Povestea lui Vasile Alecsandri

«„Iubiti Vasilică, dulci ti sărut”, așa își începe scrisorile Elena Alecsandri, către fiul său, Vasile, plecat, din 1834, la studii la Paris. Suntem la începuturile epocii moderne, în prima jumătate a secolului al XIX-lea, când mulți dintre boierii români își trimit copiii să învețe la școlile înalte din Apus, la Munchen, la Heidelberg și mai ales la Paris. Într-un fel, în vremea aceea toate drumurile duc la Paris. Chiar dacă drumurile astea, în lipsa căii ferate, erau lungi sau întortocheate și, în orice caz, obositoare. Adolescentului Vasile Alecsandri îi ia peste douăzeci de zile să ajungă prima oară în viață la Paris, un oraș în care se va întoarce adesea, de plăcere sau de nevoie, în exil, apoi cu diverse misiuni diplomatice.» (p. 5-6)

Pentru că iarna e greu să-ți imaginezi flăcările de la „gura sobei” fără să îți spui în gând versurile celebre din pastelurile sale, când mai e și „ger amar, cumplit”, revin la o carte din colecția FILIT 2018. Scrisă de Adela Greceanu, Povestea lui Vasile Alecsandri are meritul de a scoate la iveală alte faţete ale personalităţii acestui adevărat întemeietor – de instituţii, de specii şi genuri literare, de mentalităţi occidentale. Această biografie ficţionalizată aduce poate puţine elemente de noutate, care ţin strict de documentare, dar reuşeşte să creeze cititorului un anumit raport de familiaritate cu „personajul” – un Alecsandri care suferă din dragoste, este melancolic, dar iese din melancolie scriind la Paris articole politice, de susţinere a mişcării revoluţionare şi unioniste, călătoreşte mult şi are, dincolo de eleganţa desăvârşită a omului de lume şi a diplomatului, o sensibilitate uşor de atins şi, iremediabil, sentimentul că nu mai are timp şi pentru sine.

Pe strada Sf. Ilie din Iaşi, se află şi astăzi frumoasa casă a vornicului Vasile Alecsandri, tatăl adolescentului care pleacă la Paris pentru a-şi lua întâi bacalaureatul, urmând apoi studii de medicină şi de drept, rămase însă neîncheiate. Copilăria ieşeană este legată de amintirea lui Vasile Porojan („rivalul meu în jocul de arșice și în azvârlitura de pietre pe deasupra bisericii Sfântului Ilie din Iași, vecină cu casa părintească”, scrie Alecsandri), dar şi de a colegilor de şcoală, Mihail Kogălniceanu, prim-ministru în guvernul Cuza, şi Matei Millo, marele om de teatru de mai târziu căruia avea să-i încredinţeze interperetarea Chiriţelor.

Corespondenţa purtată între Paris şi Iaşi reflectă perioada de tranziţie prin care trece ţara, cu puţin timp înainte de Unirea Principatelor. Părinţii îi scriu fiului în limba română, cu litere chirilice, fiul le scrie părinţilor în limba franceză, folosind alfabetul latin. Mama, Elena Alecsandri, îi poartă de grijă şi i se adresează cu duioşie, în dulcele grai al moldovenilor – „Iubiti Vasilică, dulci ti sărut”. Parisul este departe, dar distanţa este parcursă parcă mai rapid cu entuziasmul tinereţii.

În „Epigonii”, Eminescu îl fixa într-o imagine de om luminat, „rege al poeziei”, „vecinic tânăr şi ferice”. „Veselul Alecsandri” avea și momente de melancolie. Și nu puține. Corespondenţa cu Ion Ghica este, de asemenea, importantă pentru orice demers de tip biografic. În „Poeţi şi critici” (1886), Titu Maiorescu se vedea nevoit să ia apărarea lui V. Alecsandri, confruntat cu atacurile mai tinerilor confraţi, B. ŞT. Delavrancea şi Al. Vlahuţă, scoţând în evidenţă diferenţa dintre natura subiectivă a poetului şi cea obiectivă a criticului, dar şi meritele incontestabile ale lui V. Alecsandri, liderul generaţiei paşoptiste, în politică şi în literatură, conştiinţă civică şi exemplificare a ideii de patriotism. Prin tot ce a creat în spaţiul cultural, scria Titu Maiorescu, Alecsandri a dat „farmecul limbei române în poezia populară”, a prins în versuri „iubirea românească şi dorul de patrie”, a întemeiat repertoriul teatral, imediat după înfiinţarea acestei instituţii culturale, pe care a şi condus-o, în primul directorat, alături de Costache Negruzzi şi de Mihail Kogălniceanu. În fine, G. Călinescu era de părere că cea mai rezistentă parte a operei lui Alecsandri rămâne proza. Toate aceste chipuri ale lui Alecsandri sunt prinse în cartea Adelei Greceanu, „topite” într-o sinteză reuşită, într-un portret actualizat:

„Ni-l putem imagina pe tânărul de 21 de ani, cu ochii lui mari și curioși, ascultând povestași țărani, naratori geniali, spunând istorii nemaiauzite, cu Babe Cloanțe, cu Feți-Frumoși, cu zmei și fete de împărat, cântăreți de doine, într-o limbă română pe care o va scoate la lumină în primele sale poezii, inspirate din aceste istorii. Mai târziu va publica versurile populare culese în volumul Balade (Cântice bătrânești) adunate și îndreptate de V. Alecsandri.

Suntem la începuturile limbii române literare. Alecsandri este unul dintre creatorii săi. Ba chiar, cum spune Ioana Pârvulescu, se confundă cu literatura secolului 19 românesc. A sosi pe lume într-o țară liberă și civilizată este o mare favoare a soartei; a găsi în acea țară o limbă cultă și avută pentru a-și exprima ideile și sâmțirile este un avantagiu imens…, nota el cu melancolie. Și pentru a face și din limba română o limbă cultă și avută are de înfruntat pe de-o parte limba veche, greoaie, plină de cuvinte din turcă și greacă, impuse de stăpânire, limba documentelor oficiale și a vechii boierimi, dar și, pe de altă parte, prețiozitățile și pedanteriile ridicole ale latiniștilor care, conduși de cele mai bune intenții în încercarea lor de a demonstra caracterul latin al limbii noastre, ajung la caraghiozlâcuri și exagerări pe care Alecsandri nu ezită să le pună la punct cu spiritul său critic neobosit și cu limba sa ascuțită.” (p. 25-26)

În finalul cărții, Adela Greceanu preia imaginea pe care Ioana Pârvulescu i-o creionează, într-o manieră sintetic-expresivă, lui V.Alecsandri, un om important pentru istoria ţării şi, mai ales, pentru tânăra ei cultură, deloc “comod”, deloc superficial, cum a lăsat să se creadă temperamentul, poate, meridional şi firea lui senină:

„Comodul și veselul, se zice, Alecsandri, care nu ezită să se zbată totuși pentru istoria țării lui, scrie poezie de mai multe feluri, mici schițe de moravuri, nuvele, un început de roman, comedii, farse, drame, necroloage, articole ocazionale, jurnale de călătorie, amintiri, sute de scrisori, e director de revistă și de teatru, ambasador, face diplomație de înaltă clasă.” (p.108)

Povestea lui Vasile Alecsandri, semnată de Adela Greceanu, face parte din seria Scriitori de poveste, publicată de Editura Muzeelor Literare, 2018, proiect FILIT prin care 11 scriitori contemporani reconstituie biografia a 11 scriitori ale căror case memoriale se găsesc în Iaşi. Au fost invitaţi şi au acceptat să scrie: Florina Ilis (Povestea lui Mihai Eminescu), Simona Antonescu (Povestea Otiliei Cazimir), Cristian Fulaş (Povestea lui Dosoftei), Bogdan Răileanu (Povestea lui Costache Negruzzi), Mihai Buzea (Povestea lui Vasile Pogor), Iulian Ciocan (Povestea lui Nicolae Gane), Adela Greceanu (Povestea lui Vasile Alecsandri), Tudor Ganea (Povestea lui Mihail Sadoveanu), Alex Tocilescu (Povestea lui George Topîrceanu), Dan Coman (Povestea lui Mihai Codreanu), Andrei Crăciun (Povestea lui Ion Creangă).