„România de la 1859 la 1939. Împliniri și limite ale modernizării” de Gheorghe Iacob

La o primă vedere, a reface traseul modernității românești pare o misiune facilă pentru istoricii români. În consecință, această perioadă a fost abordată din multiple unghiuri și sub diverse aspecte, nu întotdeauna cele mai fericite, de altfel. Sorin Alexandrescu, remarcând densitatea studiilor întreprinse asupra modernității românești, se întreba dacă este posibil de mai scrie ceva în legătură cu epoca și cu avatarurile sale.

Pe de altă parte, de prea multe ori, scrierile istorice s-au dovedit utile din punct de vedere cantitativ și mai puțin din prisma calității lor. Într-adevăr, de la Xenopol încoace, știm că fiecare generație își propune propria grilă de interpretare a trecutului, în lumina materialului documentar existent în acel moment. În schimb, dincolo de nivelul documentației respective, s-au impus mereu cu necesitate imperativele timpului, care au plasat scrisul istoric într-o zonă a subiectivității, indiferent de nuanțele acesteia, fenomen devenit de altfel o caracteristică fundamentală a istoriografiei românești pentru o lungă perioadă de timp.

Din acest punct de vedere, adeseori s-au impus curente sprijinite pe un eșafodaj rațional șubred, tributare unor viziuni înguste, menite a privilegia marșul triumfal al românilor prin istorie, de la edificarea statului național modern până în pragul celui de-al doilea război mondial. Evoluția politico-instituțională a României, sau mai bine spus tentația prezentării ei dintr-o anumită poziție, obliterează analizele atente și rigoarea științifică ce nu pot absenta din cadrul unui astfel de ansamblu. În aceste condiții, procesul de modernitate românesc trebuie supus neîncetat unor interogații solide cu valențe pozitive din punctul de vedere strict al cercetării istorice oneste. Studiul obiectiv al acestei perioade devine, în aceste condiții, un proces complex, dar și un test istoriografic complicat pe care mulți dintre istoricii noștri îl ratează cu seninătate.

În cadrul acestui context, trebuie remarcată și analizată cu toată seriozitatea posibilă cartea lui Gheorghe Iacob, România de la 1859 la 1939. Împliniri și limite ale modernizării, apărută la Editura Universității Alexandru Ioan Cuza din Iași, în anul 2020. De fapt, această lucrare reunește textele autorului din volumele „România în epoca modernizării (1859-1939)” și „Modernizarea României (1859-1939)”, publicate în anii 2012 și 2013. Motivația lui Gheorghe Iacob pentru această nouă încercare de sinteză rezidă în încercarea de a oferi o imagine coerentă asupra procesului de modernizare românești supus diverselor interpretări, deseori contradictorii. Autorul se numără printre istoricii care resping ferm aserțiunea potrivit căreia decalajele României s-au accentuat față de statele din vestul Europei între 1859 și 1939, în timp ce unul din motivele care l-au determinat să reia proiectul acestor studii îl reprezintă apariția cărții lui Bogdan Bucur, „Sociologia proastei guvernări în perioada interbelică”, ceea ce îl plasează pe acesta într-un nefast cor al celor care critică modernizarea României. De fapt, Bogdan Bucur, precum Lucian Boia sau Bogdan Murgescu au analizat cu acribie și competență diverse aspecte ale procesului de modernizare românesc, în timp ce critica, marcă a lucidității analitice, o trăsătură indispensabilă onestității științifice guvernează cu autoritate volumele respective. Chiar dacă pare o optică ciudată a lui Gheorghe Iacob, aceea de a înfiera în fond obiectivitatea istorică (în măsura în care este posibilă), după parcurgerea lucrării sale atitudinea poate fi lesne înțeleasă drept firească.

Teza principală a cărții lui Gheorghe Iacob constă în pledoaria pentru o abordare echilibrată a subiectului investigat, în condițiile în care unii istorici au preluat în mod necritic teza modernizării românești, în timp ce alții au respins integral premisele care conduceau logic la această concluzie. Dar, dacă atitudinea istoricului în raport cu fenomenul pe care îl cercetează trebuie să fie echilibrată, concluziile la care acesta ajunge în mod onest trebuie să fie echilibrate doar de dragul echilibrului? În plus, chiar Gheorghe Iacob ratează obiectivul pe care și l-a propus, dacă ținem cont de opiniile sale partizane și analiza deficitară, așa cum vom avea ocazia să vedem.

În ceea ce privește structura cărții, aceasta este alcătuită din trei părți: prima aparține propriu-zis autorului și tratează istoria modernizării românești, a doua este alcătuită din documente legislative ale epocii, care acopereau domeniul economic, respectiv agricultura și industria, în timp ce ultima parte constă din redarea de texte aparținând unor personalități, care au reflectat asupra situației economice a României precum Dionisie Pop Marțian, Mihail Kogălniceanu, P. S. Aurelian, A.D. Xenopol, Ștefan Zeletin, Virgil Madgearu, Mihail Manoilescu și așa mai departe. În aceste condiții, din cele 750 de paginii ale lucrării, contribuția lui Gheorghe Iacob însumează în jur de 300 pagini, grevate, la rândul lor, de un sever deficit metodologic precum și de importante carențe din punctul de vedere al interpretării istorice.

În mod evident, dacă vom analiza o secvență temporală precum cea dintre 1859 și 1938, a susține că în spațiul românesc s-a înregistrat un progres semnificativ înseamnă a bate la uși deschise. Contextul general al epocilor respective a determinat implicit salturi calitative și cantitative, în grade variabile, inclusiv în spațiile periferice din punct de vedere economic, cărora le-ar fi fost imposibilă o fază de încremenire perpetuă. Pe de altă parte, conceptul de modernizare presupune un ansamblu complex de fenomene, situate în diverse paliere ale unei societății. Așa cum a fost gândit proiectul iluminist, modernizarea presupunea transformări de substanță în sfera economică, în dinamica socială, în schimbarea mentalităților sau în refluxul religios. Înțeleasă astfel, modernizarea se traduce în industrializare, apariția capitalismului, dezvoltarea burgheziei, dar și în emancipare socială, garantarea drepturilor și libertăților, secularizare și un progres științific sau tehnologic fără precedent. În mod fatal, această ruptură radicală, care va duce la configurarea unei noi lumi, a generat reacții adverse în cadrul societăților respective, dar aceste tensiuni au avut nu de puține ori potențialul de a dinamiza dezbaterea și de a nuanța dacă nu procesul în sine, cel puțin discursul asupra modernizării. Or, în România, așa cum observa același Sorin Alexandrescu, modernismul apare încă din stadiile sale incipiente ca fiind opus modernizării. Un paradox la prima vedere, dar o concluzie inteligibilă odată ce sunt analizate cu atenție mecanismele care compun perioada dintre Unirea Principatelor și începutul celui de-al doilea război mondial.

De altfel, mulți contemporani români au atras atenția asupra aspectelor deficitare prezente în societatea noastră. Critica judicioasă întreprinsă de Titu Maiorescu, referitoare la dezvoltarea formelor fără fond, este cea mai cunoscută, dar nu a fost nici pe departe singulară. Slaba dezvoltare economică, lipsa de conținut a sistemului instituțional, chestiunea agrară sau chestiunea evreiască au produs dezbateri aprinse, reflecții profunde, atitudini contrare, în orice caz, au dus la conturarea unui tablou mult mai complex decât poate apărea la o privire superficială. În aceste condiții, ceea ce duce la un alt paradox, discursul istoriografic românesc a fost în mare parte triumfalist și lipsit de reflecții inerente cercetării unui astfel de fenomen. Într-adevăr, situația poate fi înțeleasă ținând cont de cursul imprimat de regimul comunist, bazat pe tratarea istoriei aproape exclusiv în cheie naționalistă, dar pare greu de descifrat în contextul ulterior prăbușirii totalitarismului. Este drept că antecedente au existat, atât în perioada modernă, cât și în perioada interbelică, atunci când nu puțini istorici români au privilegiat o viziune naționalistă în discursul lor istoriografic din rațiuni proprii, nu inevitabile, dar la îndemână, rezultând astfel un mod inabil de a scrie istoria cu reverberații importante până în zilele noastre.

Din această perspectivă, istoria noastră modernă și parțial cea contemporană se rezumă practic la câteva repere cu valoare de simbol național, menite a reliefa curajul sau inteligența românilor, care au reușit să confere strălucire națiunii din care făceau parte. Bornele sunt bine cunoscute: Unirea Principatelor din 1859, expresie a politicii faptului împlinit, instaurarea monarhiei străine și emiterea primei constituției românești în 1866, Războiul de Independență dintre anii 1877-1878, proclamarea Regatului, formarea României Mari în urma primului război mondial, Constituția din 1923, în paralel cu progresul economic, dezvoltarea învățământului, modernizarea sistemului politic și așa mai departe. Pentru mult timp însă au lipsit interpretările analitice ale acestor evenimente, la fel cum au fost absente în dezbatere multe aspecte la fel de importante. De pildă, în ceea ce privește chestiunea agrară, așa cum atrăgea atenția Bogdan Mateescu într-un studiu recent, istoriografia este viciată de precaritatea surselor sau de valența lor ideologică. Cu alte cuvinte, cu excepția scrierilor din epocă și a celor apărute în timpul regimului comunist, nu există nici o sinteză publicată după 1989 dedicată acestui aspect atât de important al modernității noastre. La fel, problema evreiască a fost mult timp un subiect inexistent în cadrul istoriografiei românești, din diverse motive.

Lucrarea lui Gheorghe Iacob se încadrează așadar în coordonatele pe care le-am schițat mai sus, anume în cele guvernate de certitudini, fie ele și clișee, tributară de asemenea filonului naționalist pe care prea mulți istorici români par încă incapabili să îl ignore. Dincolo de aceste considerații generale, este greu de înțeles care a fost exact menirea acestui volum: nu reprezintă nici o sinteză clasică și nu este decât parțial istorie evenimențială, așa cum parțial încearcă să aprofundeze aspecte mai puțin prezente în volume similare, fără a reuși de cele mai multe ori. De pildă, autorul tratează pe scurt istoria propriu-zisă a perioadei dintre 1859-1918, dar se oprește aici. Este prezentat regimul constituțional aferent epocilor modernă și contemporană, dar rolul monarhiei în cadrul acestui context se oprește din nou la aceeași bornă, pentru secvența dintre cele două războaie fiind relevant doar sistemul politic rezultat în urma introducerii votului universal. Mai există două capitole dedicate elitei politice românești, privind rolul acesteia în modernizarea României precum și solidaritatea care a făcut posibilă apariția României Mari în urma primului război mondial. În schimb, partea care putea fi, în aceste condiții, cea mai importantă, respectiv modernizarea economică este concepută într-o manieră inacceptabilă pentru un istoric cu minime valențe critice. Concret, autorul prezintă zeci de tabele, majoritatea preluate din cunoscutele lucrări ale lui Victor Axenciuc pe care le însoțește cu minime comentarii, nu de natură analitică, ci menite de a rezuma datele respective.

În schimb, mai mult atrage atenția ceea ce lipsește din lucrarea lui Gheorghe Iacob. Chiar dacă bornele temporale sunt indicate încă din titlu, așa cum am arătat, respectiv 1859 și 1939, în mod ciudat foarte multe episoade sunt omise, cu precădere cele din perioada interbelică. Nu este adus în discuție deloc Carol al II-lea, nu este prezentat tabloul politic în integralitatea sa, incluzând dezvoltarea forțelor extremiste precum legionarii, nu apar guvernările liberale, este total absentă politica externă a României Mari și așa mai departe. Să presupunem că autorul a încercat să se axeze pe alte direcții de acțiune și mai puțin pe istoria evenimențială, dar atunci de ce nu a procedat la fel în cazul epocii moderne sau invers? Dincolo de prezentarea sintetică menționată anterior, cu excepția unor considerații generale, banale, chestiunea agrară nu are parte de o analiză profundă și atentă, așa cum ar fi fost nevoie în cadrul unei sinteze de acest gen, în timp ce Răscoala din 1907 aproape nici nu este menționată. La fel, așa cum subliniam mai sus, a doua mare problemă a epocii moderne, chestiunea evreiască îi este total necunoscută autorului, atât în ceea ce privește perioada modernă, cât și în ceea ce privește perioada dintre cele două războaie, atunci când s-a acutizat și a stat la baza unor tragedii fără precedent o dată ce s-a declanșat al doilea război mondial.

Să concedem faptul că aceasta a fost viziunea istoricului ieșean în ceea ce privește distribuția materialului și interpretarea sa. Cu toate acestea, nu vom găsi în lucrarea lui Gheorghe Iacob un minim interes pentru a împrospăta istoriografia noastră din acest punct de vedere. Nu există critica istorică atât de necesară în raport cu faptele cercetate, așa cum nu există spirit analitic, reflecție sau cel puțin îndoială. Nu există de asemenea tensiunea generată de contradicții, în timp ce obiectivitatea se află în cel mai bun caz ascunsă în cotloanele rândurilor care alcătuiesc volumul. Pentru informațiile prezentate, pentru tabelele inserate, pentru textele legislative și reflecțiile economice ale unor personalități ale epocii, cartea lui Gheorghe Iacob poate fi utilă eventual pentru studenții facultăților de istorie, dar este departe de a avea o trăsături științifică de natură a o transforma într-un reper istoriografic.

Din această perspectivă, istoria, act de creație și luciditate, bazată pe o solidă documentare, a fost mutilată și a pierdut încă o bătălie cu viziunea naționalistă, devenită, este drept, clasică, în spațiul nostru academic. Interpretarea este de cele mai multe ori unilaterală și pornește nu atât de la premise, cât de la axiome, ceea ce ar trebui să fie incompatibil cu misiunea istoricului. La fel, prezentarea pare în dese rânduri coborâtă din tristul deceniu care a precedat prăbușirea comunismului, suferind ea însăși de un sever acces de modernitate. Astfel încât, ca să luăm la întâmplare două exemple, Nicolae Iorga și Octavian Goga sunt „personalități ale vieții cultural-științifice”, dar niciodată antisemiți notorii, ale căror fapte au avut consecințe dramatice, în timp ce sintagma „România, țară eminamente agricolă” între 1859 și 1914 este doar o exagerare. Se adaugă la toate acestea stilul în care este scris cartea, unul fad, tern, nici măcar didactic, dar sprijinit în schimb pe o abundență de citate, recognoscibile în toate lucrările de acest gen, selectate cu grijă pentru a nu întina imaginea Românei pure și eterne. Dacă toate acestea nu ar fi fost de ajuns, intervine și lipsa de atenție a autorului, imputabilă probabil faptului că a colaționat două volume anterioare: de pildă, cea mai mare parte din pagina 73 este redată exact în aceeași formă mai departe în cuprinsul lucrării, respectiv în paginile 146-147. Faptul că Războiul Crimeii este datat între anii 1953-1856 să sperăm că poate fi pus pe seama editorilor.

În concluzie, nu cred că ar trebui să pară surprinzător faptul că o parte deloc neglijabilă a producțiilor istoriografice autohtone sunt în mod evident sub un standard calitativ decent, oricum reclamat de imperativele epocii actuale. Așa cum arătam într-un alt context, cultura românească este foarte greu de racordat la exigențele occidentale și rămâne, în consecință, dificil de exportat. Cel puțin în interiorul țării ar fi un câștig important apariția unor lucrări, care să abandoneze standarde desuete și practici anacronice și care nu fac decât să întrețină un sistem academic mediocru, menit a îndepărta specialiștii autentici. În zadar s-a scris de decenii despre importanța valorificării documentelor istorice în spiritul onestității științifice, în zadar s-a proclamat inclusiv în spațiul nostru istoriografic necesitatea obiectivității istoricului, ca premisă fundamentală, în zadar și-au făcut apariția lucrări incisive, interesante și provocatoare, dacă unii dintre istoricii noștri continuă să rămână ancorați în vetusta lor cecitate pentru care totuși încă se găsește un public interesat.

Nicolae Iorga, dincolo de calitatea sa primordială de istoric, a încercat să se afirme în alte domenii, mai mult sau mai puțin conexe, precum critica literară, poezie sau publicistică. Mai mult, Iorga a scris și câteva piese de teatru, a căror valoare este cel mult mediocră, așa cum s-au pronunțat, de altfel, cei mai mulți critici literari și nu numai. De pildă, atunci când a fost la reprezentarea piesei „Iisus”, scrisă de marele nostru istoric, Cincinat Pavelescu, fiind întrebat cum i s-a părut, a răspuns prin următoarea epigramă: „De la Iisus când am ieșit/ Cu plictiseala-n gând și-n oase/ Am zis: Calvarul tău, Cristoase/ Nu s-a sfârșit”. În lumina lucrării scrise de Gheorghe Iacob, îmi pare că, la fel, calvarul istoriografiei noastre este departe de final. În plus, produce plictiseală.

România de la 1859 la 1939. Împliniri și limite ale modernizării de Gheorghe Iacob