Hans Fallada – Fiecare moare singur

Prima impresie ți-o face titlul, un adevăr incontestabil, dar pe care prea puțini dintre noi ne grăbim să-l recunoaștem/acceptăm. După aceea descoperi dimensiunile deloc neglijabile ale cărții – peste 700 de pagini. Iar când afli și că romanul a fost scris în doar 24 de zile, cu câteva luni înainte de moarte, totul pare să se transforme într-o ultimă suflare prin intermediul căreia autorul aruncă în lume toate gândurile și trăirile acumulate în anii cumpliți ai ororilor și nedreptăților din timpul celui de-al doilea război mondial – ani în care a refuzat să-și părăsească țara, poate tocmai pentru a putea oferi apoi o mărturie asupra a ceea ce cu greu și-ar putea închipui generațiile viitorului că a fost posibil. Când ne gândim la Hitler și la Germania în timpul conflagrației pomenite, primele imagini care ne vin în minte sunt cele ale lagărelor în care erau exterminați evreii, teroarea în care trăiau aceștia și chinurile inimaginabile pe care le îndurau. Prea puțin ne gândim cum au trăit germanii de rând acele vremuri, care era atmosfera cotidiană în Germania nazistă în timpul războiului, cum erau percepute idealurile Führerului de către poporul său. Tendința de a-i asocia pe toți germanii cu Hitler și acoliții săi a putut fi înlăturată sau măcar diminuată de astfel de mărturii care prezintă cel de-al Treilea Reich din interior.

„Eva Kluge, poștărița epuizată, aude totul; știe că în clipa aceea e jefuită, dar nu-i mai pasă. Lumea ei e distrusă și nu mai poate fi niciodată reparată. De ce să trăiești pe lumea asta, să dăruiești viață copiilor, să te bucuri de zâmbetele și de jocul lor, dacă apoi sunt transformați în animale?” (pag. 59)

Romanul lui Fallada are la bază fapte reale – povestea unui cuplu de muncitori care au opus rezistență nazismului așa cum au putut, scriind cărți poștale împotriva regimului și a Führerului, pe care le distribuiau apoi în diferite locuri din Berlin. Poate părea puțin, dar în acel imperiu al terorii, în care toată lumea se ferea de toată lumea, în care vorbele erau ușor răstălmăcite și oricine era un potențial suspect, scrierea și plasarea acelor cărți poștale cu mesaje menite să deschidă și altora ochii era un adevărat act de curaj, sau, în ochii autorităților, un act de trădare de țară, pedepsit cu moartea.

„Toată ființa ei se revolta împotriva luptei acesteia lipsite de riscuri, conduse din întuneric. Voia să fie cât mai activă, trebuiau făcute lucruri ale căror rezultate să poată fi văzute!

(…)

Preț de o clipă, își imagină curtea zidită și cenușie a închisorii și ghilotina trasă, al cărei tăiș nu strălucea, în lumina neclară a dimineții, o amenințare mută care plutea deasupra capului lor.
Anna Quangel își dădu seama că tremură. Apoi aruncă din nou o privire rapidă spre Otto. Probabil că avea dreptate. Nu conta dacă era mult sau puțin, nimic nu cântărea mai mult decât propria viață. Fiecare făcea cât și cum putea – important era să se revolte.” (pag. 198-199)

În paginile romanului lui Hans Fallada, războiul e doar un fundal, a cărui prezență se face simțită doar prin atacurile aeriene descrise sau prin intermediul scrisorilor bătute la mașină pe care le primesc familiile celor căzuți pe front și, nu în ultimul rând, prin penuria de alimente și alte lucruri necesare traiului zilnic. Mult mai prezente sunt războiul mărunt, dintre oameni, respectiv cel interior, din sufletele lor. Atmosfera este sumbră, cenușie, apăsătoare din primele pagini și până la sfârșit (cu excepția ultimului capitol care subliniază triumful vieții, o dată cu încheierea epocii întunecate). Și este atât de bine creionată această atmosferă, încât te urmărește și după terminarea lecturii: fantomatică, terifiantă, în care oamenii se simt urmăriți la fiecare pas, chiar și atunci când fac parte din partid sau din autoritățile represive ale statului, pentru că întotdeauna este posibil să existe cineva dornic să-ți sape groapa pentru a se cățăra în locul tău. Tinerii mor pe front pentru un ideal care nu este întotdeauna și al lor. Cei care îndrăznesc să gândească la inutilitatea acestor sacrificii și a războiului însuși trebuie să-și păstreze pentru ei aceste gânduri. A le împărtăși altora înseamnă, adeseori, condamnarea la moarte. Hiene flâmânde, dornice de un câștig facil, se vor găsi întotdeauna, iar Gestapoul atât așteaptă.

Multă, prea multă nedreptate, încât ți-e greu și să citești, darămite să trăiești în mijlocul unei astfel de societăți în care, dacă o femeie pierde o sarcină este acuzată că a făcut-o înadins pentru a nu-i oferi soldați Fuhrerului. Și e doar un exemplu. Oameni cărora nu le mai aparțin propriile vieți, destine înghițite de monstrul nazist, condamnate să-și ducă zilele îngăduite în condiții mizere. Anna și Otto luptă pentru idealul lor, pentru o lume în care toate acele suplicii vor fi doar o tristă amintire, reușind să-și înfrunte cu demnitate soarta. Până cu puțin înainte de a fi prinși, în ei supraviețuiește speranța că vor trăi eliberarea poporului german de sub acel jug. Atât timp cât trăiesc cu acestă convingere, norocul ține cu ei, astfel că, în pofida riscurilor la care se expun și a potențialului pericol, reușesc să-și desfășoare în taină, fără a fi bănuiți, activitatea ilegală. Însă când apare presimțirea a ceva nedefinit care plutește deasupra lor și pe care nu-l mai pot controla/domina nicicum, lucrurile iau o întorsătură nefavorabilă, ghinionul se abate asupra lor și le pecetluiește destinul.

` – Nu, Anna, spuse, nu la asta mă refer. Nu cel care mă vede pe scări e pericolul, și nici partea cu scrisul. Pericolul se află altundeva, unde nu-l văd. Într-o zi o să ne trezim și-o să ne dăm seama că e acolo, c-a fost tot timpul acolo, dar că nu l-am văzut. Și-atunci o să fie deja prea târziu.” (pag. 419)

„O să ne fie foarte greu. Dar o să știm că niciunul dintre noi n-o să cedeze, că ne putem baza unul pe celălalt cât vom trăi. Cât vom trăi și după ce vom muri. Și o să murim singuri, Anna.” (pag. 421)

Fiecare moare singur este un roman puternic, impresionant. Forța sa vine atât din fluxul epic, cât și din simplitatea discursului narativ. Fără prea multe artificii, Hans Fallada reușește să suprindă esența acelor vremuri, zbuciumul sufletesc individual, dar și pe cel al întregii societăți, oferindu-ne o imagine pătrunzătoare, dureroasă și realistă a Germaniei naziste. El însuși nu a fost ferit de efectele acestui regim îngrozitor, dat fiind faptul că scrierile sale deranjau. Încăpățânarea sa de a rămâne totuși acolo, în gura leilor, poate fi greu de înțeles, dar a fost parte a acelei rezistențe care simbolizează umanitatea în mijlocul regimurilor totalitare.

Editura: Art