, dacă n-ar fi de plâns. Totodată, întregul instrumentar explorat de autoare face din acest roman un antiroman. Or, decizia pe care ar lua-o Biroul permanent al Consiliului etern de marți, autoritatea supremă evocată atât de autentic de Liliana Corobcă, compus din membrii Ionescissimus, tot el: Ionescu cel mai Ionescu, conducătorul nostru Iubit; Ionescior general 1 și 2; Ionescii 1 și 2, ofițer și agent de Securitate, cu grad mare și fără grad încă și alți 34 de membri Ionești, ar fi că despre o antipiesă, precum o definește însuși Marele dramaturg pe Cântăreața cheală, despre antiteatru, în general, nu se poate scrie decât un antiroman.

Deci, nu vom găsi aici tipare narative obișnuite, deși se încească a se respecta principiul diacroniei: „Ionescu nr.1: unde e Ionesco aici, de ce nu-i urmărit pas cu pas? De ce nu este evidențiat în calitate de personaj principal?”. Printre personaje obișnuite, umane (chiar dacă unele sunt dezumanizate) – Mama, Tata, Jojo, micul Eugen Ionescu, Marilina, sora mai mică, Mircea, fratele mai mic – se vor strecura personaje mai puțin obișnuite: scaune, „Elegii pentru ființe mici” sau „Englezește fără profesor”, „Noul locatar” sau „Rinocerii”, ca personaje principale, și textele lui Eugen Ionescu în limba română, publicare în reviste sau alte piese ale lui Eugen Ionescu, scrise în limba franceză, ca personaje secundare. Vom citi romanul fără a urma un fir narativ, pentru că chiar dacă este, lipsește. Mai degrabă, vom asista pe la ședințe ale Biroului sus-pomenit, vom asculta dări de seamă și rapoarte ale (pseudo)cercetătorilor (a se citi „cenzorilor”) care vor căuta cu mult zel și avânt patriotic recunoașterea Marelui Dramatug Român acasă, în România, care vor denatura textele, vor cântări mult și minuțios toate traducerile, care vor pune la dosar scrierile incomode, burgheze, anipartiinice, deci, antiromânești:

„În consecință, în locul atitudinii noastre critice, rezervate, ostile, agresive, sfidătooare de până acum față de marii noștri scriitori și filosofi din străinătate, față de marile noastre valori naționale, chiar dacă uneori atitudinea și entuziasmul lor nu sunt cele dorite și așteptate, în locul atitudinii lor critice rezervate, ostile, agresive, sfidătoare de până acum față de marile noastre realizări naționale, dar care desigur că se pot schimba și se vor modifica de îndată ce tonul nostru se va modifica, de îndată ce inițiativele artistice și culturale din interiorul României își arată puternicia.”

Așadar, vom inhala mult absurd, în doze halucinante, supuși unui proces similar rinocerizării, doar că ne vom ionesciza.

Lilianei Corobca îi reușește acest exercițiu (anti)demiurgic de modelare a Lumii Ionesco, așa cum e firesc, prin Cuvânt. Cuvântul ne inițiază, ne amuză, ne îngrozește; e grav, e ridicol, e râs și plâns, e viață, e literatură:

(despre „Scaunele”, tov. Ionescu nr. 27) „Piesa s-a jucat. Tovii din sală s-au ridicat de pe scaune și toți au aplaudat frumos, furtunos, apoi au scandat într-un sublim cor unanim: Trăiască Nicolae Ceaușescu, conducătorul nostru iubit. Oratorul și poporul, căci el este oratorul. Iarba când va înverzi, Moșul și Baba vor întineri. […] Bătrânul și Bătrâna sunt tineri, de fapt, și se iubesc. Sunt, de fapt, dacii din povești, sunt Făt-Frumos și Ileana Cosânzeana. Nu există oameni bătrâni la noi. Nu se sinucide nimeni la noi. Piesă totală, tovarăși, mai mult decât tolală, totalitară de-a dreptul!”;

(din Notă despre antipiesa „Englezește fără profesor”) „Dacă confruntăm originalul cu traducerea, imediat vom remarca faptul că cenzorii francezi au eliminat sintagma finală a piesei „Să mă pupați în cur!”. Propunem fie eliminarea sintagmei prezente în original, fie de emis o dispoziție despre registrul de utilizare al acestui cuvânt des întâlnit în opera maestrului. Așa cum recent s-a dat drumul la dragoste, de analizat posibilitatea unei decizii de a da drumul la cur în literatura noastră. Fără o decizie specială de partid, fie eliminăm, fie înlocuim.”.

Și, în final, finalul, ce rotunjește întegul, răsturnând finalurile cunoscute (mute), făcând din „Ionesco. Elegie pentru noul rinocer” cel mai ionescian antiroman:

„Dintr-o dată, o lumină puternică invadează scena și întreg spațiul. Ioneștii abia se zăresc, iar pendula românească, după ce a tăcut tot epilogul acestei dramatice biografii romanțate, începe acum să bată.

Pendula bate.”

Scriitoarea Liliana Corobca se retrage din cabina de regizor, de unde a tras de toate ițele/ațele dosarelor, lăsând pe scenă lumina aprinsă, invitând cititorul să fie părtaș la această revelație.

Ionesco. Elegii pentru noul rinocer de Liliana Corobca