Acum… oho, se fac doi ani, deja… acum ceva timp, despre piesa actorului Mihai Gălățan, „O zi din viața la niște oameni”, pusă-n scenă de tânăra trupă a Teatrului „Jean Bart”, glumeam așa: „Fugind cu mintea în anii de dinainte de ’89, Mișu Gălățan – scriind un text, scenarizându-l și jucându-l – chiar ajunge la întreita condiție de «proprietar, producător și beneficiar»”. E actor al Teatrului „Jean Bart” din 2008 și lector la Centrul Cultural „Jean Bart” de patru ani.
O prezentare osificată, sprijinită pe „A văzut lumina neonului…”, „A fost vrăjit de luminile rampei…” ori „A căzut în brațele Thaliei…”, l-ar fi plictisit în primul rând pe Mihai. Așa că l-am rugat să-și rezume abundentul C.V. de pe blogul său:
„C.V.
M-am născut în 1986, când a explodat Cernobâlul și Steaua a câștigat Cupa. Primele amintiri le am din casa bunicilor. Am crescut la ei, în apartamentul din centru în care stau și acum, fiindcă părinții mei erau studenți. Am avut un frate geamăn, Andrei, care a murit la o săptămână după naștere. Am două surori mai mici: Maria și Iulia.
Nu văd bine cu ochiul stâng. Nu e nici de la Cernobâl, nu e nici de la țigări. Deși în familia mea au existat mereu cei mai pricepuți diagnosticieni din lume, aici s-au înșelat un pic. Cică ochiul meu, din punct de vedere somatic, e perfect. Problema e la creier, care nu poate citi cum trebuie informația primită. Se numește ambliopie. Dar nu sunt mânios din cauza asta. N-oi fi singurul din lume care nu înțelege tot ceea ce vede în jur.
Cele mai importante realizări ale mele sunt, în ordine cronologică:
– admiterea la facultate. Am intrat primul, cu 9,66, având un punct 33 diferență față de cel de-al doilea intrat. Mi-au dat și bursă de merit. Am ajuns apoi la performanța de a termina printre ultimii, cu numai 7, 50 pe diploma de absolvire;
– revenirea în Tulcea și munca depusă la Teatrul «Jean Bart»;
– succesul național înregistrat cu comedia mea «O zi din viața la niște oameni» (prezent în selecția oficială a trei festivaluri importante, ratându-l pe un al patrulea din lipsa fondurilor organizatorului). S-au scris în presă o mulțime de rânduri despre piesă, numai o mențiune fiind, cu adevărat, ireverențioasă”.
Ai urmat la liceu profilul „științele naturii”. Ai urmat instinctiv vocația pentru detaliu sau așa a fost să fie?
Regret enorm că am urmat acest profil. Liceul pentru mine a fost un mare chin. Prostia alegerii a fost a mea și mi-o asum. Îmi doream foarte tare să învăț la colegiul pe care l-au absolvit mai toate rudele mele. Era un fel de tradiție de familie căreia i-am devenit tributar ca un fraier, împotriva adevăratelor mele aspirații. Îmi amintesc cu mare drag, însă, de clasa a VIII-a și de prieteniile adevărate pe care le-am legat atunci (Alex, Bibi, Ilie, Liviu – ne vedem de Paști, da?). Nu însă și de cei patru ani bacovieni care i-au urmat. Angoasa din perioada aceea a săpat adâncă brazdă în subconștientul meu, de unde defulează când și când un coșmar, mereu același: se face că dau bacul la mate și că sunt trântă, că nu știu nimic!
Mai târziu, Arta Actorului. Și mai apoi, Arta actorului de music–hall. Cânți cu gura, cânți la instrument. De ce actorie și nu Conservator, de exemplu?
După ce am intrat la teatru, nu-mi venea să cred că mersul la școală chiar poate să-ți producă bucurie. Revelația asta o mai am și acum, din când în când: revelația frumuseții profesiei. Desigur, nu totul a fost roz, lupta cu emoțiile s-a dovedit a fi dificilă, eu fiind un băiat foarte timid. Iar pe scenă, dacă ți-e frică, s-a terminat! Să ai emoții e firesc și în regulă, atâta timp cât ele nu te amputează. Dar frica…
Vedem uneori, pe scenă sau pe ecrane, actori care par că ar face orice numai să nu fie acolo. Or, dacă nu te distrezi, dacă nu te simți confortabil cu tine însuți în acel context, atunci n-are cum să iasă bine. Pentru că ți-e frică…
Întorcându-mă la întrebare, eu m-am străduit să învăț a cânta tocmai fiindcă nu prea am ureche muzicală. M-am muncit să dezvolt ceva ce îmi cam lipsea de la natură. Iar exemplul meu vine în sprijinul teoriei conform căreia efortul depus contează foarte mult în embriogeneza unui vis. Îmi vine acum în minte amintirea unei zile de vară, în care am stat de dimineața și până la culcare cu chitara în brațe, studiind acorduri și solistică.
În 2008, când am început să lucrez la Teatrul ,,Jean Bart”, l-am cunoscut pe Gică, sunetistul nostru. De la Gică am învățat chitara de blues. Mai întâi am furat de la el câteva fraze, câteva boogie-woogie-uri și câteva lick-uri. Iar apoi, într-o bună dimineață, s-au legat singure între ele. Mă simțeam de parcă îmi căzuse în cap mărul lui Newton. Cum vine asta? E ca și cum azi ai ști niște cuvinte într-o limbă străină, iar mâine o vei putea vorbi.
Cum te suporți cu atâtea talente? Scrii, ești lector; joci, compui piese și așa mai departe.
Mă simt onorat de aceste cuvinte, dar eu nu văd lucrurile chiar așa. Am fost un copil foarte singur care nu ieșea din casă mai deloc. Astfel că mi-am creat lumea interioară pe care am mobilat-o cum am vrut. Reflexul acesta mi l-am păstrat și în anii următori. De aceea, când sunt acasă, în loc sa stau aiurea la televizor, eu mai scriu câte un rând sau mai desenez câte ceva. Sigur că hobby-urile mele destul de diferite mă pot recomanda ca pe un fel de attention whore, așa cum mi s-a cam adus la cunoștință. De aceea, de la un timp, prefer să le țin pentru mine. Dar asta nu înseamnă că nu mai lucrez. Anul ăsta am trimis două piese la concursurile de prin țară. Nu le-am postat nicăieri, le țin la sertar, în primul rând pentru că sunt foarte ale dracului și în al doilea rând pentru că juriul te poate descalifica dacă publici sau montezi înainte textul trimis.
Cum deosebești ceva kitsch de ceva de bun – gust? O piesă de teatru, ca să dau un exemplu la întâmplare.
În anii `80-`90 kitsch-ul era pe val, iar anii aceia sunt anii formării mele. Putem concluziona că am fost înconjurat, din toate părțile, de kitch. Îmi amintesc de calciul de pe pereți și de calciul din jurul lustrei (din care mai rupeau copiii ca să scrie afară, pe alee). Îmi amintesc de televizorul stricat din sufragerie cu „milieu” pe el, unde zăcea vaza cu flori de plastic. Îmi amintesc de tabloul mare cât o plasmă de neam prost, pictat în ulei, cu munți cărunți și brazi, făcut fără tușe grigoresciene, ci „hâș-hâș!” cu un burețel. Îmi amintesc multe.
Unchiul meu picta, dar nu porcării din alea. El picta frumos și cu gust. De la el am învățat ce-i aia pictura. De la el am învățat să-l iubesc pe Baba, cu „spaimele” și „nebunii” lui.
Cred că diferența dintre kitsch și artă o face bunul simț. Și-n teatru, și-n muzică, și-n pictură. Arta actorului este ceva subtil. Nu trebuie, ca actor, să-i bagi în ochi spectatorului stările pe care vrei să le transmiți. Dacă îți asumi personajul, se va observa ce dorești să emiți și fără să te chinui. Laconismul l-aș recomanda peste tot în artă.
Cu kitsch-ul ne putem juca și-l putem păcăli. Putem să-l transformăm chiar și în artă, dacă vrem. De exemplu, se prea poate să iau un bibelou cretin, să-l așez pe scenă, să-l scald într-o baie de lumină, să-l încadrez într-un context potrivit, iar rezultatul, prin transformarea suferită, să nu mai fie kitsch.
Un repertoriu diversificat: de la Shakespeare la Goldoni, de la Gorki la Pierre de Beaumarchais, de la Cehov la Caragiale, de la Creangă la Alecsandri, de la Eric Emmanuel Schmitt la Gălățan. Eu nu cred că un actor „intră în pielea unui personaj”, ci, mai degrabă, îl asimilează trecător pe acesta. Suferă actorul de un fel de personalitate culturală multiplă?
Actorul, atunci când crede ceea ce face și ceea ce spune pe scenă, îl va determina și pe spectator să creadă ceea ce vede. Când cineva, în viața reală, umblă cu prostii, îl descoperim rapid. Pe actor la fel. Actorul, în mod evident, nu suferă vreo maladie care să-l facă să intre, la semnal, pe „modul” personalitate multiplă. Nu va crede, pe bune, că este altcineva. Îmi vine puțin cam greu să explic lucrurile acestea, dar voi încerca. Cu toți am avut, probabil, un prof care intra calm în clasă, începea să vorbească și pe parcurs se enerva singur și începea să urle. Cam așa e și cu actorul. Avem de-a face cu un fel de autohipnoză, de uitare de sine și de autoprogramare în profesia asta, dacă știi s-o faci cum trebuie. Cred că performanța de vârf a unui actor ar fi aceea de a nu ieși deloc din starea asta, de când începe și până când se termină reprezentația. Mi-ar plăcea să ajung și eu acolo, într-o bună zi.
Cele mai bune modele sunt copiii, atunci când se joacă. Pentru ei totul e serios. Dacă le-ai furat năsucul, deși ei știu foarte bine că a rămas la locul lui, vor plânge până când îl vei restitui.
Care sunt costurile dedublărilor repetate?
Când studiezi personaje, ai tendința să nu mai fii atent și la unul pe care crezi că-l cunoști deja. Este vorba chiar de tine însuți. Am observat că unii din actorii aflați în afara scenei, atunci când se simt nesiguri, au tendința să bage mâna în traista magică și să scoată de acolo un personaj în spatele căruia să se poată ascunde. Poate că și eu fac așa, nu-mi dau seama. Cert este că în felul acesta ei strunesc o coardă ce sună fals. De ce spunem: „Se vede că X este actor!”? Tocmai pentru că tonul acelei note se poate simți.
Dacă presupunem că actorul este egoist, ar putea fi actor un mizantrop?
Egoismul, vrem sau nu vrem, este o componentă intrinsecă a ființei. Actorului poate că i se dezvoltă, mai mult decât la ceilalți, tendința egocentristă, deoarece natura meseriei lui e una specială. O dată aplaudat la scenă deschisă, acesta va dori să repete experiența. Se creează, astfel, un soi de dependență de atenție. Dar este, atunci, un mizantrop? În general, actorii sunt sociabili. Dar există actori și actori. Evident că printre noi sunt și neprietenoși și nesociabili și ursuzi. Care-ți vorbesc cu spatele sau îți întind mâna stângă, în sictir. Asta dacă ți-o întind. I-am citit pe ăștia și le-am dedus punctul slab. Atitudinea aceasta e menită a mă convinge pe mine că ești tare, născută fiind din suspiciunea că n-aș da doi bani. Așa și e. Doi bani nu dau.
Tu, unul, cum empatizezi cu spectatorul? Tu joci un personaj, dar cum te joacă spectatorul pe tine?
Eu nu sunt de acord cu teoria celui de-al patrulea perete. Referențialul este publicul, care se află dincolo de această delimitare. Publicul este, el însuși, un personaj. El râde, aplaudă și trăiește alături de tine. Îmi place foarte mult improvizația la scenă și joaca cu privitorii. Se întâmplă mai mereu ca publicul să îți determine calitatea jocului. Exact ca la o întâlnire cu o fată. Dacă, pe parcurs, devii amuzant și spiritual, fără să-ți vină greu să fii așa, ghici ce? Ea te conduce într-acolo. Publicul este ca fata cu care ieși în oraș. Dacă ești cuceritor, ea te va ajuta.
Te-am urmărit: nu te atrage în mod deosebit nicio specie a genului dramatic (deși nu e o întrebare, ci o afirmație, cer detalii).
Ba din contră, am un gen preferat. Mă atrage mai mult comedia. Mi se pare mai ușor de făcut. Unii actori pot spune exact invers. Preferințele derivă din datele personale. Am descoperit dragostea pentru comedie pe la finele primului an de facultate. Când joc într-o comedie, mă simt mai stăpân pe mine.
Totuși, ce-ți place la mărfurile Bollywood?
Produsul Bollywood, privit prin prisma exigenței profesiei, este prin definiție subcalitativ. Rata mare a analfabetismului din India cere subiecte simple și pe înțelesul tuturor. Sărăcia cu care această țară se confruntă aduce cu sine nevoia de decor opulent.
Cu toate astea…, Bollywood-ul mă leagă de copilăria mea. Când eram mic eram fascinat de filmele cu Amitabh Bachchan. Acum, când am crescut mare, trebuie să mărturisesc că mai caut uneori pe net câte-o melodie din vreun film indian și o ascult la volum mic, ca nu cumva să mă afle careva și să mă râdă pe mine, de marele rocker Mișu!
Cum, care și unde ți-ar fi apogeul actoricesc?
Mi-ar plăcea să joc în film. Anul ăsta s-au împlinit zece ani de când nu am mai filmat. Apărusem, în 2007, într-un lungmetraj ce se numește «Trip». Aveam un micuț rol episodic, cu aproximativ o pagină de text. Mândrie mare pe mine, atunci! Îmi reproșez mereu acum că nu mă zbat mai mult, că nu îmi actualizez fotografiile trimise la casele de casting. Pe de altă parte, sunt mândru că am jucat mult pe scenă și că am călătorit mult. Îmi doresc să ies la pensie actor. Îmi doresc să joc în continuare la fel de mult și îmi mai doresc ca bătrânețile să mă prindă împăcat cu mine însumi.
Sursa foto: Elena Orbocea
