„Frumusețea va salva lumea”…încă o dată!

Construit pe un template clasic de roman, ficțiunea literară a scriitorului francez David Foenkinos glisează nuanțat și delicat pe tărâmuri meta-literare, ce introduc cititorul în infinutul labirint al cărților, filmelor, picturilor, scenariilor mitice, tot atâtea lumi de unde își trage esența literatura bună. Aparent, cartea, care poate fi totodată și un mic tratat de istoria artei și un scenariu de film – nu întâmplător, multe dintre cărțile lui Foenkinos au fost ecranizate (ne amintim de minunatul film „Delicacy” (2011) regizat chiar de scriitor, cu Audrey Tatou în rolul principal) – este un roman cu o structură narativă simplă, cu personaje bine conturate și cu multiple planuri de semnificație și de acțiune. Am scris „aparent”, pentru că în realitate, deși are toate atributele unui roman, Către frumusețe este un eseu despre „puterea taumaturgică a artei”, cum se exprimă Bernard Pivot și chiar, privind dincolo de intențiile autorului poate, este și o pedagogie a simțirii și a privirii.

David Foenkinos ne arată, dincolo de aparențele unei ficțiuni literare, că există ceva real ce se simte și se privește. În contemplarea unei picturi se găsește „adevărul” acestui roman. Acolo, în infinitezimala clipă a privirii concentrate, ne trimite în permanență autorul, către o simțire ce nu lasă loc niciunei interpretări, pentru că e certitudinea pură a adevărului Frumuseții: „Antoine hotărâse, fără să ceară voie, să-și mute ușor scaunul ca să contemple, după pofta inimii, figura lui Jeanne Hébuterne. În ciuda aglomerației, izbutea astfel să o privească îndelung, mai multe ore pe zi. Îi plăcea să-i vorbească și-și închipuia că între ei se țese o legătură. Noaptea, o vedea în vis, de parcă ar fi vrut, la rândul ei, să-l cerceteze. Într-un anume sens, asta crea o conversație a privirilor. Antoine se întreba dacă nu cumva e cumplit de trist să fii întemnițat într-o ramă. La urma urmei, unii cred în reîncarnare sau în metempsihoză: să fie atât de anapoda faptul că un tablou putea să-i transmită vibrațiile persoanei pictate? Cu siguranță, o parte din Jeanne se afla aici (…) Din ce în ce mai mult, Antoine avea să fie absorbit de forța acestui tablou. Jeanne îl făcea să plutească deasupra orelor” (pp. 26-27). Se poate spune astfel că succesiunile de planuri ale romanului se unesc în punctul de convergență dintre privirea spectatorului și lucrarea artistului. Din acest punct – de fapt un contrapunct al eseului literar al lui Foenkinos – se naște romanul și către el duc toate semnificațiile.

Chiar dacă un roman ar trebui să se susțină estetic prin el însuși, nu putem totuși să nu remarcăm, ca cinefil cititor (sic!), că structura de semnificație a romanului are multe în comun cu filmele regizorului mexican Alejandro González Iñárritu. Ca și 21 grams sau Nine lives, Către frumusețe este o succesiune de povești despre destine individuale, ce ajung, în mod minunat, să se contopească într-o albie existențială unică, ce dă și firul narativ al romanului. Regizorul Iñárritu, la fel ca și scriitorul Foenkinos, este Ochiul Atoatevăzător, ce oferă semnificație tainică poveștilor banale de viață în care sunt implicate personajele. Și tot ca în filmele lui Iñárritu, Către frumusețe transformă excepționalitatea unei povești individuale într-o paradigmă existențială din care oricine are de învățat. Așa cum declară și într-un interviu acordat revistei Literomania (11.04.2020), lui Foenkinos îi place să amestece destinele personajelor sale cu cele ale unor artiști. Și acest roman e „transparent”, pentru că viața artistului Modigliani este făcută cunoscută prin intermediul destinului lui Antoine Duras, personajul central al romanului Către frumusețe. Textul scriitorului francez poate fi astfel interpretat și ca o parabolă despre destinul artistului într-o lume condamnată parcă la urâțenie.

E multă tristețe în romanul lui David Foenkinos, chiar dacă, în esență, el este despre frumusețe. Destine frânte, suflete chinuite, iubiri ratate, multă disperare și lacrimi, adevărate drame ce nu pot sfârși bine (unul dintre personaje se sinucide) – toate sunt adunate în matca frumuseții artei de către scriitorul-creator. Cu ochiul atotcuprinzător, Foenkinos știe că firul roșu de care se agață toate poveștile excepționale ale personajelor din roman va salva până la urmă totul. Pentru că, în infrastructura acestei lumi, în povestea destinelor personajelor se ascunde frumusețea, chiar dacă, la nivelul fiecărei existențe, aceasta se camuflează perfect în incidentele cotidiene. Într-un fel, scriitorul ne transmite omnisciența lui demiurgică, ne face să credem că „totul va fi bine”, în ciuda tuturor aparențelor, a melancoliei care ne cuprinde privind către existențele tragice ale tinerei Camille Perrotin sau a profesorului de istoria artei Antoine Duris. Ambii sunt sensibili și poate tocmai de aceea vulnerabili. Doar refugiul în artă, în frumusețea nepângărită a picturii îi face să supra-viețuiască, adică să se așeze mereu deasupra vieții, care, în rețeaua existenței individuale, este greu de suportat, urâtă, mizerabilă chiar. Iar dacă pentru unul dintre personaje arta devine o prelungire a existenței, o instantaneizare eternă a vieții, ce trebuie să suporte sacrificiul suprem pentru a se ivi, pentru celălalt, căruia îi este dat să trăiască o nouă viață, în temporalitatea concretă, frumusețea devine o prezență permanentă, o depășire, prin iubire – altă formă de frumusețe – a existenței. Se poate spune astfel că romanul lui Foenkinos este, forțând puțin termenii, o metemkaloză, în sensul peregrinării Frumuseții în sufletele individuale, salvându-le uneori fără ca destinul individual să fie întrerupt. Frumusețea este Ideea care supraviețuiește dincolo și dincoace de ceea ce trăim, de ceea ce realizăm, de ceea ce suntem. Pînă la urmă Ea este și cea care ne salvează, așa cum ne spune și Dostoievski, al cărui discipol, cel puțin așa cum se prezintă în romanul acesta, este și David Foenkinos.

Și totuși cine se așteaptă ca referințele artistice să abunde în roman sau ca digresiunile despre frumusețe, artă, estetică să aibă un rol important va fi înșelat de ceea ce va găsi. Foenkinos doar trasează o tușă fină, ca orice artist-maestru, fără să umple textul de arabescuri ideatice ori stilistice. Către frumusețe este un roman ce își păstrează coerența structurală până la capăt. Scriitorul povestește, își construiește atent acțiunile și personajele, păstrând registrele narative și motivele romanului. Din această consecvență stilistică rezultă și aspectul extrem de vizual, asemănător unui scenariu de film, al romanului. Cred că este doar o chestiune de timp până când textul scriitorului francez să fie ecranizat, așa cum au fost și la fel de „vizualele” romane, devenite bestselleruri, Lé delicatese, Les souvenirs, Je vais mieux și Le Mystère Henri Pick.

Cu toate acestea, impactul vizual al narațiunii lui Foenkinos nu estompează cu nimic adâncimea psihologică a romanului. Există în roman descrieri psihologice ce surprind minunat nuanțele sufletești ale personajelor implicate în povestire, de un rafinament stilistic remarcabil: „Avea impresia că încearcă să lumineze un hău întunecat cu un biet chibrit. Vrând-nevrând, avea să dureze. Fiecare cuvânt, fiecare literă chiar, era o povară de care trebuia să scape. A scris două fraze, apoi s-a oprit. S-a îndreptat către fereastră ca să privească orașul dormind. Garsoniera, alcătuită din foste încăperi de bonă, se afla la ultimul etaj dintr-un imobil burghez. În depărtare, a zărit doi îndrăgostiți care fumau cocoțați pe un acoperiș. Personificarea fericirii. Năzuia să fie în locul lor. Să se iubească privind cerul, în miezul nopții, și trăgând dintr-o țigară; iubire prin rotocoale de fum. Părea nespus de simplu, dar Camille a avut impresia că se află în fața inaccesibilului. Mai întâi această scenă a fermecat-o, după care a început s-o simtă ca pe o rană cumplită”. (p.185)

Arta apropie oamenii, este o modalitate privilegiată de comunicare a sentimentelor. Camille se exprimă prin artă, liniile violente și culorile tari fiind adevăratele semne ale vieții interioare. De altfel, prin profunzimea trăirilor sufletești, personajele ies oarecum din roman, devin consistente, dobândesc calități „reale”, capabile să stârnească emoții, atitudini, pasiuni în rândurile cititorilor. Nu poți să nu rămâi indiferent la soarta nedreaptă a Camillei Perrotin sau la depresia lui Antoine, să nu te gândești că printre noi există astfel de oameni. Romanul devine astfel o „ficțiune reală”, care, pe de o parte, „psihologizează” personajele literare, iar, pe de altă parte, „ficționalizează” trăirile reale, transformându-le în narațiuni. Și le simbolizează, totodată. Recunoaștem astfel în destinul tinerei Camillei Perrotin tragica existență a iubitei lui Modigliani, Jeanne Hébuterne, al cărui chip este contemplat opt ore pe zi de profesorul de istoria artei Antoine Duras, la rândul lui un alter-ego al pictorului Modigliani. Antoine și Camille par a urma, într-un contrapunct desăvărșit, destinul real al lui Modigliani și Jeanne Hébuterne. Întâlnirea se petrece, cum altfel?, pe tărâmul artei, unde, inevitabil, își vor continua existența, unul prin celălalt. Din nou Foenkinos ne orientează privirea, ne învață să comunicăm între noi prin intermediul frumuseții artistice.

Credem că acesta este semnul unui roman bun: impresia pe care ți-o creează textul că, într-un fel, ești părtaș la destinul personajelor, că ele sunt lîngă tine, cu tine, poate chiar alter-ego-uri exorcizate din cele mai profunde straturi sufletești. Impresia că romanul ți se adresează, că te angajează într-un fel, este cea cu care rămâi la finalul poveștii: „Acum, Antoine Duris stătea singur în mijlocul galeriei. Încântare, da, acesta era sentimentul care-l copleșea. Se apropie de un desen pe care-l iubea în mod special. Un autoportret al lui Camille. O privi drept în ochi, îi șopti câteva vorbe, așa cum făcuse în câteva rânduri cu Jeanne Hébuterne. Simți acum cum o adiere îi trece prin dreptul feței, ca o mângâiere.” (p. 228) Poveștile ocultează și dezvăluie, printr-o dialectică subtilă, sensul profund al acestui roman, ce îndrăznim să spunem, este, în același timp, și mesajul tainic camuflat în profan: accesul la Frumusețe ridică voalul acestei lumi, o face transparentă, îi dă sens, în aceeași manieră în care se exprima Victor Hugo: „La nature, qui met sur l’invisible le masque de visible, est un apparence coriggée par un transparence.”

Poate Frumusețea să învingă urâțenia acestei lumi? Să ne absolve de orice vină? Să ne facă mai buni? Să ne uluiască existența, să ne transforme radical destinul? Poți să evadezi în Ea? Îți poate alina suferința? Te poate salva? Romanul Către frumusețe a lui David Fonkinos face parte din povestea născută de aceste întrebări.

Către frumusețe de David Foenkinos