Spuneam, în textele mele despre lectură, că aceasta nu trebuie să fie privită ca o metodă de evadare din realitate, ci, dimpotrivă, ca pe instrument care să ne aducă realitatea mare mai aproape de noi (aici), precum și că lectura nu este neapărat o activitate de relaxare (aici), ci, dimpotrivă, una de conectare la cunoștințe și realități la care nu avem acces imediat. Volumul lui Orlando Balaș, Incomod, apărut recent la editura Brumar, face parte tocmai din acele cărți care numai relaxante nu sunt, care îți aduc în fața minții realități dure, grave, crude, incomode, acelea de care te izolezi în realitatea imediată din care faci un scut căptușit cu „Nu mă privește”, ‚Nu-i treaba mea”, „Nu mi se poate întâmpla mie”, numai să nu le vezi.
Volumul cuprinde trei piese de teatru: Sieg Heil sau Triumful binelui, Lăsați-mi aripile și Noaptea ca hoții, fiecare din ele dezvoltând subiecte sociale dure, extrem de răscolitoare: posibilitatea unui viitor în care toți copiii să provină din embrioni ameliorați genetic, abuzul asupra copiilor, protestele împotriva corupției și injustiției din România.
Situațiile sunt expuse tranșant, fără monologuri care ne-ar permite un oarecare acces la lumea interioară a personajelor, fără digresiuni lirice sau filozofice și cu o intenționată economie a mijloacelor stilistice, tocmai pentru a pune accent pe gravitatea cazurilor ilustrate, pentru a prezenta faptele goale, fără nuanțări. Efectul devastator al unei asemenea întreprinderi nu poate fi prevăzut și se relevă doar la o lectură lentă, cu o viteză de, să zicem, o piesă pe zi. La terapia de șoc contribuie și scurtimea pieselor, care pot fi citite, aparte, dintr-o singură lectură de aproximativ o oră, astfel încât imaginea situației să fie asimilată integral, dintr-o dată, de către cititor. În același timp, ele se pretează și la relectură, mai ales în lumina finalului dramatic. Dar de ce anume ne tratează piesele lui Orlando Balaș? De iresponsabilitate, indiferență și autoamăgire. Ne scrutează moralitatea, fără să fie moralizatoare și ne devoalează nimicnicia fără să ne acuze.
În fond, toate piesele, deși dezvoltă teme sociale diferite, sunt variații ale unei singure idei: aceea că alegerile pe care le facem ne determină soarta, individuală, dar și colectivă. Se pare că alegerile noastre sunt determinate de egoism, fapt care nu corespunde defel pretențiilor noastre de specie civilizată și, mai ales, morală. Natura noastră egoistă și oportunistă are câștig de cauză mai des decât ne imaginăm și astfel construim societăți bolnave, degradante și, în cele din urmă, alienate.
Ultimele două piese sunt luate direct din actualitatea noastră rușinoasă și mi-a fost la fel de greu să le citesc, pe cât mi-ar fi să vorbesc despre ele. Ca formă de evaziune din cruzimea realității prezentate, am căutat neajunsurile pieselor. Am insistat să observ, de exemplu, prea marea diferență dintre o mamă într-atât de degradată moral încât devine complicele tacit al abuzatorului lor și progeniturile sale docile, sensibile și educate, din piesa Lasă-mi aripile sau să pun la îndoială tipul pur de protestatar angajat pe care îl prezintă autorul în Noaptea ca hoții, dar îmi dau seama că aceste observații nu sunt decât alte încercări, ridicole de-altfel, de a mă proteja de emoția apăsătoare pe care mi-a provocat-o lectura, iar scopul autorului nu este de a prezenta normalitatea, ci cum construim o normalitate din indiferența la cazuri pe care le considerăm inacceptabile, cum perpetuăm, de fapt, crima și derapajele.
Sieg Heil, piesa care deschide volumul, mi s-a părut totuși cea mai reușită. S-ar putea să fie, recunosc, din cauza scenariului prea îndepărtat temporal (în viitor, fiind vorba de anul 2150) încât să am senzația că mă afectează direct, dar chiar și aceasta este o amarnică înșelare, deoarece ceea ce foarte probabil îi va afecta dacă nu pe copiii, atunci pe nepoții mei, nu mă poate lăsa indiferentă. În piesă, un tânăr este adus în fața judecății, fiind acuzat că a distribuit, pe diverse canale, informație cu implicații periculoase pentru societate și anume despre faptul că ar fi întâlnit un copil “fără semn”, adică unul conceput natural, nu prin intermediul firmelor biotech, de la care sunt cumpărați embrionii ameliorați genetic și prin care sunt concepuți toți oamenii care trăiesc în acel moment pe Pământ. Discuția acuzatului cu avocata care îi oferă consiliere juridică ne lămurește în privința căii prin care omenirea a ajuns singură și neforțată la această opțiune și ne demonstrează ireversibilitatea procesului. Scenariul îmi amintește de cartea lui Jared Diamond, Viruși, arme și oțel, în care acesta ne arată cum avansul civilizației ne-a întins curse din care nu mai există ieșire, pe exemplul agriculturii. Ingineria genică este o capcană asemănătoare, nu neapărat în sens peiorativ, dar pe care trebuie să ne-o asumăm în deplină cunoștință de cauză și a implicațiilor pe care le presupune. Personal, nu cred că suntem pregătiți moral pentru asta.
Piesele lui Orlando Balaș sunt palma pe care nu trebuie să uităm să ne-o aplicăm periodic, ieșirea din zona de confort a indiferenței, teatrul pe care n-am vrea să-l vedem, dar trebuie să-l vedem. Sau măcar, în așteptarea spectacolelor montate după piesele din acest volum, teatrul pe care trebuie să găsim curajul să-l citim.
Incomod de Orlando Balaș
Editura: Brumar
Anul apariției: 2021
Nr. de pagini: 206
ISBN: 978-602-726-185-1