Improvizație la Alma – arta de a transforma absurdul

Nu știu cum s-au potrivit toate, dar în mai puțin de o lună am văzut două piese de teatru scrise de Eugèn Ionesco, ambele jucate de studenți. Mă rog, în cazul piesei despre care o să vă vobesc aici ei deja nu mai sunt studenți, doar că spectacolul s-a constituit în examenul lor de licență (anul 2017). Mă bucur să văd că tinerii actori îl iubesc pe Ionesco și, mai ales, îi înțeleg scrierile. Absurdul a toate cele trăite de un om într-o viață întreagă e foarte greu de cuprins într-o scriere oarecare (poate că de aceea n-avem doi de Kafka sau doi Ionesco) și cu atât mai greu e de ajuns la esența celor scrise. Cât despre transpunerea întâmplărilor nefiresc de absurde în joc actoricesc, ce să mai spun! Cere mult lucru pe text orice piesă scrisă de marele dramaturg, pentru că doar astfel poți să-i cuprinzi toate sensurile și toate subtilitățile, după cum cere foarte multă documentare. Eugen Ionesco a fost contemporanul epocii  în care a trăit și de aceea regăsim în orice piesă de teatru scrisă de el urme ale frământărilor sociale specifice, idei despre cum vede el un eveniment sau altul sau, pur și simplu, viziunea lui teatrală. El n-a scris la întâmplare, după cum estetica pentru el nu este o preocupare aleatorie, ci una fundamentală și care fundamentează un întreg demers artistic. El și-a asumat transformarea totală a teatrului și a dus până în pânzele albe lupta lui cu tiparele, încorsetările și mințile retrograde, opace la inovație.

Despre toate acestea și încă multe altele este vorba în Improvizație la Alma. Și ca să fie totul perfect, sau ca să închidem cercul vicios al inovației, în acest spectacol găsim mai mult decât oriunde în altă parte, raportarea lui la critica teatrală. Ionesco a inovat, a revoluționat teatrul. Creator de stil teatral, de școală și de ce mai vreți voi, vine în fața spectatorilor cu o serie de interogații la care încearcă să afle răspunsurile apelând la spectatori. Practic, implicarea spectatorilor în derularea spectacolului îi dă autorului (și, implicit, regizorului) siguranța că a fost urmărit și, mai ales, înțeles.

Scaune multe, goale. Așezate într-o simetrie perfectă. Un autor exilat într-o parte a scenei, îmbrăcat în pijamale cu rinoceri; cum altfel ar fi putut să fie îmbrăcat? O Marie care intră în scenă și-și face rolul exact așa cum trebuie, pigmentând un decor care e voit în tonuri de alb. Trei critici care intră și ies din scenă cu o viteză crescândă, până când, amețiți de propria lor mișcare, reușesc să-și găsească locul pe scenă (și în piesă?). Dialoguri critici – autor în care regăsim cam toate formulările standard pe care le folosesc, de obicei, aceștia atunci când vor să desființeze un spectacol.

Dinspre autor vin replici mai mult sau mai puțin regăsibile în celelalte spectacole ale lui. Și te surprinzi lansând în gând o mulțime de întrebări la care ai cam vrea să afli răspunsurile ad-hoc, ba chiar ai impulsul de a te ridica din scaun și de a merge către Ionesco-personajul ca să-l întrebi direct: cum v-ați raportat la aparatul critic al epocii, aparat evident retrograd și inutile pentru evaluarea pieselor dvs.; ce mai numim noi astăzi avangardă și cât de avangardist sunteți prin ceea ce faceți; cum provocați noul, adică noile abordări, noile soluții regizorale sau noile soluții scenografice; care mai este relația dintre critic și spectator, mai este ea mediată de autor; își asumă autorul și partea de educație, sau doar provoacă, agită și e treaba lumii ce înțelege; când l-ați citit ultima oară pe Aristotel și la ce v-a folosit; cât de credibil mai poate fi un creator (de artă) care nu-și asumă istoria și neagă autoritatea antecesorilor; de ce să-l exilăm pe Shakespeare în Rusia, când putem să-i aducem pe ruși în patria marelui Will. Șirul acestor întrebări poate continua încă multe rânduri de aici înainte, căci spectacolul în sine e unul foarte viu, convenția teatrală aproape că este anulată și de multe ori ai impresia că rolurile s-au (tot) schimbat: nu cei de pe scenă joacă, ci noi, cei din sală.

Ionesco-personajul nu se luptă doar cu cei trei Bartholomeus (aluzia la Bertolt Brecht este evidentă), ci luptă să-și facă loc în marea istorie a teatrului universal. Și e o luptă cinstită, la vedere, purtată în fața spectatorilor, aceștia fiind nu doar martori tăcuți, ci părtași la toată expunerea de argumente mai mult sau mai puțin atent construite.

Andreea Ciocîrlan nu s-a lăsat dominată de subiect și a construit spectacolul pe mai multe paliere, mutând centrul de atenție de pe scenă în sală, ba chiar și în foaier, acolo unde începe, de fapt, spectacolul  și unde se și termină. Căci da, spectacolul începe cu un schimb de replici auzit în foaier de către spectatori, replici care-ți dau senzația că asiști la o improvizație. Și astfel pregătit intri în sală, acolo unde vei fi prins în vârtejul de replici, vei râde sau te vrei trezi vorbind singur. Viteza schimbării centrului de atenție este una adecvată, care dă senzația de aici și acum, care te menține în joc pe tine, spectator.

Ionesco este asumat de Vlad Nicoloci încă de la prima ridicare de cap de pe masa unde ar fi trebuit să lucreze la noua piesă  și dus cu brio până la capăt. Nu e preferatul meu din toată distribuția, dar o să vă placă felul cum și-a construit rolul. Mircea Băluță (îl puteși vedea jucând și la Teatrul Excelsior) este pur și simplu criticul perfect, agresiv, care inoportunează chiar și pe spectactori, pe care n-ai cum să-l ignori și pe care ți-ai dori să-l înțelegi, dar nu prea-ți iese. Nici nu se pune problema să-l iubești, căci, nu-i așa, toți criticii trebuie urâți, nu iubiți. Adrian Piciorea și Kostas Mincu fațetează universul critic cu alte două tipologii, des regăsite și ele astăzi, pe care-i recunoști după viteza cu care-și rostesc sentințele și după tiparele în care-și scriu cronicile. Cu Marie, ei, cu Marie o să tot vreți să vă întâlniți. Joacă impecabil, în forță, nu se lasă dominată de ceilalți patru parteneri de scenă, ci, din contra, devine vizibilă fix când trebuie și unde nu te aștepți din punct de vedere spațial. Pe Cosmina Olariu, cea care-i dă viață Mariei, am văzut-o jucând și în Cursa de șoareci, alt spectacol intrat recent în repertoriul Teatrului Național din București și vă asigur că o să tot auzim de ea, pentru că este una dintre actrițele cu un potențial uriaș pentru roluri consistente, care presupun multă forță.

Improvizație la Alma nu este un spectacol improvizat, ci unul atent construit, până în cele mai mici detalii, iar timpul petrecut în sala de teatru urmărindu-l va fi unul câștigat. Căci vei pleca acasă cu acuta dorință de a citi Eugène Ionesco.

„Improvizație la Alma” de Eugène Ionesco

Traducere: Vlad Zografi & Vlad Russo

Regie: Andreea Ciocîrlan

Scenografie: Florentina Burcea

Light design: Daniel Buglea

Sound design: Mircea Băluță, Adrian Piciorea

Distribuția:

Ionesco: Vlad Nicolici /Eduard Burghelea

Bartholomeus I: Mircea Băluță

Bartholomeus II: Adrian Piciorea

 Bartholomeus III: Kostas Mincu

Marie: Cosmina Olariu