Trilogie în cinci personaje – Trilogia Minelor la Teatrul Dramaturgilor Români

Csaba Székely este bine-cunoscut în lumea teatrală românească, fiecare montare a unui text scris de el fiind așteptat de spectatori și critici, deopotrivă. Ancorarea subiectelor în realitatea românească contemporană atrage și incită la discuții și dezbateri cu privire la rolul teatrului social. Trilogia Minelor este, din punctul meu de vedere, o suită de texte nondramatice (mai puțin Apă, unde conflictul este puternic și bine evidențiat încă de la primele schimburi de replici), care pot fi abordate din unghiuri diferite, în funcție de ce-și propune concret echipa de producție: atelier de lectură – cu rol de identificarea a cauzelor și efectelor conflictelor interetnice sau conflictelor sociale generate de sărăcie și șomaj; work in progress, performance, atelier interactiv, în care spectatorii să fie implicați activ în desfășurarea reprezentației (ar fi interesant, de exemplu, de urmărit cum se poate modifica dinamica primului text din trilogie prin preluarea temporară a rolului unuia dintre cei cinci din distribuție de către cei din sală). Horia Suru, regizorul Trilogiei Minelor care tocmai a avut premiera la Teatrul Dramaturgilor Români, a ales varianta de miniserie, cu jucarea celor trei texte consecutiv, trei seri la rând. S-ar fi putut preta trilogia și la o reprezentație bloc, cu două pauze care să marcheze trecerea de la un text la altul, cu riscul de a solicita intens actorii și pe cei din sală, dar și cu avantajul unei viziuni de ansamblu obținută ad-hoc.

Cinci personaje – trei bărbați și două femei – cinci tipologii de personaje, care definesc trama fiecărui episod în parte. Pe fond, vorbim de aceiași localitate – când sat, când comună – prin care trece un pârâiaș care se umflă vara și iarna îngheață, un loc în care exista pe vremuri o mină, astăzi închisă și în care trăiesc la un loc români și maghiari. Realitatea din multe sate din Transilvania, dramaturgul n-a fost nevoit să inventeze nimic, ci doar să se joace cu elementele existente și să le amalgameze, astfel încât să provoace oamenii să vină la teatru. Dacă în Flori conflictul de bază este cel de natură economică – oamenii sunt șomeri, pentru că s-a închis mina – și de aici toate dramele, în Beznă, conflictul de bază este cel interetnic, unul care alimentează până la moarte toate opozițiile dintre tabere. În cel de-al treilea episod, Apă, conflictul de bază va deveni cel religios, aducând într-un fel, toate vechile conflicte în același punct – absența unui sistem moral sau a unul sistem de valori morale cu rol ordonator al vieții sociale. Aparent, prea multe probleme pentru o comunitate închisă, mică, în fapt, realitatea crudă, căci rareori o problemă vine singură. Personajele lui Csaba Székely sunt într-o continuă derută și nevoie de adaptare, încearcă să se protejeze pe orice cale (mai ales ilicită), sunt sclavii patimilor – se bea mult, foarte mult, mai ales palincă, căci de apă nici vorbă – sunt murdare (moralicește vorbind) și în căutarea unei busole sociale care să-i ajute să-și facă ordine în vieți. Conform vechiului dicton „Scapă cine poate”, toate personajele trilogiei par hotărâte să rămână la gura minei, pe malul apei, chiar dacă la nivel declarativ se aude cu totul altceva. Pentru ei, până și Clujul pare îndepărtat, despre alte orașe nici vorbă.

„Eu zic că cine are ochi buni poate vedea că nu-i aşa de goală cum spui tu. În adâncul minelor, în crăpături, ascunse de ochii lumii sunt flori de mină. (se apropie) Dacă cineva le-ar aduce la suprafaţă… ar străluci.” (Irma)

Așa cum a gândit Horia Suru trilogia, este evident că accentul cade pe personaj. De fapt, pe tipologie. Pentru el nu contează numele, cât ceea ce reprezintă fiecare dintre cei cinci în economia spectacolului. Construiește relații credibile între cei cinci, le așază în spațiul scenic în funcție de moment, dar și de trecutul lor comun, le dă fiecăruia dreptul la calități și defecte, fără să se lupte pentru supremație; cu alte cuvinte, niciunul dintre personajele fiecărui episod în parte nu este cel mai bun sau cel mai rău dintre toți. Aici este provocarea regizorului – spectatorul va recunoaște personaje ale vieții sociale și/sau politice ale României contemporane, dar niciodată pe de-a-ntregul. De aceea am spus că avem de-a face cu tipologii, nu cu personaje de sine-stătătoare. Horia Suru este recunoscut în lumea teatrală pentru minuția cu care construiește fiecare rol în parte, lucrează cu fiecare actor din distribuție pe detaliu, până când acesta îl stăpânește perfect. De aceea, în spectacolele lui nu prea există bâlbe sau desincronizări, pentru că în obsesia lui pentru detaliu actorii n-au altceva de făcut decât să-și perfecționeze tehnica și să-și pună la bătaie măiestria de joc. Pe de altă parte, Horia Suru are și curajul de a aduce mereu actori tineri în distribuție și nici de această dată nu se abate: regăsim în distribuție actori cu care a mai lucrat, care au deja cariere solide, dar și două actrițe tinere, una dintre ele chiar la debut de rol (Bianca Temneanu). Din punctul meu de vedere, marele atu al trilogiei este felul cum îi întrebuințează pe consacrați: pur și simplu nu-i recunoști pe Ioan Coman, Antoaneta Zaharia, dar mai cu seamă pe Bogdan Nechifor. Cezar Antal se desfată, efectiv, jucând fiecare personaj în parte ca și cum ar fi cel mai ofertant dintre cele cărora le-a dat sau le va da viață pe scenă. Având în vedere că am văzut trilogia la premieră, evident că au existat stridențe, tușe și câteva scene care se cereau un pic altfel construite, dar per ansamblu felul cum fiecare distribuție în parte își asumă conflictul de fond, jonglează cu tarele sociale și dau viață unor momente savuroase face din Trilogia Minelor o serie de spectacole must see. (Auto)ironia, persiflarea, șiretenia, egocentrismul, alcoolismul, desfrâul moral, toate capătă credibilitate tocmai pentru că cei cinci știu să scoată, rând pe rând, în evidență defecte personale care, pentru momente foarte scurte, capătă semnificație de adevărate calități. Primarul devine descurcăreț, deși el numai asta nu este, sora primarului este supraviețuitoarea care trebuie compătimită, când, de fapt, ea este vinovată de moartea unor membri ai familiei, inclusiv a soțului ei. Preotul și învățătorul sunt prinși în capcana propriilor destine – se afundă din ce în ce mai mult în mocirla morală, în ciuda căinței/pocăinței. Interesantă este, de asemenea, dinamica personajelor feminine; rând pe rând, ele introduc în atmosferă spectatorii (doar la Beznă introul îl face un bărbat), pentru ca după aceea ele să treacă aparent în plan secund, căci în fapt lor li se datorează toată intriga.

„Ţi-aduci aminte? Gălăgia copiilor, nevastă, livadă, bani în buzunar, maşină-n curte, benzină furată- pivniţă… N-a rămas nimic. Iar când ies pe stradă, parcă aş fi în altă localitate. Totul e străin, casele, drumurile, gardurile, oamenii… gâştele… vacile… caii…” (Ince)

Rând pe rând, măștile sociale cad, dar personajele nu se golesc de sens, ci devin importante în economia montării. Pur și simplu, cinci este numărul perfect pentru această trilogie. Dacă în Flori accentul cade pe grația pierdută a femeilor, care se văd prinse în vârtejul evenimentelor, în Beznă bărbații sunt motorul acțiunii, pentru ca în Apă accentul să cadă pe relația intergenerațională: Imola cade pradă propriei naivități, dar este singura capabilă să fugă departe de infern, în schimb Irén nu vrea sau nu poate să accepte moartea fiicei sale (s-a spânzurat, ca mai toți morții comunității din ultimii ani), pentru ca în final să-l accepte pe Márton ca fiu adoptat (se manifestă misionarismul, vocația ei de salvatoare de suflete rătăcite). Dintre toate personajele din cele trei spectacole, Márton mi se pare a fi cel mai bine conturat, poate și pentru că este cel mai tragic. Asumarea în totalitate a rolului de către Bogdan Nechifor duce spectacolul la un nivel neașteptat de ridicat. Nechifor este pe cât de credibil, pe atât de fragil; pe cât de autentic, pe atât de versatil, de o subtilitate rarisimă în conturarea personajului din trăsături de finețe – aer adolescentin (deși are 26 de ani), aflat veșnic în defensivă, deși aparențele spun că e în atac, jonglează perfect cu calitățile și defectele proprii unui copil orfan, adoptat de un preot pedofil, care încearcă pe orice cale să strige – sculptează statui grotești, scrie poezii care seamănă izbitor cu suitele de strigăte de ajutor ale naufragiaților. În jurul lui gravitează toți ceilalți și este de admirat cât de „firești” devin relațiile cu toți ceilalți. Este foarte adevărat că experiența Antoanetei Zaharia, a lui Cezar Antal și Ioan Coman nu este deloc de neglijat, după cum și tinerețea și curajul Biancăi Temneanu aduc doza de imprevizibil atât de necesară într-un spectacol ca Apă.

„Nici măcar n-a fost la mare. Părintele Ignác l-a crescut de când l-a găsit în tomberon. N-au părăsit zona niciodată. Despre mare, auzi. Unde a văzut el mare? Apă de mină, eventual, putea să vadă destulă.”

În Trilogia Minelor este vorba despre oameni, instituțiile sunt invocate ca principalii dușmani ai mai binelui, statul n-a făcut nimic ca să nu se închidă mina, primarul este corupt, iar biserica nu mai reprezintă de multă vreme stâlpul moralității. Așa se explică decorul – interiorul unei case de țară, din lemn, cu mobilier puțin, dar multifuncțional. În această casă, perfect izolată, oamenii se îmbată, se ceartă, își rezolvă conflictele și, mai ales, se îmbată. Un univers concentraționar, adaptat la realitatea românească din secuime. Deși niciunul dintre cei cinci actori din distribuție nu știu să aibă origini maghiare, toți se descurcă frumos cu dicția, ba reușesc să facă dovada unui umor foarte fin, exprimat la nivel de gestică subtilă și limbaj subversiv. Casa se transformă într-un altar improvizat în Apă, semn că pentru unii biserica e un fel de acasă.

Trilogia Minelor s-a născut într-o perioadă deloc prielnică artelor, mai cu seamă teatrului, care are nevoie de spectatori mai mult decât oricare altă manifestare artistică. Să aduci în fața iubitorilor trei spectacole care au legătură între ele și care cer revenirea în sala de spectacole trei seri la rând este dovada unui curaj asumat. Până la urmă, din dragoste de teatru faci orice, inclusiv organizarea programului unei săptămâni. Dacă merită? Eu cred că da! Teatrul Dramaturgilor Români este într-o clădire de patrimoniu, cu o curte interioară foarte prietenoasă, răcoroasă, proaspăt renovată și impecabil întreținută. Iar ceea ce a lucrat Horia Suru împreună cu cei cinci incită la dezbateri și reflecții serioase cu privire la cine suntem (cu adevărat) și ce (mai) putem schimba la noi.

PS: un mare plus al Trilogiei Minelor este universul sonor, creat special de către Petre Ancuța, un mai vechi colaborat al regizorului și n-are cum să nu te cucerească felul cum anumite sunete îți rămân în memoria afectivă ca fiind expresiile sui-generis ale unor conflicte despre care habar n-aveam că le purtăm cu noi. De asemenea, îmi doresc să revăd Trilogia Minelor cu Irina Antonie în distribuție, sunt sigură că se schimbă mult dinamica spectacolelor în sine.