„Națiunea Socialistă. Politica identității în Epoca de Aur” de Emanuel Copilaș

În 1895, un revizor școlar român observa lipsa acută a identității naționale în cadrul populației rurale: „Românii pe care dacă-i întrebăm ce sunt, ne răspund, scărpinându-se în cap: apoi de! Ce să fiu! Uite sunt și eu creștin ca toți creștinii”. Patru ani mai târziu, G.Ionescu-Gion remarca aceeași stare de lucruri:

„Dacă din vorbă în vorbă întrebai pe țăran: «dar tu ce ești, mă vere?», el răspundea când scărpinându-se în cap, când surâzând cu supunere: «păi, deh! Domnule, ce să fiu? Creștin și eu ca toți creștinii, dreptul lui Dumnezeu!». În zadar, încerca personajul nostru, dus la exasperare, să inoculeze sentimentul apartenenței naționale, rezistența țărănească era prea tenace: „bine mă vericule, da cum așa numai creștin? Creștin! Creștin e și bulgarul…; e creștin, dar e și Bulgar!…Creștin e și Muscalul…Creștin e și Grecul…Prin urmare, și tu…bine, ești Creștin, dar mai ești ceva, nu e așa? Nu te simți tu că ești din moși-strămoși Român, Român verde ca stejarul și cu brațul vitejesc ce s-abate ca o ghioagă drept în pieptul strămoșesc? Eh, Domnule, replică săteanul, eu nu știu d-ald-astea; dumneata vorbești ca din carte”. (Mirela Luminița Murgescu, Între „bunul creștin” și „bravul român”. Rolul școlii primare în construirea identității naționale românești (1831-1878), Editura A’92, Iași, pp. 11-13).

Într-adevăr, identitatea națională românească a apărut ca urmare a unui uriaș efort politic și livresc al unor generații dornice să edifice un stat național articulat pe dimensiuni ideologice solide, ce trebuiau a fi descoperite și întărite în permanență și a parcurs un traseu sinuos pe parcursul căreia a fost reconfigurată în funcție de diverse contexte, mai mult sau mai puțin volatile. Asupra unei importante secvențe temporale, cea a regimului comunist din România, își îndreaptă atenția cercetătorul Emanuel Copilaș, în lucrarea „Națiunea socialistă. Politica identității în Epoca de Aur”, apărută, sub egida Institutului de Investigare a Crimelor Comunismului și Memoria Exilului Românesc, la Editura Polirom, în 2015. Autorul este cunoscut, de altfel, pentru interesul său pentru ideologiile politice, în special cele ale comunismului, respectiv a teoriei relațiilor internaționale, interes concretizat în alte lucrări solide din punct de vedere teoretic și conceptual și care au adus un aport substanțial istoriografiei românești (Geneza leninismului romantic. O perspectivă teoretică asupra orientării internaționale a comunismului românesc, 1948-1989 sau Incursiuni în istoria politică și intelectuală a secolului XX). În lucrarea de față, însă, Emanuel Copilaș abordează un subiect relativ inedit, bazat pe analiza riguroasă a naționalismului viciat și falsificat de către o ideologia marxist-leninistă, incompatibilă, în esență, cu o asemenea orientare, dar pe care, în mod cert, nu o putea ignora.

Din rațiuni evidente, pentru a putea descifra într-o cheie corectă avatarurile naționalismului în timpul regimului comunist, autorul recurge la o amplă incursiune asupra originilor, semnificațiilor și metamorfozelor naționalismului. Cu atât mai mult cu cât literatura de specialitate este ofertantă din acest punct de vedere și oferă interpretări adesea contradictorii. În fond, nici unul din elementele fundamentale ce definesc națiunile contemporane nu era decisiv în alcătuirea fizionomiilor identitare, fie că ne referim la teritoriu, limbă sau apartenență religioasă. Drumul de la etnie la națiune comportă valențe complexe ce suscită, la rândul lor, viziuni antagonice: perenialiștii, al căror exponent de seamă este Anthony Smith, privilegiază legăturile intrinseci dintre etnie și națiune, între care ar exista continuități certe, în timp ce moderniștii (Ernest Gellner, Eric Hobsbawm) au pus accentul pe caracterul modern al naționalismului, legat de emergența revoluției industriale și a dezvoltării capitalismului. Mai mult, în perioada modernă, statul este cel care a avut la îndemână resursele necesare pentru consolidarea identității naționale prin mijloace specifice precum normarea limbilor naționale sau instituționalizarea culturii. De asemenea, în acest context, s-au decelat două viziuni asupra caracterului națiunii: una pe filieră franceză, voluntaristă, raționalistă („ești francez pentru că vrei să fii francez”, cu alte cuvinte, identitatea națională presupune o solidaritate civică, un referendum zilnic, după expresia lui Renan) și una pe filieră germană, organicistă, care punea accentul pe predestinarea etnică a națiunii („ești german pentru că te-ai născut german”). În pofida faptului că românii s-au simțit foarte apropiaţi de modelele culturale franceze pe care au căutat să le imite, cea din urmă viziune a fost preferată pentru dimensiunea ideologică a națiunii române. Faptul nu este atât de paradoxal pe cât ar părea la prima vedere: românii au fost nevoiți să lupte pentru a crea un stat național, necesar a fi consolidat prin „inventarea” unei tradiții naționale, inclusiv, de pildă, prin deformarea și falsificarea istoriei, devenită alibi ideologic. Eforturile romanticilor vor fi continuate de generațiile ulterioare, căpătând dimensiuni grotești în timpul regimului comunist.

Pe de altă parte, marxismul presupunea eludarea aspectelor naționale, națiunea fiind doar un pretext pentru ascuțirea obsedantei lupte de clasă. Ceea ce conta era condiția socială a proletariatului, expus în fața capitalismului rapace, indiferent de naționalitate. La fel, Lenin identifica națiunea burgheză și națiunea proletară la fel cum distingea între naționalismul națiunilor mari și naționalismul națiunilor mici, dar aceste considerente vor deveni lipsite de conținut odată cu victoria revoluției bolșevice, care va anula, în practică, mare parte din armătura ideologică marxist-leninistă. Or, comunismul românesc nu se putea decât plia pe noua viziune sovietică, exprimată sub forma patriotismului socialist sau a patriotismului de clasă. Se adaugă la aceasta caracterul de corp străin al partidului comunist din România, nerelevant din punct de vedere politic până la sfârșitul celui de-al doilea război mondial și alcătuit, în majoritate, din membri de altă etnie decât cea română.

În acest context, Partidul Muncitoresc Român nu va nega existența patriotismului, dar îl va considera un sentiment anacronic, uzitat în folosul claselor exploatatoare, burghezia și moșierimea, deși poporul era cel care, de-a lungul timpului, a fost singurul care a nutrit sentimente sincere în raport cu țara. Istoria trebuia, în mod necesar, să confirme această evoluție, fie că ne referim la formarea poporului român, la rolul voievozilor medievali, la răscoalele țărănești sau la apariția statului modern român. Evident, perioada secolului al XX-lea este acaparată de lupta eroică a comuniștilor, corolarul acesteia fiind reprezentat de insurecția armată din 23 august 1944, care a deschis drumul spre preluarea puterii politice.

„Națiunile socialiste sunt conduse și cimentate de clasa muncitoare și de partidul ei revoluționar-internaționalist”,

declama Gheorghe Gheorghiu-Dej, și se bazau pe alianța dintre clasa muncitoare și țărănime. Sigur, caracterul internaționalist provenea, în mare măsură, din apropierea de modelul sovietic, poporul rus fiind aliatul natural și benefic al românilor, tratat și glorificat ca atare.

Patriotismul socialist a căpătat diverse forme, precum stahanovismul sau deschiaburirea, elemente subsumate celor două mari direcții de acțiune comuniste: industrializarea masivă și colectivizarea agriculturii. În ceea ce privește atitudinea regimului față de minoritățile naționale, în special maghiarii din Transilvania, aceasta a fost una de marginalizare a acestora, chiar dacă, acțiunile aveau rațiuni politice, de întărire a regimului. Regiunea Autonomă Maghiară, care a fost înființată, în 1952, ca urmare a presiunilor sovietice, va fi riguros controlată administrativ de români și va avea o existență efemeră. Pe de altă parte, în câteva rânduri, problema națională a constituit un bun pretext de răfuială internă, așa cum a fost cazul înlăturării lui Lucrețiu Pătrășcanu, în timp ce demantelarea aripei Pauker, în pofida aparențelor, nu poate fi analizat din acest unghi, rezumându-se la un episod al luptei pentru putere.

Așa cum este cunoscut, la începutul celui de-al șaptelea deceniu, relațiile dintre București și Moscova au început să se răcească, culminând cu elaborarea celebrei „Declarații de Independență”, în 1964, prin intermediul căreia comuniștii români își afirmau cu tărie dreptul de a-și construi singuri calea spre edificarea regimului comunist. În 1965, Nicolae Ceaușescu ajunge în postura de lider și întreprinde imediat câteva schimbări importante, printre care emiterea unei noi constituții sau revenirea la denumirea de partid comunist a PMR-ului. În 1968, condamnând invazia cehoslovacă întreprinsă de statele Pactului de la Varșovia, Ceaușescu va deveni un lider comunist respectat și reconfigurat, România primind o deschidere externă fără precedent. În fapt, pretinsa perioadă reformistă impusă de Ceaușescu ascundea germenii unei epoci tulbure, caracterizată de recul economic, privațiuni sociale și animozități ideologice, dar și de consolidare a ceea ce Emanuel Copilaș numește, inspirat, „naționalism pseudo-hegemonic”, mai ales că regimul comunist român se încadrează fără probleme în cele două categorii descrie de Robert Tucker: regimurile de masă naționaliste își

„canalizează energiile împotriva unei opresiuni străine venite din exterior, în timp ce regimurile leniniste și fasciste denunță ordinea politică internă căreia doresc să i se substituie și la care se raportează de asemenea ca la un corp străin”.

Național-comunismul românesc, altfel spus naționalismul pseudo-hegemonic este urmărit de autor potrivit principalelor coordonate pe care acesta a fost structurat: dimensiunea politică, dimensiunea economică, dimensiunea istorică, dimensiunea culturală și dimensiunea militară, la fel cum sunt analizate „strategiile de etnificare” a minorităților în timpul regimului Ceaușescu sau surprinse aspecte ale vieții cotidiene. Evident, unul dintre fundamentele acestui edificiu a fost reprezentat de rescrierea istoriei și amplificarea caracterului excepțional al poporului român, unic prin dimensiunile sale mitice. Accentul a căzut, așa cum era firesc, pe lupta neîntreruptă pentru „liberatate și neatârnare” sau unitate, evenimentele trecutului subsumându-se invariabil acestor imperative. Practic, nici un episod al istoriei noastre nu a rămas neatins de această vijelioasă și dăunătoare mistică naționalistă, ce a viciat grav caracterul științific al istoriei și a indus concepții vetuste sau inepte cărora, însă, numeroși istorici le-au rămas tributari, chiar și după prăbușirea regimului comunist. De asemenea, curentul protocronist a activat filonul mândriei naționale, cultura română căpătând dimensiuni universale, în timp ce geniul românesc, redescoperit și valorificat conform importanței sale autentice, consona cu realizările fără precedent ale regimului. În paralel, cultul personalității lui Nicolae Ceaușescu, care a ajuns, de asemenea, la cote aberante și delirante, i-a oferit acestuia sentimentul că putea face din România un actor statal de primă mână. Printre altele, una dintre direcțiile de acțiune a fost intensificarea relațiilor României cu statele nealiniate, în special cele africane, ale căror evoluții sunt analizate în amănunt în ultimul capitol al cărții.

Comunismul a fost un fenomen paradoxal și contradictoriu în esență, încă de la impetoasa sa intrare pe scena istoriei. Menit, conform celor care l-au conceput și teoretizat ca ideologie, a reprezenta o replică la sistemul capitalist, deformat ca exprimare, dar invariabil extensiv, nefastul regim totalitar s-a insinuat în spațiul cel mai puțin predispus unei asemenea transformări de substanță, Rusia, un stat înapoiat, neindustrializat și cu un proletariat puțin numeros. La fel, caracterul său primordial internaționalist a fost eludat în raport cu realitatea, una care presupunea existența naționalismului, fenomen departe de a își fi epuizat sensurile, atunci și acum. În fond, s-a relevat, ca întotdeauna în istorie, voința oarbă și tenacitatea fanatică a unui grup de a acapara puterea pe care urma să o folosească conform propriei sale viziuni; suportul teoretic putea fi oricând reinterpretat, ajustat sau dimensionat în funcție de necesitățile practice. În pofida faptului că poate părea stranie, fuziunea între comunism și naționalism a devenit, astfel, principala coordonată prin intermediul căreia regimul comunist din România și-a structurat logica existenței și misiunii sale, apelul la conștientizarea identității și solidarității naționale fiind dus la un nivel fără precedent în istoria noastră; istoria însăși, de altfel, a fost pervertită ireversibil din anumite puncte de vedere. Chiar și în ultimele momente ale existenței regimului comunist, Nicolae Ceaușescu încerca să fidelizeze masele prin denunțarea unor grupuri externe care doreau să atenteze la suveranitatea, independența și unitatea țării. Din fericire, a fost prea târziu pentru patetism și emoții, cu rolul de a masca slăbiciunea funciară a unui regim, care își măcinase atât propriile fundamente, cât și iluzia că ar putea fi o alternativă viabilă a sistemului capitalist.

Prin contribuțiile amintite mai sus, dar mai ales prin intermediul acestei lucrări, Emanuel Copilaș îmi pare că se impune drept unul dintre cei mai serioși și competenți cercetători ai regimului comunist românesc și a fenomenelor conexe acestuia. Cartea pe care am analizat-o este una extrem de solidă prin prisma conceptelor puse în discuție, a faptelor analizate sau a concluziilor autorului, care denotă un simț istoric extraordinar. Emanuel Copilaș ne plimbă cu dezinvoltură și stăpânire de sine prin hățișul complex al unor teme sensibile și complicate precum naționalismul sau comunismul, bazându-se pe analiza corectă și extinsă a unei enorme literaturi de specialitate. Rezultă, astfel, o lucrare densă, dar inteligibilă, guvernată de acribie și profesionalism, coroborate cu o stăpânire impecabilă a temelor supuse reflecției. Autorul este un fin analist, atent la detalii și amănunte, cărora le imprimă o structură logică și o interpretare pe măsură. Cartea lui Emanuel Copilaș este una de care istoriografia românească avea nevoie pentru a mai face câțiva pași înspre normalizare și ieșirea din retardul ce o caracterizează pe alocuri, mai ales că subiectele investigate vor cunoaște multe dezvoltări ulterioare. De altfel, în prefața lucrării, G.M.Tamas era de părere că această carte „promite că vindecarea României de sindromul Ceaușescu este totuși posibilă”. Așa este, dar, pe de altă parte, despărțirea de sindromul naționalismului, cel puțin în formele sale absurde, așa cum au fost concepute de comunismul românesc, este posibilă?

Institutul de Investigare a Crimelor Comunismului și Memoria Exilului Românesc