„Frig”-ul de la unteatru

Despre rasism și despre neonazism, despre cât de mare e prăpastia între ceea ce este adevărat și adevărul în sine, despre cât de aproape suntem de prăpastia terorii, cea în care dacă am căzut nu ne mai poate salva nici măcar Dumnezeu, cel în care crede fiecare dintre noi. Despre Frig, cu alte cuvinte.

Îmi tot doresc de ceva vreme încoace să văd o piesă de teatru cu un subiect ca cel din Frig de Lars Noren și pe care să o pot recomanda și tinerilor. N-a fost să fie nici de această dată și aici e unul din marile mele regrete, pentru că subiectul ar fi putut fi pus în scenă de o asemenea manieră încât să stârnească polemici, dezbateri la care să participe și ei, cei despre care este vorba în piesă. Regizorul nu s-a putut abține să nu lase limbaj licențios în replici (și, pe alocuri, chiar mi s-a părut gratuit), după cum au fost multe secvențe în care a fost evidentă nevoia lui de a-și pune în scenă niște frustrări, de a-și arăta vehemența cu orice preț, actul artistic pierzând astfel din valoarea intrinsecă. Aș mai adăuga la toate cele enumerate și câteva scene în care actorii efectiv s-au descurcat fiecare cum a putut, folosindu-se de experiențele personale (bine măcar că cei patru sunt rutinați și talentați), ceea ce a condus la o rupere de ritm și la o scădere de valoare a întregului spectacol.

Credit foto: Mihaela Petre

Frig se petrece în pădure, care pădure trebuie să ți-o imaginezi în viziunea lui Alexandru Bogdan, pentru că pe scena de la unteatru nu vezi nimic din ce-ar aduce cu așa ceva. Auzi doar un vânt ce pare că dă în viscol din când în când și cam atât. Numai că fondul sonor are alt rol decât de a contextualiza spațial acțiunea; el vine și potențează creșterea tensiunii dramei; recunosc că mi-aș fi dorit ceva mai mult din punct de vedere scenografic, deși nu sunt adepta unor scene încărcate când e vorba de astfel de subiecte. Dar de data aceasta aș fi avut nevoie de o proiecție video, de un montaj multimedia, nu știu, de orice altceva care să scoată în evidență drama celor patru tineri implicați într-o tragedie care, de la un punct încolo, nu mai este doar a lor, ci a întregii comunități din care fac parte. Da, cei trei izolați (cărora li se va adăuga Kalle) sunt perfect, aparent nu fac parte din nicio comunitate, nici măcar din cea a liceului pe care l-au absolvit. Și te tot întrebi de-a lungul spectacolului cum de au ajuns ei atât de extremiști și atât de lipsiți de umanitate. Afli că Ismael (musulmanul) are tatăl în pușcărie, dar la Anders și Keith nu sunt prea clare lucrurile. Din cele povestite deduci că cei trei au familii disfuncționale, deci, cumva, pot fi considerați abandonați, lăsați să se descurce singuri în viață. Până și coreanul Kalle e un copil adoptat de un cuplu suedez încă din primele luni de viață. Până aici, nimic nou, dacă ne uităm în jurul nostru vedem că suntem înconjurați de astfel de cazuri, mai bine de jumătate dintre cei pe care-i cunoaștem provin din astfel de familii. Și, totuși, de ce nu ajung cu toții extremiști? De ce nu devin ei toți antisociali? Ei bine, la astfel de întrebări aș fi vrut să obțin răspunsuri văzând spectacolul și cred că dacă ar fi fost regizorul un pic mai atent la toate aceste detalii, am fi avut parte și de ele.

Spectacolul are trei mari părți, din care prima jumătate de oră s-a scurs destul de lent. Dialogul dintre cei trei părea cam fără noimă, greu se legau informațiile între ele, plus că n-a existat nici un centru de acțiune evident, ceva care să-ți polarizeze interesul. S-a băut bere și s-au mâncat/scuipat cârnați. Abia apoi îți aduci aminte că cei trei – Ionuț Grama, Liviu Pintileasa și Silviu Debu – au un schimb de replici din care te prinzi relativ repede că sunt neonaziști. Exhibări teribiliste ale unor frustrări personale, obscenități care ne arată imaturitatea celor trei, limbaj licențios folosit fără să i se dea rostul cuvenit. După care vine Kalle, cel care devine repede ținta celor trei, iar conflictul este escaladat cu pași repezi până la punctul culminant – moarte acestuia. Ei bine, dacă în prima jumătate de oră ai impresia că timpul se scurge prea lent, în partea a doua el se scurge prea repede. S-a grăbit aici regizorul, a trecut repede peste niște nuanțe ghicite din schimbul de replici, ar fi putut da altă valoare celor patru personaje, dinamica dintre cei patru ar fi putut fi ilustrată cu mult mai bine. Și de ce spun asta? Pentru că escaladarea conflictului are loc odată cu schimbarea centrului de putere. Dacă inițial ai crede că Kieth (Liviu Pintileasa) este liderul, de fapt, din cele petrecute, îți dai seama că Anders, jucat de Ionuț Grama, este cu adevărat cel mai periculos dintre cei trei (Ismael iese din discuție, ba chiar și din scenă aici). Dintre toți cei trei, Anders este singurul irecuperabil, Kieth și Ismael mai au șanse să revină pe drumul cel bun, dar cu condiția să fie ajutați de comunitate. Kalle, victima cu trei călăi, devine simbolul tuturor greșelilor noastre, a frustrărilor și abandonurilor de care ne facem vinovați în fiecare zi. Și e imposibil să nu ți se întoarcă un pic stomacul pe dos văzând cum moare sub ochii tăi.

L-am descoperit pe Andrei Seușan în Kalle și-mi doresc să-l văd în cât mai multe roluri care să-l pună în valoare. Poate foarte mult și are nevoie de regizori care să-l pună la treabă și să-l facă să se dezlănțuie pe scenă. Mi-a plăcut foarte mult și Ionuț Grama, deși, pe alocuri, ar fi putut să fie mai puțin evidente tușele grosiere din care este construit personajul. Ismael – cel care reușește cum-necum să se strecoare în toată această poveste și să supraviețuiască (numai el știe și cu ce preț!) este adus în scenă de Silviu Debu, dar ar fi putut să fie un pic mai convingător în anumite momente-cheie (de exemplu, în cel al revenirii în scenă, când își dă seama de tragedia consumată în absența lui și el alege foarte repede să nu se implice).

Frig în regia lui Alexandru Bogdan e un spectacol de văzut, în ciuda minusurilor remarcate de mine. Îți ridică multe probleme – din punct de vedere social, dar și artistic – iar găsirea soluțiilor poate să fie cu adevărat marele câștig al faptului că ai ales să mergi la unteatru să vezi Frig.