Flux: o Etică nicomahică a timpurilor moderne

Una dintre cele mai influente cărţi ale istoriei filosofiei (şi, poate, alături de „Organon”, singura din opera lui Aristotel a cărei influenţă a supravieţuit până astăzi) este „Etica nicomahică”, volumul în care filosoful vorbeşte despre viaţa împlinită şi căutarea fericirii. În greaca veche, „fericire” se spune „eudaimonia”, adică etimologic, „a fi locuit de un duh bun”. Pentru cititorul de azi, locuitorul lumii complicate şi contradictorii pe care o vedem, moderaţia şi înţelepciunea sugestiilor aristotelice poate reprezenta o resursă preţioasă şi, straniu, încă nedescoperită la scară largă. Aristotel deschide în cultura Europei o discuţie care durează de două milenii şi în care psihologii, filosofii şi chiar savanţii venind dinspre neurologie, biologie sau alte discipline „ale vieţii” se înscriu cu entuziasm, aducând, nu de puţine ori, contribuţii valoroase. Cum mai poţi vorbi despre fericire astăzi fără a ţine cont de ceea ce evoluţia ne-a dezvăluit despre noi, fără a ţine cont de existenţa neurotransmiţătorilor fericirii sau de ceea ce am aflat în ultima sută de ani despre legătura dintre mintea şi trupul nostru (vezi în special cărţile lui Antonio Damasio, traduse şi în limba română)? Exact asta reuşeşte substanţiala carte a lui Mihaly Csikszentmihaly, şi anume o sinteză de cunoaştere biologică, psihologică şi filosofică, punând la dispoziţia cititorului de sinteză şi de cursă lungă, dar şi la dispoziţia celui grăbit şi utilitarist, o lucrare importantă, valoroasă atât teoretic cât şi practic.

Succesul demersului de căutare a fericirii depinde în primul rând de felul cum definim fericirea. Suntem cu toţii convinşi că vrem propria fericire, ba, mai mult, că suntem angrenaţi într-o cursă contra cronometru pentru a o găsi, însă nu mulţi dintre noi au examinat cu atenţie felul în care au definit conceptul, sau capacitatea prezumată a căilor pentru a o atinge. Trăim într-o cultură hedonistă şi căutăm fericirea în acumularea de plăceri, însă ne extenuăm şi ne uzăm fizic şi moral tocmai în încercarea iraţională de a maximiza plăcerea. Ne vrem epicureici, fără a-l cunoaşte pe Epicur. Ne vrem extatici, fără a avea o cultură elementară a ek-stazului, ne vrem proaspeţi, tineri, nemuritori, însă ne scufundăm cotidian într-un mediu al epuizării. Am multiplicat indefinit căile de a obţine plăcerea, însă depresia este boala secolului. Am crescut gigantesc cunoaşterea doar pentru a da deoparte cu ostilitate lucrurile pe care le-am aflat despre noi şi nu ne convin. Şi, ţinând cont de toate acestea, cum putem pretinde fericirea aşa cum suntem azi: iritabili, epuizaţi, supraexcitaţi, trăind schematic şi frugal, în mijlocul unor furnicare insalubre?

Csiksentmihaly are meritul de a îmbina rigorile ştinţifice (are propria metodă statistică de investigare) cu vechi intuiţii culturale, care au trecut proba de foc a timpului. Astfel, pentru el, ca şi pentru Aristotel, fericirea nu se poate confunda cu plăcerea. Plăcerea poate însoţi starea de flux (concept crucial, la care vom reveni), dar nu este obligatoriu să fie aşa: starea de flux poate fi obţinută şi în mijlocul unui efort devastator sau chiar în prezenţa durerii. În al doilea rând, fericirea este o formă de activitate, pe când simpla plăcere se confundă mai degrabă cu pasivitatea. Nu în ultimul rând, fericirea depinde de complexitatea vieţii pe care o ducem. O activitate mai complexă poate genera mai multă fericire decât una mai simplă, dar mai plăcută. Este în genere motivul pentru care cei mai mulţi am prefera să fim un om nefericit decât o pisică îmbuibată.

Aşadar, ce este starea de flux? În esenţă, este bucuria profundă pe care o resimte cineva care este implicat cu totul într-o activitate, absorbit în mijlocul complexităţii acesteia. Starea de flux este în principiu la îndemâna oricui şi se obţine prin conjugarea a opt factori importanţi: a) existenţa unei sarcini de îndeplinit; b) capacitatea de a ne concentra asupra procesului de rezolvare a sarcinii; c) sarcina are scopuri clare; d) răspunsul apare imediat; e) persoana acţionează cu o implicare profundă, lăsând deoparte grijile cotidiene; f) apare un anumit sentiment de control al propriilor acţiuni; g) dispare preocuparea faţă de sine, deşi sentimentul eului este puternic întărit după ce experienţa optimală a trecut; h) percepţia timpului este puternic alterată.

Autorul analizează în detaliu structura experienţei de flux, condiţiile producerii ei şi ceea ce putem face pentru a ne construi fericirea, atât şi aşa cum este posibilă, în jurul fluxului psihologic. Nu este locul într-o recenzie să urmăm îndeaproape detaliile acestei analize. Asigur însă cititorul că va găsi intuiţii şi cunoştinţe valoroase şi nu teorie găunoasă şi inaplicabilă. Şi poate că lucrul cel mai profund pe care îl va înţelege este acela că putem fi în principiu (mai) fericiţi, (aproape) orice s-ar întâmpla. Iar drumul spre această fericire este descris cu minuţie şi rigoare şi nu clamat propagandistic ca în valurile de literatură proastă pe această temă care a apărut în ultimii ani.

Miza lui Csikszentmihaly nu este însă una mică. Cu toţii am avut experienţe de flux de-a lungul vieţii, însă nu foarte mulţi dintre noi au reuşit să cultive pe termen lung aceste experienţe şi să-şi construiască viaţa în jurul lor. Muzicianul care trăieşte momente intense de flux într-un concert sau chirurgul care trăieşte fluxul în sala de operaţii pot (re)deveni persoane triste şi inadaptate imediat după. Aşadar, sarcina cu adevărat importantă pentru fiecare dintre noi nu este generarea necontrolată a stărilor de flux, cât inserarea lor într-o viaţă împlinită (împlinită şi datorită lor) şi obţinerea unei personalităţi autotelice (auto-telos, care se are pe sine drept scop, autonomă; termenul cu etimologie grecească confirmă, iată, intuiţiile mele cu privire la suflul aristotelic al lucrării). Dacă Aristotel a fost filosoful care nu a putut sa-şi poarte teoria prin tenebrele psihicului, Csikszentmihaly este psihologul care îndrăzneşte să dea cercetărilor sale o semnificaţie largă şi adâncă, profund filosofică şi de aceea profund umană.

Fluxul şi înţelegerea resorturilor care ne pot face fericiţi reprezintă, după M.C., calea (anevoioasă şi complicată uneori, dar accesibilă) pentru a fi nişte fiinţe mai fericite. Dar asta nu se va întâmpla până când nu vom reuşi să aducem ordine în conştiinţă, să dominăm haosul care ne pândeşte şi să reinventăm sensul lumii. Cultura nu este, din perspectiva psihologului maghiar, decât scutul nostru transgeneraţional împotriva haosului, modul nostru de a ne apăra de agresiunea permanentă a unui univers ostil. Ştiinţele omului şi ale naturii au dezvrăjit profund lumea în ulltimele secole, iar astăzi, în ciuda opoziţiei iraţionale a unei părţi consistente a omenirii, luciditatea şi onestitatea intelectuală sunt inseparabile de înţelegerea faptului că oamenii nu sunt centrul existenţei, că nu trăiesc într-un univers proiectat pentru ei şi, în niciun caz, într-un univers benevolent şi primitor. Şi, cu toate astea, fericirea este posibilă. Dar ea trece, în mod obligatoriu, prin cunoaşterea maşinăriei bio-psihice care suntem. Fiinţelor debusolate şi lipsite de repere le pot lua locul, măcar din când în când, personalităţi autotelice care să-şi desfăşoare existenţa în jurul unor proiecte de viaţă, în care implicarea şi activitatea să se dozeze corect cu contemplarea şi odihna. Dar, mai presus de toate, nu vom fi fericiţi până când nu vom accepta pe deplin cine suntem şi în ce fel este alcătuit locul pe care îl numim „acasă”:

„Credinţa cea mai promiţătoare a viitorului va trebui să se bazeze pe acceptarea ideii că Universul este un sistem guvernat de legi comune şi că ar fi lipsit de sens să îi impunem dorinţele noastre, fără a ţine cont de aceste legi. Recunoscând limitele voinţei umane, acceptând mai curând un rol de cooperare decât de comandă a Universului, noi, oamenii, vom avea impresia că ne întoarcem acasă – şi că nu suntem alungaţi din Rai. Problema sensului va fi rezolvată, dacă proiectele de viaţă ale fiecăruia dintre noi vor converge unul spre altul, într-un flux universal.”

O lectură plină de inspiraţie, substanţială, profund umană şi, nu în ultimul rând, utilă. Recomand cu căldură.

Editura Publica;