Cele două cărți scrise de Etgar Keret și traduse în limba română (la Humanitas, respectiv Humanitas Fiction) le-am citit sub presiunea timpului. Interviul l-am luat la începutul lunii iunie, când toate păreau că se desfășoară pe repede-înainte, de aici și senzația mea că nu dădusem încă de caracteristica aceea care-i diferențiază scrisul față de al celorlalți confrați. În timp ce stăteam de vorbă, mi-am dat seama că lucrurile stau exact invers: dincolo de cuvinte se găsește el, omul, nu scriitorul. Și m-aș bucura să aflu că-l regăsiți și voi pe Etgar Keret în spatele celor declarate.
Și a mai fost ceva: după ce-am închis reportofonul m-a întrebat dacă chiar mi-au plăcut cărțile lui. I-am răspuns sincer, pentru că la fel de sincer mi-a răspuns și el mie. Și astfel, am povestea din spatele poveștii. Drept pentru care o să-i mulțumesc ori de câte ori o să mă întâlnesc cu proza sa.
Mulțumesc pentru sprijin Gabrielei Maaz și Ancăi Maria Moldovan pentru facilitarea dialogului.
Sunteți al doilea scriitor israelian cu care stau de vorbă în ultimele șase luni, primul fiind Eshkol Nevo.
Îl cunosc foarte bine pe Eschkol Nevo pentru că avem același editor.
Îndrăznesc să spun că aveți același editor, dar stiluri total diferite.
Șapte ani buni m-a dus cu gândul la vechii egipteni, ei având credința că după șapte ani de recolte bogate urmează șapte ani de recolte slabe și molime.
Trebuie să fiu patriot și să precizez că aici e vorba de o tradiție iudaică și nu egipteană, pentru că Iosif vorbește despre asta în Vechiul Testament….
Venirea unui copil într-o familie e, cu adevărat, începutul unei alte vieți. Cât din ceea ce v-a fost dat să schimbați în primii șapte ani de după venirea copilului v-a și transformat pe interior?
Am simțit că, probabil, a fost cea mai mare schimbare pe care am trăit-o până acum în viață. Cred că atunci când se naște un copil în familia ta devii un fel de interfață între acel copil și lume. Ești interpretul lumii pentru el. Până să se nască fiul meu, eu mi-am trăit viața ca un copil. Nu trebuia să-mi bat capul cu multe lucruri din jurul meu, care nu aveau niciun sens pentru mine; puteam pur și simplu să le ignor. Dar când a apărut deja altcineva în viața mea a trebuit să fiu atent să înțeleg lumea care ne înconjoară ca să i-o pot explica; și asta mi-a cerut să fiu mult mai implicat în viața mea și să-mi pun întrebări pe care nu mi le pusesem până atunci.
Înainte să se nască fiul meu nu obișnuiam să scriu despre evenimente politice sau să am vreo implicare politică, nu participam la manifestații politice pentru că aveam în mine un sentiment juvenil că trăiesc momentul prezent. Dar după nașterea fiului meu am început să mă gândesc la viitor. Cred că atunci când mai este o pereche de ochi care se uită la tine și care învață din ceea ce faci te determină să devii conștient de greșelile tale și să vrei să devii mai bun pentru că devii un model pentru acea persoană. Îmi amintesc când fiul meu avea 3 – 4 ani: într-o vacanță am mers la un restaurant, unde băiatul meu a cerut paste fără ierburi aromatice, dar chelnerul a ignorat dorința sa; eu i-am atras atenția acestuia, dar chelnerul m-a contrazis și a negat faptul că le-am cerut simple. Eu m-am enervat, am chemat managerul restaurantului, care și-a cerut scuze pentru situația creată, iar la sfârșitul cinei, prăjiturile au fost din partea casei. Când am ieșit afară, fiul meu m-a întrebat dacă mă poate ruga ceva: „Te rog să-mi promiți că de acum înainte când vom merge la un restaurant tu vei țipa la chelner, pentru că astfel vom primi prăjiturile din partea casei!”. Trebuie să menționez faptul că din acel moment nu am mai ridicat tonul niciodată când copilul meu era prin preajmă, dar nici cu alte ocazii.
Da, copiii ne dau cele mai bune lecții…
Trebuie să recunosc că mă simt încă tânăr și stupid. Dar sunt optimist: lucrurile acestea se vor schimba…
La noi se spune că primii șapte ani din viața unui copil sunt „cei șapte ani de acasă”, în sensul de anii vitali pentru educația unui copil, anii în care se construiește viitorul adult. Evident că familia este factorul-cheie. La evrei, ce se înțelege prin familie? Cine se ocupă propriu-zis de educația noului-venit, în afară de părinți?
Da, cred că soția mea și cu mine suntem figurile dominante din viața fiului meu; amândoi suntem artiști, avem un program flexibil, lucrăm acasă și, deci, îmi permit luxul de a petrece mult timp cu fiul meu; cred că dinamica dintre mine și soția mea este foarte bună: provenim din medii diferite, care ne-au furnizat modele de educație diferite. Eu provin dintr-o familie cu ambii părinți supraviețuitori ai Holocaustului: mama a rămas orfană de mică și a crescut într-un orfelinat; tatăl meu a rămas de mic fără părinți. Pentru mama, persoanele cu autoritate din jurul său erau percepute drept dușmani; de exemplu, oameni care puteau să îi ia hrana, să o oblige să facă ceva ce ea nu voia. Acest lucru s-a reflectat direct în relația cu noi: ea era mai degrabă autoritară, nu genul de persoană care să te ia în brațe. Noi, practic, am fost crescuți într-un spirit anarhist și nu în spiritul respectului față de sistem. Spre exemplu, pentru mama mea faptul că am mințit la școală era un lucru perfect legitim, eram pe sistemul „noi împotriva lumii”…
Ceea ce e farte rar la evrei, în tradiția iudaică.
Da, e adevărat ceea ce spuneți. Acasă noi aveam reguli foarte clare, dar erau fixate de mama, nu le găseam și în alte case. De exemplu, aveam regula că dacă plouă nu mergem la școală, pentru că nu înveți nimic într-atât de important, încât să merite să te uzi până la școală. Și acum am acest instinct de a-i spune fiului meu să stea acasă când plouă, dar intervine soția mea care spune: „Ce? Ai luat-o razna?”.
Îmi permit să spun aici că este vorba mai degrabă de un efect al instinctului de supraviețuitor al Holocaustului, practic este un instinct al conservării activat și reactivat.
Într-adevăr, așa este. Chiar mă uit la fiul meu, care este a treia generație și remarc la el același instinct de supraviețuire. Și chiar dacă unele lucruri pot părea ciudate în legătură cu educația mea, eu am avut o copilărie fericită. Da, îi spun soției mele că unele lucruri pot părea ciudate, dar eu am crescut și par în regulă. De ce nu putem aplica astfel de reguli și în privința copilului meu??
Înseamnă că sunteți artiști!
Cred că din mai multe puncte de vedere fiul meu a fost educat la fel ca mine, dar atât eu, cât și soția mea credem că băiatul nostru are mai multe șanse să devină un politician corupt decât un artist!!! [clipă în care am început să râdem în adevăratul sens al cuvântului]
Cine știe, poate chiar asta va ajunge!
Noi avem o vecină pe care fiul nostru nu o prea place, dar într-o zi el a început să o întrebe cum se simte, să întrebe de florile de pe balcon. Eu l-am felicitat pentru că are răbdare să stea de vorbă cu vecina și să fie curios, la care el mi-a răspuns că nu are nici răbdare și nicio curiozitate, dar se gândește că într-o zi va avea nevoie de ea!! Eu, de obicei, când am întâlniri în Tel Aviv, merg pe jos, dar odată am avut dubii dacă să iau un taxi sau nu, moment în care fiul meu mi-a spus: „Tată, du-te pe jos. E mai bine și pentru sănătatea ta, dar și pentru viitorul meu!”.
Și în Șapte ani buni, dar și în volumul de proză scurtă, Şi, deodată, cineva bate la uşă, abia tradus la noi, viața evreului obișnuit se desfășoară în orizontul morții, dar fără ca aceasta să fie o fatalitate. Cât de greu v-a fost să construiți aceste vieți (mă refer la viețile personajelor din fiecare proză) din punct de vedere literar?
Cred că viața este ceva foarte dificil, dar a scrie despre ea este foarte ușor. De obicei eu scriu despre lucruri care mă deranjează, care mă tulbură cel mai mult, despre lucruri care îmi stârnesc curiozitatea. Nu pot să scriu despre un trib care trăiește izolat și să cercetez pe tema aceasta. Tema morții nu este specifică doar evreilor. Toată lumea moare. Viața este ca un fel de boală în faza terminală. Știm cu toții care e finalul, dar nu știm cum va evolua până atunci.
Cred că faptul de a trăi într-o zonă în care întâlnești moartea la orice pas îți conferă o perspectivă existențialistă asupra vieții. Trăiești viața atât din interior, cât și din exteriorul tău. Știi că se poate termina în orice moment. E foarte ciudat. Cărțile mele au fost traduse în peste 40 de limbi. Una din țările în care am avut foarte mare succes este Mexic. Te gândești… Mexicul e în cealaltă parte a lumii, avem foarte puține lucruri în comun. Și totuși, când am participat la festivalul literar de la Guadalajara, am luat parte la un program artistic împreună cu artistul mexican Diego Luna, pe care l-am întrebat: „De ce mexicanilor le plac atât de mult cărțile mele?”. El mi-a răspuns că, deși el personal nu a fost în Israel, îl cunoaște indirect, dar consideră că atât evreii, cât și mexicanii trăiesc în umbra morții și fac tot ce le stă în putință pentru a suprima spectrul acesteia.
Referindu-mă la prima mea poveste din volum…Știți ce se spune: „Fă-mă să uit realitatea pe care o trăiesc și îți voi fi prieten pentru totdeauna. Dar, dacă mă faci să simt în orice moment viața grea pe care o duc, pot să te omor pe loc.” Și aș vrea să mă refer la eseul unui profesor de literatură japoneză, în care vorbea despre mine și Haruki Murakami – ceea ce mă onorează – și spunea că vede o nouă generație de scriitori, care sunt crescuți ca membri ai unei națiuni, dar care au o perspectivă cosmopolită. Știm de unde provine fiecare, dar în operele noastre avem capacitatea de a privi lumea din afară, ca și cum am fi pe Lună. Cred că în era internetului și a avioanelor, acest lucru devine o obișnuință pentru că se poate călători foarte ușor. Când spun cosmopolit nu mă refer la faptul că oamenii au aceleași experiențe, ci la faptul că ei se referă la aceleași probleme, dar cu perspective proprii asupra acestora. Spre exemplu, fiul meu vrea să mănânce la McDonald’s peste tot unde mergem, și îmi spune că gustul diferă. Într-una din primele mele povestiri era vorba de un evreu religios care a intrat într-un McDonald’s și s-a certat cu chelnerul pentru că cheeseburgerul nu era cușer. Când am participat la o conferință mi s-a reproșat faptul că vorbesc despre asta în Israel: de ce trebuie să citim despre McDonald’s și nu despre cămile și deșert? I-am răspuns că și eu trăiesc în Israel și știu că aici, în Israel, sunt mai multe McDonald’s-uri decât cămile.
În Şi, deodată, cineva bate la uşă sunt câteva teme recurente, nu le enumăr aici. Dar faptul că sexualitatea este omniprezentă poate surprinde sau, de ce nu, șoca, pe mulți dintre cititori. De fapt, printre rânduri citind, ne putem da seama că acolo, în spatele tuturor scenelor, se află bine ascunsă conștiința faptului că poți muri și în clipa de după ce-ai citit și mulți dintre noi rezolvăm această frică la nivel instinctual. Sunteți de acord cu ceea ce cred eu sau nu?
Trebuie să recunosc că aici e vorba mai mult despre mine, despre personajele mele și despre lumea exterioară. În public mă conformez regulilor, ca orice mic burghez. Știți, îmi plătesc taxele, fac tot ceea ce trebuie făcut, dar am și o parte care se exprimă liber atunci când scriu…. Când soția mea a citit prima oară Şi, deodată, cineva bate la uşă mi-a spus că o deranjează faptul că erau mulți bărbați care-și înșeală soțiile. Am întrebat-o: „Ce preferi? Să scriu despre bărbați fideli și să te înșel eu?”
Adevărul este că în legătură cu tema sexualității am multă furie, multe sentimente negative pe care le convertesc prin scris, în loc să le suprim. Mi s-a întâmplat adesea să remarc femei care m-au atras și după aceea am transpus asta în scris; o povestire despre un bărbat care și-a înșelat partenera. Totul a pornit de la o dorință pe care am transpus-o în scris. Dar întotdeauna personajele principale au sfârșit-o prost. Scopul meu nu era educativ (să mă educ pe mine sau pe cititori), ci să transpun în scris această dorință. În cea mai recentă carte a mea, care încă nu este tradusă în limba română, în prima povestire este vorba despre un bărbat care curăță cuștile de la un circ românesc. Acrobatul care intra pe țeava tunului a avut un accident – și-a rupt coastele – iar îngrijitorul a fost rugat să-l înlocuiască. Foarte speriat, acceptă, însă tunul nu a fost reglat corespunzător, iar bărbatul este aruncat prin aer, străpunge pânza cortului, clipă în care, mai mult decât speriat, își rememorează toată viața. Din acest moment devine dependent de rolul său de muniție de tun. Această muniție de tun este pentru mine o metaforă pentru scrisul în sine, pentru că nu este ca și cum ți-ai vedea viața din exterior, ci din interiorul tău, dar din perspectiva pe care ți-o dă distanța.
Viețile personajelor din cele două cărți, îndrăznesc să spun că și a dvs., par că se derulează pe un fond optimist, deși realitatea ar contrazice de multe ori. De unde găsiți resursele de a satisface această nevoie optimism?
A alege între optimism și pesimism este ceva pur și simplu arbitrar. Nu înseamnă că unul este greșit și celălalt corect. E ca atunci când alegi un club de fotbal. Spre exemplu, dacă aș fi trăit într-o țară bogată din Europa Occidentală, aș fi dat cu banul – o parte optimismul, cealaltă – pesimismul. Dar dacă trăiești într-o țară cu războaie la aproape doi ani – ca un fel de bienală – și te gândești că ai servit în armată 20 de ani, că fiul tău va avea același traseu, cred că singura șansă pentru a rămâne sănătos este să alegi acest mod de abordare. Pozitivă, să crezi că lucrurile pot fi mai bune. M-am întors recent din Suedia. Acolo i-am scris unui scriitor suedez că pentru poporul suedez optimismul este un lux, iar pentru israelieni optimismul este o necesitate.
Sunteți descendentul unei familii care a supraviețuit Holocaustului, trăiți într-o țară în care atacurile cu bombe sunt aproape o obișnuință cotidiană și, totuși, aveți un umor rar întâlnit. Este cultivat, o trăsătură de familie, sau așa v-ați născut?
Aspectele similare ale optimismului și pesimismului sunt că ambele sunt necesare și ambele sunt caracteristici specific umane, nu e ca și cum ai găsi animale care sunt optimiste sau care au umor. Într-o zi îl însoțeam pe fiul meu la școală, care m-a rugat să fiu amuzant. I-am spus că asta nu se întâmplă la comandă. Nu pot fi amuzant aici și acum. El m-a întrebat de ce. I-am răspuns că acum totul este în regulă. Pentru mine umorul e ca airbag-ul de la mașină. Își face simțită prezența atunci când ești în pericol, amenințat. Când văd actori de comedie care sunt amuzanți doar de dragul de a fi amuzanți, pe mine mă deranjează. Pentru mine umorul este un efect secundar al anxietății, frustrării, durerii. Nu este un scop în sine, ci doar o cale/modalitate de a integra situații dificile din viață.
Aproape toate povestirile din Şi, deodată, cineva bate la uşă se încheie într-o cheie neașteptată. Cât de greu s-a scris volumul, din acest punct de vedere, pentru că de subiecte pare că nu duceți lipsă?
Înainte de toate, public volumele mele de povestiri odată la opt ani, deci am timp să mă gândesc la ele. Cred că pentru mine e ceva diferit față de alți scriitori; nu am o rutină a scrisului. E foarte important ca totul să decurgă natural, și scrisul, și subiectul. În acest sens, procesul de a scrie o povestire începe cu o întrebare pe care mi-o pun sau conștientizez, o problemă sau ceva de genul. Cred că povestirile nu se încheie când găsesc răspunsul, pentru că, de fapt, niciodată nu găsesc răspunsul. Fiecare povestire înseamnă pentru mine a găsi un nou nume, a înțelege ce înseamnă să fii ființă umană. Sunt precum colecționarii de fluturi. Fiecare povestire îmi dă șansa să dau un nou nume tuturor laturilor umane, atât cele dezirabile, cât și cele neplăcute. Asta mă apropie de colecționarii de fluturi, cu deosebirea că eu nu trebuie să ucid pentru a colecționa.
Cred că nu e întâmplător că ați făcut trimiterea la colecționarii de fluturi, pentru că de foarte multe ori când am citit cartea m-am gândit la efectul de butterfly.
Într-adevăr, îmi amintește de povestirea Jesus Christ.
Este evident că sunteți foarte sincer.
Sunt sincer doar atunci când scriu și când dau interviuri. În viața de toate zilele nu sunt așa.
Bolul cu peștișorul de aur care apare pe copertă apare și în cel puțin două proze scurte. Din punctul meu de vedere e o imagine plină de simboluri, din care aș enunța doar una: în interiorul acvariului suntem protejați, în afara lui e haosul. Și cu toate acestea, vrem să ieșin din acvariu. Numiți cel puțin o situație din viață când v-ați dorit să fiți peștișor în acvariu și o situație când v-ați simțit „acasă” în haosul lumii cotidiene.
Da, pot să spun că peștișorii din poveștile mele sunt un fel de peștișori magici care îndeplinesc dorințe. Adesea, stau să mă întreb dacă aș da peste un astfel de peștișor, oare ce i-aș cere. Și îmi dau seama că am multe dorințe, că tânjesc după multe lucruri, deci mi-ar fi foarte greu să-mi exprim o singură dorință. Îmi dau seama că vreau lucruri, dar cu o intensitate atât de mare, încât îmi este foarte greu să mă exprim. Revenind la metafora cu peștișorul din acvariu, cred că acesta trăiește viața atât din interior, cât și din exterior pentru că vede ce se întâmplă în jur, dar el trăiește în mediul său închis. Asta este soarta peștelui care trăiește în acvariu și atunci când îmi cere să mă gândesc la un eveniment din afara acvariului, în mijlocul lumii, mă gândesc la această metaforă: dacă ar ieși afară, ar muri. Așa sunt eu, așa mă simt – pot să privesc lucrurile din interior și pot fi parte a lumii din exterior.
În loc de încheiere aș dori să continuați dvs expresia: „Undeva, cândva …”.
Poate! 🙂
