În 1944, un număr impresionant de evrei din Transilvania sînt îmbarcaţi de autorităţile horthyste în trenuri şi trimişi spre „cuptoarele morţii” de la Auschwitz. Printre ei se află şi o fetiţă de zece ani, Hannya Moscovici, deportată împreună cu tatăl ei şi care nu prea înţelege ce i se întîmplă, dar simte că soarta ei tocmai a luat o turnură îngrozitoare. Prin urmare, îşi creează un refugiu în Limelfia, un tărîm fantastic în care nimic rău nu o poate atinge, populat cu fiinţe supranaturale, de o veselie molipsitoare, dar aceste escapade nu o pot feri de experimentele monstruoase ale lui Mengele. În jurul ei se desfăşoară poveştile inimaginabile ale adulţilor, cărora încearcă să le aline suferinţa invitîndu-i în lumea ei de basm, însă infernul lagărului nazist transformă oamenii şi aceştia devin capabili de orice în lupta lor disperată pentru supravieţuire. Convoiul mieilor împleteşte naivitatea copilăriei cu brutalitatea adulţilor, fantasticul cu realitatea, puritatea cu o cruzime greu de închipuit, totul pe fundalul celei mai mari tragedii din istoria umanităţii.
Lucia Dărămuş este scriitoare şi artist plastic de origine evreiască. A absolvit Facultatea de Litere, secţia greacă veche şi latină din cadrul Universităţii „Babeş-Bolyai”, Cluj-Napoca, şi studii de masterat, specializarea lingvistică integrală, la aceeaşi universitate. A publicat studii de specialitate, traduceri, versuri, eseuri, nuvele şi piese de teatru în reviste din România (Steaua, Tribuna, Vatra, Cultura, Poesis, Dacia literară, Contemporanul, Convorbiri literare), Franţa, Germania, Marea Britanie, Canada etc. Dintre volumele publicate: LIM-LIN (poezie, 2002), Limelfice (poezie, 2003), Cu faţa spre lumină (eseuri, 2004), Viermele fantastic (poezie, 2006), Curcubeul Poveştilor (povestiri, 2007), Mituri şi legende ale Antichităţii (eseuri, 2008), Mai mult decît psihoză (roman, 2010), Lumina/The Light (poezie, 2013), Fly, Madness, Fly! (teatru, 2017). În prezent locuieşte în Marea Britanie.
-Fragment-
— Ruhe! Ruhe!
Cuvintele nemţeşti spărgeau zarea spălată în timpul nopţii. Garnitura cu unsprezece vagoane părăsea gara. Vagoane pentru cai: 120 de evrei, greutatea… număr bărbaţi, număr femei, copii… Cu toţii erau 1.320 de evrei.
— Mi‑e foame, se auzi smiorcăitul unui micuţ.
Mama îl ţinea pe băieţel strîns de mînă. Stînga o băgă în buzunarul capotului, să numere dumicaţii de pîine. Nu apucase să se schimbe în clipa în care nemţii intraseră în casele lor. Se afla în grădină, îngrijindu‑se de straturile cu flori. Copacii se aflau în plină floare şi ei. Era mai, parfumatul mai. Începutul verii.
Trecuse o lună. Nu se spălase de atîta timp. Toată mizeria fiinţei umane îi atîrna pe trup. Pentru cîteva momente, în ameţeala durerii care o sfîşia, îşi încremeni privirea asupra bătrînei. Nu mai avea nevoie de bucata infimă de pîine. Murise. Moartea devenise o uşurare, un firicel de speranţă pentru copil. Locul acela, cu chipuri livide, transpirate, lipsite de viaţă, purta moartea. Moartea, moartea, moartea. Se afla în faţa lor. Bătrîna nu mai rezistase. Ca să nu fie călcată în picioare de ceilalţi, o susţinură strîns între patru trupuri bărbăteşti. Oricum stăteau unii în alţii. Aşa îşi dădu ultima suflare. Înţepenirea o cuprinse încetul cu încetul. Aceeaşi moarte îi pietrifică sîngele, tălpile, gleznele, trupul, griul ochilor. Era un stîlp vertical, rece, în care se sculptaseră de‑a lungul timpului dragostea pentru ai ei şi îngrijorarea, teama, în ultimul moment.
Trenul şerpuia prin cîmpiile întinse ungureşti. Totul era ca‑n palmă. Lumina cădea direct. Garnitura venea din Transilvania şi se îndrepta spre Auschwitz. Cei care stăteau pe margini se puteau considera norocoşi. Măcar furau, din cînd în cînd, cîte o părticică din lumea creată de IHVH Elohim. Dar mai puteau ei, evreii, să creadă într‑un Dumnezeu? Femeia, Frieda, aşa cum se declarase în actele nemţeşti, Frieda Ben Yehuda, îşi muşcă buzele aproape contorsionate pe faţa marmoreeană. Un scrîşnet silabisit îi ieşi printre dinţi:
— Unde eşti?!
Îşi ţinea cu putere copilul la piept. Gîndea viitorul, îl ţinea bine, să nu‑i fie sfîrtecat. Trecutul acum stătea părăsit în moarte. Trecutul avea un nume – mama. Mama înşfăcată în moarte. Tresări. Vocea plăpîndă a vieţii o scoase din şirul gîndurilor.
— Mamă, mi‑e foame.
În cele din urmă, copilul primi bucata de pîine a bunicii, împreună cu zîmbetul cald al fiinţei care îi dăduse viaţă şi cu un sfat căpătat de femeie în urma experienţei celor trei săptămîni, cît stătură la fabrica de cărămizi. Cei mai puţin norocoşi, oare care sînt înţelesurile acestui sinistru cuvînt, avură parte de ghetoizare. Trecură prin locurile special amenajate pentru evrei. Ea, Frieda, nu apucă să‑şi ia decît haina, pe care de altfel i se impuse să o aibă, pentru că pe rever era cusută steaua galbenă. În rest, la nimereală, cîteva bucăţi de pîine, fructe, cuburi de zahăr, îndesate în buzunarele celor din familie. Sub bastoanele, înjurăturile, presiunile nemţeşti, gîndurile nu‑ţi puteau fi limpezi.
— Poftim, puiule, îşi auzi glasul calm. Încearcă să o ţii cît mai mult timp în gură şi gîndeşte‑te la o omletă mare cu ceapă şi turte cu susan.
