Sebastian începe să danseze în mijlocul casei; lângă el, Alexandru e ușor siderat de ridicolul situației, dar, treptat, se lasă purtat de ritm și, uite așa, amândoi încep să danseze umăr la umăr. Charleston, căci ce altceva ar fi putut dansa? Una dintre secvențele-cheie ale filmului, care nu e printre primele cadre filmate, dar care ajută foarte mult la construirea întregii narațiuni.
Charleston e un stil de dans asemănător cadrilului, numai că fiecare dintre cele două își au originile în zone geografice total diferite. Asta ne demonstrează, dacă mai era nevoie, că oamenii au ceva care îi unește și care e mai presus de locul nașterii și arborele genealogic. Și cu atât mai frumoasă e ideea lui Andrei Crețulescu de a orienta întregul scenariu în jurul unui dans, cu cât, de fapt, numele filmului i se datoarează marelui actor Charlton Heston, trăsăturile acestuia regăsindu-se bine ascunse în construcția unuia dintre cele două personaje principale ale filmului (vă las pe voi să descoperiți la care dintre cei doi mă refer). Chei duble de decodare a unui film, care, în esența lui, poate fi privit și ca o poveste de viață oarecum banală – soția moare și după moartea acesteia soțul află că, de fapt, nu știe nimic despre cine a fost ea cu adevărat sau care i-ar fi fost pasiunile. E o poveste des întâlnită (poate că prea des întâlnită?) – faptul că monogamia nu mai e de mult o stare de fapt, ci doar un deziderat pe care tindem să ni-l îndeplinim.
Antiteza dintre Sebastian (amantul) și Alexandru (soțul) este atât de evidentă, încât riști să te încurci în prim-planul poveștii. Dar Andrei Crețulescu intră în grosplan și scoate de acolo în fața spectatorilor un întreg univers familial, univers pe care Sebastian vrea să-l înțeleagă doar pentru a se convinge că Ioana, cea atât de iubită de amândoi, era așa cum a văzut-o el. Așa se face că recompunerea vieții Ioanei e, de fapt, recompunerea vieților noastre. Avem și bune și rele: părinții Ioanei care reacționează la pierderea fiicei după cum le dictează instinctele de conservare și mecanismele de apărare (secvența cu prânzul este genială și vă asigur că o să-i admirați pe Ana Ciontea și Victor Rebengiuc, pentru că, efectiv, merită!), preocupările cotidiene ale lui Alexandru (nu-ți prea trece prin cap că l-ar interesa salvarea unui cartier din București atunci când îi vezi anturajul – altă cheie dublă de decriptare pe care regizorul ne-o dăruiește – aparențele pot fi (și chiar sunt) înșelătoare de multe ori!), trasee cotidiene și încă alte câteva lucruri. Așa se face că Ioana, deși apare doar în primul cadru din film, ea este unul dintre personajele principale ale filmului. Despre ea este întreg filmul și al ei este tot!
Spre finalul filmului, Sebastian îi dă carnețelul în care și-a tot notat diverse idei lui Alexandru. Charleston – schimbarea partenerilor. Alege să-ți schimbi viața! Și da, Sebastian este cel care dictează ritmul, deși nu pare: o încasează serios de la Alexandru (mai tot filmul el este vânăt pe cel puțin jumătate din față), dar el este cel care aduce ordinea și înțelegerea în viața partenerului oficial al Ioanei. Cui i-ar fi ușor să accepte că cea pe care a iubit-o nu e chiar așa cum o știa el? La fel, nu e tocmai ușor să treci peste pragul furiei și al vinovăției ca să poți să te așezi în poveste, povestea ta. Căci, vrei, nu vrei, trecutul există și faci parte din el.
A treia secvență care îți rămâne pe retină și care servește, oarecum, de final, deși, culmea, nici aceasta nu e acolo unde te-ai aștepta în succsesiunea de cadre, este cea în care Alexandru și Sebastian așteaptă la bariera de trecere peste o cale ferată. Ei încadrează un Fiat 500 roșu, cel care apare și pe afișul filmului. E mai mult decât o „vedere de la mare” (căci spre mare se îndreptau), e acolo confirmarea faptului că avem nevoie de trecut, de rădăcini, pentru că de acolo ne extragem forța de a merge mai departe. Și, cumva, viitorul tot acolo e, între ieri și azi, protejat bine de către cele două personaje.
Șerban Pavlu și Radu Iacoban – Alexandru și Sebastian – sunt de acolo, din Charleston. Andrei Crețulescu le pune în valoare tot potențialul artistic și le exploatează toate expresiile artistice de care sunt capabili (sau aproape toate). Sunt actori aflați în plină maturitate artistică, care iubesc ceea ce fac și nu poți decât să te bucuri de ceea ce vezi pe ecran. Mi-a plăcut mult scenariul la Charleston și felul cum regizorul i-a dat viață. E realist(ic), e scris într-o cheie ironică, ascunde mult umor între replici și ajută foarte mult la conturarea personajelor. Cât despre muzică, ce să spun: nu se prea poate ca un film numit Charleston să nu aibă muzică, numai că este un sound atipic, care nu te trimite nici în țara de origine a dansului (sudul Statelor Unite ale Americii)m dar nici nu te cantonează neapărat în spațiul românesc.
Mergeți să vedeți Charleston, un film românesc numai bun de vizionat în vacanța de vară. Vă recomand să căutați cea mai apropiată sală de cinema și să nu uitați să vă luați cu voi și prietenii.
Regia: Andrei Cretulescu
Scenariul: Andrei Cretulescu
Distribuția: Șerban Pavlu, Radu Iacoban, Victor Rebengiuc |
