Charles Bukowski – „Dragoste la 17,50 $”

Nu cred că am scris până acum ceva rânduri despre cărțile lui Bukowski, dar mă bucur să încep cu „Dragoste la 17,50 $”. E unul dintre cele mai bune volume de proză scurtă din literatura universală. Trecând peste etichetele atât de des lipite de autor, cartea în sine poate sta pe același raft cu o lungă serie de alte astfel de volume, și nu doar pentru a avea termen de comparație sau pentru a da un exemplu de „așa nu”.
Bukowski a fost alcoolic; da, dar nu doar alcoolic. Sau, mai bine spus, a fost în primul rând scriitor. Mare scriitor. Dacă începi să-l citești plecând de la ideea că ai în fața ochilor un (posibil) volum de literatură excelentă, atunci da, s-ar putea să nu te împiedici prea tare de limbajul licențios, de scenele destul de pline de mizerie umană sau de băile de alcool în care pare că se scufundă personajul principal și cu el împreună și ceilalți. Până la urmă, cineva trebuia să scrie și despre decadența spiritului uman și/sau despre abjecțiile de care sunt capabili oamenii. Proze scurte excelent așezate între coperți, mă refer aici la succesiunea acestora; să începi volumul cu două dintre cele mai bune povestiri („Asta l-a ucis pe Dylan Thomas” și „Clasă”) e ca și cum ți-ai semna propriul testament literar: cum să scrii ceva mai bun după aceea?
Cu (mai) marii tăi confrați nu te poți lua la trântă decât dacă ești egalul lor. Și doar dacă alegi să lupți cu aceleași arme. Și-n cazul lui Dylan Thomas armele erau cele bine mânuite și de el, Henry Chinaski, însuși autorul răfuielilor (în)scrise: băutura și femeile. Mi-e greu (sau nu vreau?) să mă decid dacă Bukowski l-a considerat rival pe Thomas din cauza femeilor și hectolitrilor dați pe gât sau din cauza rândurilor scrise, cert e că în „Asta l-a ucis pe Dylan Thomas” dedublarea Bukowski-Chinaski e înlocuită cu Dylan-Bukowski. Iar acest artificiu îi slujește de minune scriitorului C.B. în dorința lui de a ne convinge că spaimele morții subite și-n marele anonimat sunt la fel de tenebroase ca în cazul oricărui alt bântuit de muza poeziei.

„Avionul s-a înălțat și aparatul de filmat a continuat să meargă. Prietena mea și cu mine stăteam de vorbă. Au venit băuturile. Aveam poezia și o femeie mișto. Viața începea să intre pe un curs normal. Dar capcanele… Chinaski, ai grijă la capcane. A trebuit să lupți vreme îndelungată ca să așezi cuvântul așa cum ți-ai dorit. Nu lăsa garda jos doar fiindcă ai parte de un pic de adulație și un aparat de filmat. Amintește-ți ce spunea Jeffers: până și cei mai puternici oameni pot fi prinși în capcană, precum Dumnezeu când a călcat odată pe pământ.
Ei bine, tu nu ești Dumnezeu, Chinaski, relaxează-te și mai bea ceva. Poate că ar trebui să spui ceva profund pentru sunetist? Nu, lasă-l să transpire. Lasă-i pe toți să transpire. Doar consumă din filmul lor, nu? Verifică dimensiunile norilor. Zbori cu directori de la IBM, de la Texaco, de la…
Zbori cu dușmanul.”

Pentru o și mai bună înțelegere redau mai jos celebrele versuri ale lui Thomas; parcă, parcă începem să înțelegem miza răfuielii dintre cei doi, nu-i așa? Furia lui Bukowski nu e îndreptată spre celălalt autor, ci mai degrabă spre neputința lui de a nu fi la același nivel cu celebrul său rival. Și, uite așa, istoria literaturii mai are câteva pagini de celebritate în plus.

„And death shall have no dominion.
Dead men naked they shall be one
With the man in the wind and the west moon;
When their bones are picked clean and the clean bones gone,
They shall have stars at elbow and foot;
Though they go mad they shall be sane,
Though they sink through the sea they shall rise again
Though lovers be lost love shall not;
And death shall have no dominion.”
(From „And death shall have no dominion”, Twenty-five Poems, 1936)

Cu Hemingway e altă poveste. Acolo e vorba de pumnii împărțiți frățește, de trânte și nasuri sparte, de instincte primare eliberate în ringul de box:

„Hem s-a apropiat, a încercat o directă și un croșeu, dar le-a ratat pe amândouă. Mă mișcam repede pe picioare. Am țopăit un pic în ritm de gigă, m-am dat mai aproape, zbang, zbang, zbang, zbang, zbang, cinci vaccinuri rapide sub nasul lui Papa. I-am arucnat o privire unei fete din primul rând, frumușică foc, și fix atunci Hem m-a prins cu o dreaptă care mi-a storcit trabucul ăla în bot. Am simțit cum îmi ard buzele și obrazul și am îndepărtat cu un gest scrumul încă aprins. Am scuipat chiștocul și i-am înfipt una lui Ernie în stomac. Mi-a răspuns cu un upercut de dreapta și mi-a ars una în ureche cu stânga. S-a eschivat la croșeul meu de dreapta și m-a aruncat cu un voleu în corzi. Chiar când s-a auzit gongul, m-a pus la podea cu o dreaptă zdravănă în bărbie. M-am ridicta și m-am dus înapoi în colțul meu.”

Care o fi „colțul” lui Bukowski în marea literatură universală? E una dintre întrebările la care nu încerc să găsesc răspuns, e suficient să știu că e trecut acolo, în marea carte. Să nu uit, disputa dintre cei doi e arbitrată de îngerul lui Thomas Wolfe (recomand, în ciuda grosimii consistente, „Privește, înger, către casă”, e o carte care răspunde la multe întrebări existențiale și esențiale, evident!). Cine s-ar fi gândit că Wolfe va fi luat pe post de arbitru în lupta dintre doi alcoolici notorii?
Celelalte proze care vin să completeze „Dragoste la 17,50 $” sunt de aceeași calitate, e drept, unele dintre ele pline de alcool, altele de acte insalubre și oameni decăzuți, dar literatura, cea care înnoadă poveștile acestor oameni singuri și fără de șansă, e cu adevărat literatură. V-aș da citate din fiecare povestire în parte, dacă n-aș ști ce impietate ar fi. C.B. e un alcoolic, iar dependența asta de alcool este printre puținele care se consumă în văzul lumii; alcoolicul are nevoie de oameni tot timpul în jurul său; de aceea în toată cartea vă veți lovi de multe personaje, femei și bărbați care… rămân anonimi, pentru că, nu-i așa, licoarea asta arde identități, diluează personalitățile. Dar … Bukowski nu e un scriitor care e rupt de realitate sau care habar n-are de politică ori de marile evenimente ale lumii contemporane. Dovadă prozele dedicate războiului (în general, sau celui de-al doilea mondial) sau cele în care nu se poate abține să nu ia în vizor prejudecățile unora sau altora. În „Dr. Nazi” mi-a adus aminte de Kafka, drept pentru care redau mai jos un mic pasaj:

„Următoarea mea problemă o reprezentau accesele de amețeală. Dar nu mă apucau decât atunci când stăteam la coadă. A început să-mi fie teribil de frică să stau la coadă. Era insuportabil.
Am ajuns să-mi dau seama că în America și, probabil, peste tot în lume totul se reduce la statul la coadă. Pretutindeni, același lucru. Carnetul de șofer: trie sau patru cozi. Cursele de cai: cozi. Cinema: cozi. Cumpărături: cozi. Uram cozile. Simțeam că trebuie să existe un mod de a le evita. Într-un final, soluția mi-a apărut limpede în fața ochilor: mai mulți funcționari. Da, ăsta era răspunsul. Câte doi funcționari la fiecare persoană. Trei funcționari! Să-i lăsăm pe funcționari să stea la coadă.”

Nu pot să nu închei mica mea pledoarie pentru „Dragoste la 17,50 $” fără să nu mă gândesc la avatarurile traducătorului (Cristian Neagoe): să traduci un text cu limbaj argotic e cu adevărat o provocare, din cel puțin un motiv – tendința e să pui și de la tine atunci când ai în față un șir consistent de înjurături. Dar de data aceasta Bukowski n-a fost trădat.
„Dragoste la 17,50 $” nu e o lectură ușoară și nici recomandată celor slabi de inimă. Dar aș pune-o în lista cu „must read” a oricărui iubitor de literatură bună.

Editura: Polirom