Om vs Sistem
În cea mai cunoscută scriere orwelliană, Winston Smith încearcă o luptă împotriva Sistemului. Campania sa – și, prin ochii săi, campania de ordin existențialist a lui George Orwell – presupune o abilă deconstrucție a celor mai fine ițe care fac posibilă existența acestui Sistem cu desăvârșire ermetic. Romanul este, în fapt, o (de)construcție a totalitarismului, a unui regim cu aparență infailibilă, care își bazează supremația pe anumite coordonate: despuierea limbii de orice mijloc de exprimare a revoltei; însingurarea individului, a cărui existență este expusă și supusă amenințării continue; construirea unui amplu eșafodaj bazat pe mistificare continuă și pe bruierea oricărei legături cu trecutul.
Winston este insul pricăjit, pe la 40 de ani, care, cu timpul, ajunge să experimenteze iluminarea. Revelația nu se petrece deodată, însă, atunci când este în fine înfăptuită, îl plasează automat pe protagonist în ghearele morții. Practic, Winston ajunge să se comporte contrar regulamentului recomandat (a se citi: singurul regulament îngăduit, care să garanteze, măcar în teorie, rămânerea în viață), fiecare acțiune a sa purtând sâmburii echivocului: păstrarea unui jurnal, întâlnirea cu anumite persoane, hoinăreala pe stradă la ore târzii, deosebitul interes pe care îl acordă unui anticariat (deși, date fiind limitele sfinte impuse de Sistem, însăși existența unui anticariat – adică un spațiu ce menține o legătură intimă cu trecutul – ar fi trebuit să îi dea de bănuit lui Winston). Iluminarea are ca rezultat un proces statornic de încercare de înțelegere a mecanismelor ce fac posibilă o astfel de lume concentraționară, bazată pe un sistem infailibil al torturii, dar, mai ales, încercarea de găsire a unei ieșiri. Ceea ce caută atât de asiduuu Winston, prin toate acțiunile sale, de la niște anodine întâmplări consemnate în jurnal (ce, desigur, au menirea de a descrie absurditatea lumii din care face parte) la chiar relația sa amoroasă cu Julia, nu este decât o fisură a Sistemului; un defect al lumii stăpânite de imaginea mitică a Fratelui cel Mare; o supapă a prevederilor impuse de Partid; o cât de mică încredințare că există un drum, chiar dacă barat, către Libertate.
Probabil cea mai importantă schimbare impusă de actualul Sistem de opresiune este dezvoltarea unei personalități individualiste, fără conexiuni cu Celălalt. Omul trăiește într-o singurătate aproape perfectă, iar orice contact cu alte ființe umane este atent monitorizat de instrumentele Partidului. Esențială este modificarea profundă în mentalitatea omului, care acum este nevoit să se teamă chiar și de membrii propriei familii. Asemenea existențialismului, omul este permanent expus, despuiat de straturile de protecție, supus amenințării permanente. Revoluția Partidului este că, acum, amenințarea – poate cea mai cruntă amenințare – vine de la cei apropiați:
„Familia a devenit nici mai mult, nici mai puțin decât un auxiliar al Poliției Gândirii, o metodă prin care omul trăiește, zi și noapte, înconjurat de niște turnători care-i cunosc orice intimitate.”
Supremația sistemului este susținută de capacitatea de a-l face pe om să se teamă de om – ceea ce susținea, acum câteva secole, Hobbes: „Homo Homini Lupus”. Omul este lup pentru om, iar omul nu mai are cum să întâlnească securitatea, căci sentimentul iubirii este complet abolit: „Scopul real, nedeclarat (al Partidului), este acela de a îndepărta orice plăcere din actul sexual.” Orice acțiune devine simplă acuplare, redusă la stadiul de primitivism, de animalism pur. Atât timp cât nu numai iubirea îi este răpită omului, nu numai posibilitatea unor momente petrecute în tihnă și armonie s-a evaporat din lumea mohorâtă elaborată de Orwell, ci până și plăcerea – instinctul în forma lui primară – este interzis, omul se vede descoperit, decăzut din condiția lui ontologică:
„Mai important este că privațiunile sexuale au ca efect isteria, ceea ce este de dorit, pentru că isteria poate fi transformată în febră războinică sau în adularea conducătorului.”
Mai mult, privat de posibilitatea dezvoltării sentimentului, dar și de aceea a dobândirii plăcerii, omul se vede dezorientat, înnebunit, predispus la acte care îî depășesc puterea conștiinței (cum ar fi adularea Partidului). În aceasta se face cu deosebire vinovat totalitarismul – în forțarea omului să coopereze cu Sistemul, chiar fără cooperarea sa morală. Îndoctrinarea este, cel mai adesea, tacită, la fel ca și cooperarea. Rezultă că omul își vede amputate nu numai două trăsături marginale, ci două însușiri care îi asigură specificitatea: dorința de a te atașa sentimental de o altă ființă umană, degenerată într-o permanentă însingurare dublată de nesiguranță, și dorința de a-ți satisface nevoia de plăcere, degenerată într-o permanentă frustrare dublată de anihilarea conștiinței. De aceea, legătura lui Winston cu Julia are un dublu rol: acela de satisfacere, și acela de frondă:
„Nicio emoție nu mai este pură, pentru că totul este amestecat cu teamă și cu ură. Împreunarea lor a fost o bătălie, iar orgasmul – o victorie. Au dat o lovitură Partidului. A fost un gest politic.”
Omul este hăituit pentru a servi țelurile partidului; acuplarea nu are altă rațiune decât nașterea de copii care, îndoctrinați dintru început, vor servi fără tăgadă țelurile meschine ale Partidului.
La aceasta se adaugă un alt principiu nerostit pe care își fundamentează Partidul hegemonia: mistificarea perpetuă și eliminarea propriu-zisă a trecutului. Sintetizat, acest demers ar putea suna astfel: „Totul se topește în ceață. Trecutul este șters cu buretele, ștersătura se uită, iar minciuna devine adevăr.” Acest fapt contribuie la desfășurarea existenței omului într-o permanentă minciună, echivalentă cu o beznă nesfârșită. Însuși anul 1984 este incert. Procesul nu se poate realiza decât prin perimarea, în mentalitatea oamenilor, a unui concept devenit indezirabil: memoria. Fără memorie, omul nu se poate raporta la altceva decât la imediatul clipei în care trăiește:
„Și când memoria te lasă, iar arhivele sunt falsificate – când se întâmplă treaba asta – pretenția Partidului de a fi îmbunătățit radical condițiile de viață trebuie acceptată, pentru că nu există, și nici nu mai poate exista vreodată, vreun etalon cu care să faci comparație.”
Încercarea de eliberare a lui Winston constă în aceea că pare a nu-și fi pierdut pe deplin memoria. Winston este ultimul dintre oameni, așa cum îi spune OBrien, pentru că este ultimul care își mai amintește – deci care mai este conștient că, acum mulți ani, a existat – un trecut; un trecut diferit de prezent, un trecut mai bun:
„Printre multe alte gânduri, se întreabă dacă în trecutul acela desființat era o experiență normală de viață să stai uite-așa, în pat, în răcoarea serii de vară – un bărbat și o femeie, goi-pușcă și care fac amor când au ei chef, care vorbesc despre ce au ei chef, fără să simtă nicio obligație de a se scula, stând pur și simplu întinși în pat și ascultând ecourile de afară. Oare chiar n-o fi existat nicio perioadă în care treaba asta să fi trecut drept ceva firesc?”
Partidul nu își poate atinge scopurile, nu poate rămâne la putere decât dacă oamenii nu sunt conștienți de cât de rău este status quo-ul actual. Pentru aceasta, orice imersiune în trecut este imposibilă. Chiar Winston, care lucrează la falsificarea trecutului, nu poate dovedi că trecutul a arătat altfel. În „fișa postului” său este trecută obligativitatea ca toate gesturile lui să fie inconștiente:
„Nu mai există nimic altceva decât un prezent fără început și fără sfârșit, în care Partidul are întotdeauna dreptate. Sigur că eu știu că trecutul este falsificat, dar n-aș putea în niciun fel să dovedesc treaba asta, chiar dacă și eu lucrez la falsificarea lui.”
Și, așa cum însingurarea omului se însoțește cu dezorientarea lui, cu inocularea unui sentiment al imediatului, cu o clipă prezentă care trăiește etern, această mistificare permanentă, conjugată cu abolirea axei trecut-prezent, își găsește pandantul în conceperea unei limbi noi (Nouvorba), care să deservească un același scop ultim: demonstrarea faptului că realitatea este doar o convenție.
Poate cel mai demonic mijloc prin care Partidul își consolidează dominația este limbajul. Limba, „locul de adăpost al ființei” (Heidegger), este o specificitate a ființei umane. Dotat cu grai articulat și rațiune, omul face cunoscut ceea ce e drept sau nedrept, spunea Aristotel. Altfel, dacă omul nu ar fi prin excelență ființă rațională, limbajul și-ar pierde rațiunea (sic). Aceasta este aserțiunea la temelia căreia forează neobosit Sistemul torționar din „O mie nouă sute optzeci și patru”. Faptul că, privat de limbă, omul nu își poate face cunoscută gândirea. Practic, rațiunea umană are nevoie de un suport pentru a exista, iar acestea sunt cuvintele, materialul limbajului. Limbajul este modul de a se situa în lume al omului:
„Nouvorba este concepută nu pentru a extinde, ci, dimpotrivă, pentru a restrânge sfera de gândire, iar acest scop este sprijinit, în mod indirect, prin reducerea la minimum a cuvintelor disponibile în limbă.”
Eliminând o serie de cuvinte cruciale, care să poată descrie anumite fenomene primejdioase pentru siguranța Partidului, Sistemul își asigură dăinuirea. Concret, fără cuvintele care să le poată descrie, fenomenele parcă încetează să mai existe. Împuținarea cuvintelor înseamnă diminuarea proceselor de exprimare, limitarea gândirii umane. Nouvorba este o limbă care exclude echivocul, concentrându-se în schimb pe o viziune maniheistă asupra lumi: nu există, în acest dialect, cuvinte precum „bun” și „rău”, ci „bun” și „nebun”. Linia ce trebuie adoptată de om este trasată cât se poate de clar. Dincolo de ea se întinde teritoriul arbitrariului. Doar că, fără mijloace lingvistice, este practic imposibil ca omul să comită erezii. Nouvorba presupune chiar reinterpretarea marilor opere literare în cheie totalitaristă. Se trece astfel la mutații adânci în gândirea oamenilor. Este de presupus că finalizarea unei astfel de limbi și răspândirea ei pe scară largă ar putea asigura, de una singură, supraviețuirea Sistemului concentraționar. Omul ar pierde astfel, pe de-o parte, conștiința, iar pe de altă parte, simțul acut al realității. Limba îi permite omului să ia act de realitate, să o înțeleagă și să o explice. Este deci facil de imaginat contrariul.
La fel de facil cum este de preconizat înfrângerea finală a lui Winston. Date fiind aceste trei coordonate enunțate mai sus – alienarea omului prin însingurare, amenințare și frustrare, mistificarea realității și trăirea într-un prezent etern, și existența unei limbi care să facă imposibilă răzvrătirea -, o ieșire se dovedește extrem de dificil de găsit. Winston, din naivitate, arată ca un idealist. În final, însă, dobândește – pentru un membru al lumii sale – cea mai importantă însușire: aceea de realist.
Editura: Polirom
Anul apariției: 2016
Colecția: Top 10+
Traducerea: Mihnea Gafița
Nr. pagini: 348
ISBN: 978-973-46-3202-2
Sursa foto: http://www.bbc.co.uk
Cartea este disponibilă pe elefant.ro, Libris.ro sau pe site-ul editurii.