În umbra ei. Fotografii care au în spate poveşti

Motto1: „Viețile oamenilor nu există separate. Există numai viețile familiilor. Până când nu ești conștient de șirul la capătul căruia trăiești, viața ta se află într-o paranteză, un somn nesănătos din care atâția bunici și străbunici așteaptă să te trezești.” Simona Antonescu

Motto2: „Ceea ce Fotografia reproduce la infinit n-a avut loc decât o singură dată: ea repetă mecanic ceea ce nu se va mai putea niciodată repeta din punct de vedere existenţial.” Roland Barthes

În umbra ei, cartea Simonei Antonescu, are ca pretext narativ reconstituirea istoriei unei case moștenite. Axele temporale se suprapun în romanul care se scrie parcă sub ochii cititorului – romanul se are pe sine ca subiect, element de metaliteratură.

Figurile trecutului le concurează pe cele ale prezentului în fotografiile de familie aflate pe un perete magic, rămas mult timp ascuns privirilor curioase ale copiilor neamului. O uşă încuiată separă zona accesibilă a casei de zona interzisă. După primirea moştenirii, apare şi cheia care îngăduie tinerei generaţii să-şi afle propria istorie. Ca într-un arbore genealogic, cineva așezase pe acel perete de dincolo, în partea tăinuită a casei, într-o ordine anume, portretele femeilor cu farmec și ale bărbaților din categoria întemeietorilor de neam.

Istoria ţării se amestecă inevitabil cu istoria oamenilor simpli. Se schimbă destine, survin pierderi de tot felul, pentru a supravieţui sunt necesare plecări, reversibile sau nu – una dintre surori se mută în America. Acțiunea romanului începe „înainte de Războiul cel Mare”, la granița teritoriului românesc cu Imperiul Rus, într-un loc înconjurat din trei părţi de ape mari (Dunărea, Siretul şi Prutul), și ajunge până în contemporaneitate, la Galaţi, trecând prin momentele semnificative ale istoriei naţionale.

Casa cu marchiză de pe malul Dunării este ea însăși un personaj. Ca un om, casa are o poveste, taine și cotloane, are, mai cu seamă, o ușă ferecată. Toate poveştile au legătură cu această casă a venirilor şi a plecărilor semnificative din neamul întemeiat de Simina şi de Iacovache. Fiecare poveste apărută imprevizibil (efectul de surpriză este important) din altă poveste, ca în basmul Șeherezadei, pune în lumină personaje cu o anumită dârzenie și cu harul supraviețuirii. În ciuda perioadelor de criză traversate, casa şi-a apărat locatarii şi le-a ocrotit poveştile.

Autoarea are un simț excepțional al imaginii şi, în acest context, al detaliului. Dincolo de curgerea narativă, în frecventele pasaje descriptive un amănunt dă forță și însuflețește această proză atât de atent scrisă, în stil documentat, de cronică a ţinutului dunărean. Fotografiile prind viață și îngăduie cititorului să vadă mai întâi casa cu marchiză de sticlă, în lumina verde a bolții de viță de la intrare, apoi ia cu muguri de salcie cusută de Simina, firul de abur care anunță sosirea vaporului Borcea. Tinerii din sat, printre ei și Simina lui Micu, se strângeau pe malurile Dunării să se uite cum trece vaporul plecat de la Călărași spre Sulina, cu oprire la Brăila și la Galați, fiindcă pe punte stăteau Carol I, Regina și Prințul Moștenitor. Istoria trece deocamdată liniştit pe valurile Dunării, de-a lungul malurilor care adună norodul credincios Regelui.

De altfel, în afară de casa cu marchiză, şi Dunărea apare frecvent în prim-plan, pentru a desfăşura, neclară încă, pânza pe care, la început, liniile destinului sunt (cum altfel?!) indecise, prinse în ceaţă. Descrierea pare să fie structura care prinde cel mai bine linia narativă a întregului roman, creând ancorele explicative:

„Ploaia în Dunăre are un sunet lipicios, de apă în apă, ca niște aplauze prost sincronizate. Miroase a sălcii, a mătasea-broaștei și a depărtări. Dunărea nu este niciodată limpede, dar atunci când plouă ea capătă o culoare grea, metalică, adâncurile ei se tulbură amenințător, ca și cum tot trecutul ar ieși la suprafață, cohorte întregi de turci înecați pe când încercau să-și scape viața, copii dispăruți pe când se scăldau ori fete măritate cu de-a sila de părinți, care și-au pus singure capăt zilelor, aruncându-se în ape.

Ploaia în Dunăre avea ceva magic, ca o vrajă rea care mă prindea întotdeauna în mreje și mă țintuia cu privirile în apa urâtă, vie. Îmi schimba starea și mă simțeam pe loc vinovată de lucruri neclare, lipsită de speranță și părăsită. O ploaie ruptă direct din sufletul meu. Picăturile săreau înapoi în aer atunci când atingeau suprafața apei mâloase, ca și cum le-ar fi fript. Clăbuci băloși clocoteau ca într-un cazan de vrăjitoare, îngreunând aerul de umezeală și făcându-l anevoie de respirat.

Cu toate astea, îmi plăcuse dintotdeauna să privesc cum plouă în Dunăre. Mă întrebam oare cum ar fi oare să fii ploaie, să cazi în Dunărea rece, să miroși a sălcii și să scoți din apă miros de mătasea-broaștei.” (pp. 188-189)

De fapt, detaliile au o natură diversă, sunt vizuale, tactile sau olfactive, ca în fragmentul de mai sus, sunt şi auditive. Simţurile prind toate zvonurile vieţii. Același vapor cu care se plimbă două săptămâni familia regală, spre încântarea dunărenilor, își anunță plecarea spre Constanţa prin sunetul unui clopot de bronz.

Iacovache Dănilă, numit șef de gară, se îndrăgostește când o vede pe Simina trecând în galop pe lângă pădurea de la Hanu Conachi, depăşind cu Zmeoaia ei, calul cel alb, de poveste, locomotiva CFR-ului. În uniformă cu însemne regale la guler, înainte de trecerea trenului de dimineață către Roman, Iacovache scoate din buzunar ceasul pe care-l primise de la Direcția Regală CFR și îl cercetează „ca și cum nu ora i-ar fi arătat-o, ci viitorul întreg”. Cu toate că fata era promisă de părinți altui bărbat, Iacovache nu se lasă până nu și-o face nevastă. Iar Siminei,

„Viața i se părea un lucru prețios care i-a fost dat în grijă, mult peste ceea ce ar fi meritat ea, o sarcină solemnă și plină de taine de-ale lui Dumnezeu, ce-i fusese încredințată…” (p. 28)

Cei doi tineri se înțeleg și le merge bine, copiii vin pe rând, însă izbucnirea războiului le strică rostul și inima. În roman apar mai multe scene care surprind drama refugiaţilor. La Hanu Conachi, mergând spre Iaşi, apare un convoi venind dinspre Bucureşti. Copiii sunt singuri. Pe drum, din cauza tifosului, îi pierduseră pe adulţii în grija cărora rămăseseră:

„Atunci când ajunseră în dreptul porților ei, Simina pricepu că erau copii între doisprezece și cel mult optsprezece ani, mare parte din ei băieți, numai cu câteva fete speriate, ascunse sub păturile puse în cap, ici-colo. Coborî din cerdac pășind încet, ca și cum s-ar fi ferit să nu alunece pe treptele pudrate cu zăpadă, de fapt luându-și câteva clipe ca să socotească lucrurile. Ieși în drum și se uită o vreme la ei, tăcută, ștergându-și mâinile de șorțul de la brâu într-un gest pe care uitase să-l mai isprăvească. Respirațiile copiilor ridicau în aerul înghețat aburi ușori ca și cum numai atâta putere, viață ori căldură ar mai fi avut în ei, cât să scoată un fir subțire care se pierdea la două degete de obrazurile lor palide. Din loc în loc, câte unul arunca pe nările roșii aburi groși, fierbinți de la febra care-l chinuia. Simina numără dintr-o singură privire vreo duzină cu fețele aprinse de febră și cu febră. Caută din ochi capătul șirului de copii pribegi, ridicându- se pe vârfuri și înălțându-și bărbia ca să vadă peste creștetele lor.” (p. 73)

Aceleași detalii, care constituie o marcă a stilului, surprind lumea în mișcare – aburul se oprește, prea slab, la câteva degete de obrazul copiilor din convoiul refugiaților de război. Felul în care este exprimată ideea dă măsura adevărată a unui tip riguros de scriitură, un stil potrivit prozei de analiză psihologică și comportamentală. Cuvintele se articulează în fraze lungi, în care sensul fundamental capătă un desen definitiv abia când ultimul adjectiv sau adverb creează nuanța adecvată contextului.

Simina hotărăște că cei aproape 200 de copii refugiați vor fi adăpostiți la școală și în biserică. De trei fetițe are grijă ea. După terminarea războiului, într-o primăvară, copiii care supraviețuiseră tifosului, mai puțin de jumătate, sunt recuperați de un tren al Crucii Roșii pentru a fi duși înapoi, în Oltenia, la casele lor.

Dinspre Ardeal, se refugiază şi familia bunicului Octavian, venind de la Târgu Mureş. Drama românilor, a evreilor, a ungurilor şi a altor neamuri este la fel de puternică. O mamă reuşeşete să se prindă de convoi şi să urce într-o garnitură de tren, luptând pentru viaţa celor doi copii. Tatăl rămăsese în urmă, victimă a unui masacru generat de conflicte interetnice:

„În dimineața următoare a pornit mai departe, alături de refugiații din Ardeal. La Focșani, drumurile erau blocate de coloane nesfârșite de alți refugiați care porniseră către Moldova pe jos pentru că trenurile erau pline, oamenii se urcau pe vagoane ori mergeau agățați pe scări. Automobilele pornite din București, cu valizele clădite turn deasupra și legate în chingi, claxonau stăruitor, încercând să-și facă loc prin marea de oameni. Ambulanțe ale Crucii Roșii, numai cu un coviltir deasupra șoferului și cu patru tărgi cu răniți în spate, treceau cu mare greutate pe margini. Toți încercau să ajungă la Iași.

Ascunsă toată într-o manta soldățească și încălțată cu bocanci, strângând pe lângă ea doi copii de câțiva ani și o valiză în care pusese numai lucruri nefolositoare, Johana ajunse la gara din Focșani, hotărâtă să urce cu băieții în tren. Din coloanele de refugiați se desprinsese sub ochii ei convoiul de copii care avea să ajungă la porțile lui Iacovache Dănilă și ale Siminei. Părăsiseră haosul drumului și porniseră de-a dreptul peste câmpul alb, mergând încet ca într-o vrajă, cu pasul egal și liniștit al celor care au o țintă.” (p. 127)

Cartea Simonei Antonescu îți creează, prin bogăţia de fotografii developate, senzația că povestea continuă, deși a ajuns deja la ultima pagină. Literatura este, în acest caz, un album de familie. Războiul, schimbarea regimurilor politice, drama refugiaţilor, inflaţia şi reforma monetară, tainele transmise în neam, iubirea statornică sau trădată, dorința de a călători, dar mai ales plăcerea de a scrie despre trecutul care îţi spune cine eşti sunt teme importante în acest roman al fotografiilor.

Iată şi alte fragmente pe care le-am selectat pentru a cunoaşte mai bine casa cu marchiză de sticlă, de pe malul Dunării. Casa în care pe un perete întreg, în fotografii, se realizează un arborele genealogic:

„Nimeni nu ştiuse nimic dinainte, nimeni nu se putuse pregăti. Schimbarea banilor îi lovise deopotrivă pe cei de la Atelierele CFR şi pe cei din târgul aflat în mijlocul judeţului. Gazetele anunţaseră sec că paritatea este de 1 leu nou la 20 000 de lei vechi, clar că fiecare va putea schimba numai trei milioane de lei vreme de două săptămâni, după care reforma este declarată încheiată, iar banii vechi nu se mai primesc nicăieri.

Leafa lui Octavian era mai mare decât suma cu care se putea schimba. Guvernul Petru Groza promitea că măsurile luate vor duce la scăderea preţurilor, oamenii muncii luptau pentru eliminarea speculaţiilor, aceşti duşmani ai poporului care se îmbogăţiseră sugând sângele ţăranilor şi muncitorilor cinstiţi. În faţa magazinelor se făcuseră cozi interminabile, oamenii cumpărau orice. Negustorii însă nu mai vindeau nimic, aşteptând eliminarea de pe piaţă a leului vechi.” (p. 176)

„Preţurile afişate cu mare pompă de guvern rămaseră numai pe hârtie. În prăvălii, ele crescuseră mai mult decât în toată perioada de după război, iar piaţa neagră era în continuare înfloritoare. Pe lângă cartelele de până atunci pentru alimente mai apărură şi altele, pentru îmbrăcăminte, detergent, săpun sau gaz lampant. Curând, totul se vindea numai pe cartelă, viaţa desfăşurându-se strict între limitele stabilite pe hârtie. O persoană avea dreptul să mănânce o sută de grame de pâine pe zi şi trei sute de grame de unt, un litru de lapte, un kilogram de carne şi trei kilograme de cartofi pe lună. Doar economatul de pe lângă Atelierele CFR mai aducea pantofi, bocanci şi metraje, iar Octavian cumpăra orice găsea, pentru ca mai apoi Sada să poată schimba produsele pe altele de care avea nevoie, prin vecini.” (p. 178)

„Certitudini vechi, depuse de-a lungul vremii în mine, se materializau în sfârșit în cuvinte, după ce atâta vreme fuseseră numai stări, senzații nelămurite, credințe. Înțelegeam acum fără efort ceea ce simțisem nelămurit totdeauna. Mama Cornelia nu se putuse abandona fără rezerve niciunui fel de iubire, iar acesta fusese chinul vieții ei. Dintre toți demonii cărora Dumnezeu le îngăduie să tortureze o ființă omenească, spre creșterea și îmbogățirea ei, mama Cornelia se alesese tocmai cu demonul iubirii, cel mai greu de destăinuit și deci cu efectele cel mai greu de alintat și vindecat.” (p. 145)

„Evenimentele zilei îmi amintiseră o scenă petrecută demult, pe vremea când eu și Sabi tocmai terminaserăm clasa întâi. Era genul de amintire în care faptele în sine nu sunt foarte însemnate, dar emoțiile stârnite de ele rămân atât de vii în timp, încât știi cu certitudine că acela a fost un moment de răscruce în formarea ta.” (p. 256)

„nu pot salva nimic, e doar o iluzie, de fapt, timpul a ucis și aici, în casa în care toți încă păreau vii, simulând o viață cu reguli stranii, viață bidimensională de fotografii care au în spate povești.” (p. 256)

În umbra ei de Simona Antonescu