Dansul are alte rigori decât actoria, deși scopul final este același – transmiterea unui mesaj. Dansul ca artă de sine-stătătoare cred că precede jocul teatral, dacă stăm bine și ne gândim la primele dansuri tribale cu rol de purificare, parte a unui ritual. Pe de altă parte, sunt destul de multe momente când suntem incapabili să verbalizăm emoțiile (pozitive sau negative) și atunci le exteriozăm cu ajutorul unor pași care se pot înlănțui în adevărate scheme coregrafice, spațiul de mișcare fiind din ce în ce mai mare. De aceea și stilurile de dans diferă în funcție de aria culturală sau de spațiul geografic, de gradul de civilizație a unei populații etc. Dansul poate devine un reper de identificare, unul vizual, care, se știe, este cu mult mai puternic în anumite situații decât cel verbal sau de altă natură.
Când faci spectacol de dans lucrurile par simple: pleci de la o idee, îți construiești „desfășurătorul”, îți alegi tehnicile și/sau stilurile de dans, dansatorii etc. Spun că par simple, pentru că factorul uman este imprevizibil și da, când e vorba de o mișcare, ea poate arăta foarte bine în imaginația coregrafului, dar să nu arate deloc bine transpusă în realitate. De aici marile rateuri cărora unii artiști știu să le facă față, alții nu. De aceea și concursurile de dans sunt extrem de dure, presupun, înainte de orice, nervi de oțel și o pregătire mentală demnă de cei mai buni sportivi de perfomanță. Însă, dacă vrei să aduci dansul în lumea teatrului „clasic” și să te folosești de el așa cum o face Gigi Căciuleanu, uzanță care dă în final această simbioză numită teatru-dans, ei da, lucrurile devin cu adevărat complicate.
Credit foto: Maria Ștefănescu
Gala HOP – Gala Tânărului Actor este un concurs, dar și o suită de experiențe menite toate să aducă un plus de (auto)cunoaștere. Tineri pregătiți pentru starea de concurs, unii mai bine, alții aproape deloc, gata să-și ia în seamă emoțiile și să le pună la treabă (deși după primele două seri de concurs mi-am dat seama că ei, de fapt, fac tot posibilul să le ignore, de aici rateurile), care intră pe scenă ca să… Ei bine, aici e dilema. Pentru că ce-am văzut în a doua seară mi-a ridicat mari semne de întrebare cu privire la ce-au înțeles concurenții despre ce au de făcut și care este, de fapt, finalitatea acestui concurs. M-am așteptat să văd mai multă siguranță de sine, mai multă coordonare, coeziune de grup, coerență în coregrafie etc. Dar cred că cei care au intrat în concurs astăzi s-au lăsat dominați de cele văzute în seara precedentă, așa se face că rateurile au fost cu mult mai vizibile.
Credit foto: Maria Ștefănescu
Singurul moment care mi s-a părut dus la capăt cu destul de multă acuratețe (a ideii) a fost exercițiul de grup Richard sunt eu! (Yannick Becker, Ștefan Dogaru, Francesca Fülöp, Robert Iosif și Ștefan Bogdan Liță). Construirea personajelor în siajul commediei dell’arte a ajutat foarte mult la obținerea coerenței și a evidențierii firului narativ. Evident că au fost și scăpări, erori sau ieșiri din ritm, dar pe acestea trebuie să evalueze juriul Galei, nu eu aici. M-aș fi așteptat ca fiecare dintre cei cinci să preia ideea pentru momentul impus și să-și construiască personajul mai departe. Din păcate, n-a fost să fie.
PS: imaginile sunt din cadrul Workshopului Suzuki și Viewpoints demarat și organizat de Ioan Ardelean special pentru concurenții Galei HOP 2019.
