„Casa Olandeză” de Ann Patchett

Dacă mi-ar cere cineva să descriu Casa Olandeză în câteva cuvinte, aș zice că a fost o lectură extraordinar de promițătoare, dar care, din punctul meu de vedere, a eșuat în a fi o carte remarcabilă, deși avea suficientă stofă pentru asta. A început extraordinar de bine. Ann Patchett are darul de a te prinde în mrejele poveștii, iar experiența personală o ajută în crearea unor situații verosimile pe care cititorul le poate identifica cu ușurință. Narațiunea este structurată în trei părți, iar ceea ce îmi închipuiam că va deveni o istorie de abandon din care se exclude tragedia ieftină, a reușit să se transforme într-o scurtă istorie a unei dezamăgiri personale.

Citesc pe copertă:

La sfârșitul celui de-al doilea război mondial, în urma unui pont primit pe patul unui spital de campanie, Cyril Conroy face o investiție genială, care îl va transforma într-un mogul imobiliar. Ca orice îmbogățit peste noapte, va cumpăra Casa Olandeză, unde se va muta împreună cu familia sa. Visul american al lui Cyril Conroy se destramă însă așa cum înainte se întâmplase cu cel al familiei VanHoebeek, primii proprietari ai casei, dar va fi reactivat de ambițiosul său fiu Danny, și va fi împlinit cu succes de nepoata sa, May. Reușita lui Danny vine cu un preț: Maeve, sora lui, va renunța la propriile visuri, renunțare care vorbește despre sacrificiul pe care numai iubirea îl poate face posibil și îl legitimează.

O adnotare corectă, dar care nu surprinde deloc esența acestei cărți. Povestită din perspectiva lui Danny, mezinul casei, Casa Olandeză se vrea un elogiu adus sorei lui – Maeve, dar reușește să se dezvolte în ceva mult mai complex o saga familială văzută prin ochii a doi copii orfani care capătă noi ramificații și alte interpretări, odată cu trecerea anilor.

Danny și Maeve au fost abandonați de Elna, mama lor. Copiii rămân cu un tată distant într-o casă în care veșnic este frig, având susținerea doar a servitoarelor. După un timp domnul Conroy se recăsătorește cu o doamnă mult mai tânără ca el, Andreea. Andreea este obsedată de Casa Olandeză, are două fete și nu știm absolut nimic despre trecutul lor. Andreei i se atribuie rolul mamei vitrege. În viziunea copiilor ea este intrusa care s-a căsătorit cu Cyril pentru a obține Casa Olandeză. Andreea va îndeplini așteptările copiilor mai tîrziu, cu o deosebită cruzime îi va da afară din casă, lăsându-i fără un sfanț. După plecarea învăluită de mister a mamei și moartea tatălui, copiii, asemenea personajelor Fraților Grimm, parcurg un drum al maturizării forțate. Pentru că naratorul-Danny a fost prea mic că să înțeleagă lucrurile, adevărata față a acestei istorii rămâne mult timp ascunsă cititorului.

Am apreciat Casa Olandeză pentru nuanțele psihologice excelente: doliul neîncheiat al copiilor, fragilitatea personajului Maeve, umbra mamei, Casa Olandeză ca sursă din care își recompuneau copilăria și povara lucrurilor lăsate sub tăcere. Ann Patchett spunea în interviul său pentru The Guardian:

I’ ve been writing the same book my whole life – that you’re in one family, and all of a sudden, you’re in another family, and it is not your choice, and you can get out.

Casa Olandeză este o pledoarie pentru ideea de incapacitatea de acceptare a stării de fapt a lucrurilor și susține ipoteza că narațiunea personală se bazează în mare parte pe imaginație sau pe ceea ce am reușit să conștientizăm, iar comportamentul nostru este determinat de ceea ce alegem să ne amintim:

– De ce simți nevoia s-o vorbești de bine? M-a întrebat Maeve. Nu văd care-i ideea.

– Ideea e că-i adevărat. Pe vremuri n-am urât-o, așa că de ce să-mi șterg din memorie toate dovezile ei de amabilitate și de bunăvoință și să-mi amintesc doar cât de îngrozitoare era?

Toată acțiunea Casei Olandeze este susținută de un miraj. Mirajul că Andreea e o mamă bună și prezumția că Elna se va schimba. Și acest lucru este sincron cu lipsa de comunicare eficientă între personaje. Când nu există comunicare se acționează în baza presupunerilor. Ceea ce este nespus rămâne să ne paraziteze, lapsusurile sunt umplute cu deducții, iar deducțiile nu au întotdeauna legătură cu adevărul. Fraçoise Dolto spunea că un copil ca să trăiască are nevoie de adevăr și Ann Patchett reușește să creioneze o tragedie tăcută prin îmbinarea fatală a două necunoscute – puterea de influență a Casei Olandeze și un abandon mut.

Așa cum am mai spus, primele două părți au toate ingredientele pentru o ficțiune demnă de Pulitzer. În partea a treia apare deficiența. Toată narațiunea a fost construită in jurul unui personaj-fantomă. În momentul reapariției acestui personaj înțelegem că el a fost insuficient închegat de autoare pentru ca cititorul să reușească să empatizeze cu el. Se cere de la cititor să înțeleagă o mamă care și-a lăsat copiii pentru a pleca în India, doar pentru că scenariul ei de viață o avea pe Maica Tereza drept model și ar trebui să ghicim un conflict etic între mama umilă și casa somptuoasă. Aceste scăpări drastice au dus într-un final la eșec, după părerea mea, din păcate Ann Patchett nu e Dostoievski, dar ar putea fi Tolstoi: «Oh, if I could free myself from the tyranny of good deeds. Oh, there would be no stopping me. I could be Tolstoy without good deeds. I could really be something…» (Ann Patchett pentru The Guardian)

Ca să construiești un personaj feminin care își părăsește copii fără a se interesa mai departe de soarta lor, iar după, să încerci să o reabilitezi sfântă, nu este suficient să fii susținută de câteva fragmente à la cneazul Mâșkin. Ideea trebuia întărită încă prin câteva capitole, scrise cu o atenție pe măsura primelor două părți, tot prin deconstrucție, unde demistificarea Elnei se ancora într-o criză personală care a precedat plecarea, de exemplu. Nu pot să mă împac ca cititor cu următorul argument:

Bărbații ăștia! A spus Maeve, aproape zbierând. Bărbații își abandonează mereu copii și lumea îi laudă pentru asta. Budda a plecat de acasă, Odiseu a plecat și el, și pe amândoi i-a durut în cot de copii. Au pornit în nobilele lor misiuni să facă exact ce au vrut și după mii de ani încă le mai înălțăm imnuri de laudă pentru isprăvile lor. Mama a plecat și s-a întors și noi suntem bine. Nu ne-a convenit ce s-a întâmplat, dar am supraviețuit…

Aglomerarea evenimentelor și servirea lor la galop în partea a treia, în viziunea mea, a stricat tot ritmul cărții și a generat frustrare. Dincolo de cele spuse, pe final pot să afirm: Casa Olandeză este un cuib de traume nemetabolizate. În pofida faptului că nu am apreciat anumite momente, de fapt o recomand pentru ceea ce putea fi. Casa Olandeză are într-adevăr bogăția, forța aluzivă și încărcătura emoțională pe care le au doar cele mai bune ficțiuni.

Casa Olandeză de Ann Patchett