Acest eseu are ca punct de plecare ultima lucrare a lui Lucian Boia, Întrebări fără răspuns (sau cu prea multe răspunsuri), ceea ce poate îndreptăți pe oricine să spună că acest text e o cronică literară. Sper că va fi mai mult decât atât și ca luările mele de poziție să fie congrunte cu ale cititorilor mei. Cărticica apărută la finele anului trecut la editura Humanitas este una dintre cele mai zvelte lucrări ale istoricului, ceea ce mă face să mă întreb dacă e o carte comercială, de continuare a palmaresului literar sau este o carte de „bătrânețe”, o carte a ideilor revelate, pe care autorul le-a întrezărit pe parcursul său existențial. Fie cum o fi, cartea atrage atenția din mai multe puncte de vedere. Mai întâi pentru că, așa cu am spus, densitatea ei nu este considerabilă, în comparația cu munca de o viața a istoricului Lucian Boia. Ceea ce poate însemna un lucru care se întrevede doar în subtextul publicării unui astfel de text: cartea e destinată publicului larg (căci nimeni nu mai are timp în acest secol al celerității să mai pună mâna pe o amărâtă de carte de vreo 400 de pagini în care se tratează adevărate subiecte ale realității atât exterioare, cât și interioare ale oamenilor). Iar mai apoi, titlul este deosebit de sugestiv (deși construit într-o retorică ieftină): „întrebări fără răspuns sau cu prea multe răspunsuri”, un paradox filozofic care pornește încă din timpurile imemoriale ale cugetării. Asta înseamnă, așa cum o sugerează și scriitorul, că mica broșură este un amalgam de întrebări ale epistemei contemporane, o antologie a problemelor paradigmei în care trăim (termeni prea pompoși/prețioși pentru a fi receptați, dar de…).
Oamenii se confruntă de la începuturile existenței cu problema cunoașterii, cu avatarurile gnoseologice. Ei bine, pentru cei care sunt prea ocupați să deschidă o carte de filozofie, pot apela fără frică la cartea lui Lucian Boia, care, fără a o face în mod exhaustiv, construiește un set de probleme pe care socitetatea în care ne perindăm le pune în cauză. De la problema lui Dumnezeu (problemă insondabilă până în ziua de astăzi; mă întreb, de ce ne mai batem capul cu chestiunea asta, dacă în 2000 de ani și 3 decenii nu am reușit să răspundem la această întrebare?), până la problema post-adevărului, de la virtualele paradigme ale viitorului, până la noile teorii stângiste anti-occidentale, cartea prezintă într-un stil ludic, scuturat de toate tertipurile unui „academism” virulent probleme ale omului contemporan. Voi sublinia, în cele ce urmează, probleme care mi-au atras atenția (nu că celelate nu ar fi intresante sau nedemne de vizat).
În primul rând, mi-ar plăcea să pun accentul pe problema post-adevărului. Un cuvânt atât de relativ prin însăși construcția sa derivativă (așa te învață în mediile înalte, că toate lexemele formate prin juxtapunere cu prefixoidul „post-” sunt foarte laxe și instabile, la fel ca trinitrotoluenul) poate implica foarte multe ipoteze de gândire, una mai grandilocventă decât alta. Lucian Boia pune punctul pe „i” și face chiar o muncă de vulgarizare (în ce mă privește, nu am reușit să înțeleg termenul până la lectura acestei cărți). In nuce, post-adevărul este starea intelectuală și cognitivă pe care o trăim în raport cu lumea tot mai ușor falsificabilă din ziua de astăzi. Aici, aș vrea să subliniez o teză personale de-ale mele, care are legătură cu literatura și cu problema epistemologiei. Teza mea este că marile schimbări ale paradigmei omenirii au survenit odată cu marile mutații ale paradigmei științifice (nu în exclusivitatea acestora, dar ele joacă, în definitiv rolul cel mai important pe scena evoluției istorice).
Să privim mai atent. Trecerea de la Evul Mediu la Renaștere se face odată cu revoluția heliocentrică și, mai târziu, cu bazele mecanicii clasice. Mai târziu, trecerea de la fața premodernă la ce modernistă se face sub incidența descoperirilor mecanicii cuantice, ale matematicii axiomatice și ale relativității lui Einstein. Prin deducție, e normal ca următoarea treaptă ontologică să vină în urma unor noi descoperiri științifice care să schimbe ochelarii actuali cu care privim lumea. Obiectul de care nu se bucură mutația paradigmatică a postmodernismului nu este o revoluția științifică, ci una tehnică/industrială. Se poate spune că internetul este unul dintre elementele constitutive ale schimbării viziunii noastre despre lumea în care trăim. Aici voi relativiza eu și voi spune că intruziunea internetului în lumea contemporană nu a făcut același lucru pe care l-a făcut mecanica cuantică la începutul secolului al XX-lea. Parcă internetul a intrat în viețile noastră printr-o permeabilitate selectivă a noastră (a se vedea: nu toată lumea folosește mijloacele de comunicare la același nivel. Există, pe de-o parte, copii care se bucură de acest turn de fildeș al internetului și vârstnici care nu înțeleg o iotă din ce se petrece în ziua de azi, prinși probabil în niște sechele istorice insurmontabile, dar și vice-versa, adică bătrâni care sunt „la curent” cu noua modă a comunicării – dacă i se poate spune așa – și efebi care sunt repulsivi la aceste device-uri, parcă născuți într-o altă epocă).
Ceea ce face internetul nu este să ne schimbe viziunea asupra lumii (nu vedem altfel oamenii, iubirea, relațiile, ideile etc.), ci schimbă categoric modul nostru de a avea încredere în lume. Tot acest post-adevăr, așa cum o descrie Boia, poate fi ușor exemplificat prin fenomenul de internet și de Facebook și rolul lor în viața omului. Nu că nu ar avea și părțile lui bune, dar Facebook (și nu numai, ci toate modalitățile de comunicare) pune la dispoziție o sumă de imagini, filmări, discursuri care construiesc imaginea omului (putem afirma asta, nu-i așa?). Ei bine, foarte multă lume pune sub semnul întrebării ceea ce este real și ceea ce nu este în acest spațiu virtual care ne-a acaparat viețile. Pozele „photoshopate”, trucajele filmelor pe care le vedem, discursurile mincinoase (ce n-ar da Michel Foucault să vadă acest fenomen!) construiesc ceea ce noi numim adevăr. Or, e dificil, de foarte multe ori, să distingi între realitate și ficțiune în zilele acestea. De parcă gramaticalitatea realității a fost înlocuită de o nouă morfologie a „ficțiunii”, prima căzând în plan secund.
Metodele rafinate de imersare și escamotare a realității au ajuns la un așa nivel încât cu greu mai poți deosebi ce „este” de ce „este-în-aparență”. E greu să știi cu cine se instituie infidelitatea partenerului de viață (doamne cât a pătruns tehnologia în viețile noastre!), atât timp cât există varii modalități de eradicare a probelor incriminatorii. Există o majoră și alarmantă anxietate născută în mijlocul oamenilor din cauza „conviețuriii” pe internet. O adevărată „anxietate informațională” i-aș spune: nimic nu mai este real cu adevărat, nimic nu mai poți citi fără a pune cele narate sub semnul întrebării, nu mai poți iubi cu adevărat într-un mediu care-ți rupe barierele intimității (să nu uităm de procesele la adresa directorului Facebook, care ar avea acces la toate informațiile personale, a fiecăruia în parte).
Dacă până acum, tribulațiile mele, care simfonizează oarecum cu textul lui Boia, au ținut de un areal al gândurile pragmatice, în continuare aș vrea să arunc un fascicul de lumină asupra unei alte probleme, tot de sorginte filozofică (oare nu toate întrebările sunt așa?) și anume problema viitorului. Așa cum susține și Boia în cartea sa, nimic nu poate fi cunoscut în întregime în clipa de față, darămite aspecte legate de viitor. Incidențele istorice ale momentului au creat în sânul mass-media și a copiilor de pe Facebook un val de anxietate (manifestată la nivelul ironiilor iconice, sau meme-uri cum se numesc în limbaj internaut) cu privire la un posibil (posibil are înțelesul de „aproape deloc”) al treilea război mondial (de aceea nici nu folosesc grafia cu majuscule, pentru că un asemenea scenariu este, teoretic, imposibil). Predicții despre viitor nu putem face, nici dacă am fi în magica lume a lui Harry Potter, dar ceea ce putem face, și cred că aceasta ne stimulează activitatea creativă, este să confecționăm teorii. Teoriile întotdeauna au fost interesante. Fie că erau verificate / adevărate, fie că nu, ele propuneau un mod de a vedea prezentul, trecutul sau viitorul și un mod de a te ascunde de brutalitatea vieții. Viitorul nu poate fi aproximat, așa cum nici trecutul nu poate fi eradicat și rescris (așa cum și-ar dori unii). Dar ce ne colorează viața și ne „prezenteizează” (ca să folosesc un termen heideggerian) este chiar propunerea aceasta de teorii cu privire la viitor. Ce ternă și-n culori morbide ar fi viața fără câteva note de exuberanță în gândire (cu condiția să se asume o poziție de delectare estetică din toate aceste teorii ale conspirației). Și încă o notă pe lângă aceste gânduri care să omogenizeze subiectul anterior cu acesta; dacă trăim într-o lume unde argumentele care ne înconjoară sunt indecidabile (nici adevărate, nici false, căci nu există niciun test diagnostic care să le confirme/infirme), cum am putea noi să avem încredere în speculațiile iraționale despre „ce-va-fi”? Omenirea a dat greș de sute de ori în a prezice viitorul (a se vedea nenumăratele „apocalipse”[1] pe care le-a suferit umanitatea), iar asta ar trebui să ne fi o învățătură de minte.
Restul de ipoteze de gândire cred că ar trebui descoperite de fiecare cititor în parte, pentru care să aibă propriile luări de poziție. Nu vreau să mă erijez într-un diagnostician al textului lui Lucian Boia, dar vreau să mă pronunț cu o părere personală. Cartea este bună, în comparație cu spoielile culturale care încearcă să depicteze fenomenele gândirii contemporane. Stilul cărții nu este unul fals, forțat academic, elitist (deși are prestația unui text scris de o gândire luminată), ci este unul pneumatic, care te invită la lectură. Oricum nu trebuie să vă culcați pe o ureche și să-l citiți ca pe Capra cu trei iezi înainte de culcare. Este un text fundamental pentru mințile obosite și obnubilate de Facebook și Youtube. Încet, încet, a fi inteligent redevine cool, deși această componentă a fost înlăturată din măsurătorile sociale recente.
Întrebări fără răspuns (sau cu prea multe răspunsuri) de Lucian Boia
Editura: Humanitas
Colecția: Seria de autor Lucian Boia
Anul apariției: 2019
Nr. de pagini: 96
ISBN: 978-973-50-6585-0
Cartea poate fi cumpărată de aici.
[1] ciudat că în DEX & DOOM nu există un plural pentru acest substantiv, deși, se știe foarte bine, de câte ori a fost stipulat sfârșitul lumii. Cred că domnii de la Academie ar trebuie să reconsidere ipoteza pluralului „apocalipsă”, pentru a fi în acord cu viziunea adevărată a oamenilor despre lume (și sfârșitul ei).
