Notre-Dame du Nil

„Liceul e o clădire mare de patru etaje, mai înaltă decât ministerul din capitală. La început, elevele noi, cele care vin de la țară, nu îndrăznesc să se apropie de ferestrele dormitorului, la etajul al patrulea. O să dormim cocoțate ca niște maimuțe? întreabă ele. Elevele mai mari și cele de la oraș râd de ele, le împing spre ferestre, zicându-le: Uită-te în jos, și o să cazi în lac.” (Scholastique Mukasonga)

Notre-Dame du Nil este o școală construită într-un ținut muntos din Africa Centrală, mai exact în Rwanda. Clădirea liceului se află foarte aproape de locul unde se găsește inscripția: „Izvorul Nilului. Misiunea Cock, 1924”. Statuia unei Madone Negre, protectoare a locului, a fost amplasată acolo în 1953.

Elevele acestei instituții catolice provin din familii înstărite, părinții lor fiind oameni care dețin puterea politică, militară și financiară, într-o țară sfâșiată de conflicte rasiale. Misiunea declarată a școlii este să formeze o generație de tinere, educate în spiritul valorilor democratice, după model occidental. Ar fi, declarativ, punctul de plecare al unei viitoare societăți moderne.

Școala reproduce, la scară redusă, imaginea tulbure a societății rwandeze. Unele dintre fete provin din rândul refugiaților ori al supraviețuitorilor tragicei istorii recente – referirea se face direct la „genocidul rwandez”. Într-un procent foarte mic, în școală sunt primite și tinerele tutsi, într-o perioadă de teribile tensiuni care degenerează în episoade de o violență extremă. Tinerele hutu propagă, cu deplina complicitate a unor autorități, ura față de fetele tutsi, nevoite să accepte un statut de inferioritate.

În aparență, școala este condusă autoritar: se impun reguli stricte, viața de zi cu zi se vrea austeră, aproape de modelul monahal, activitățile din programul claselor se axează pe principii puternice – seriozitate, interes față de învățătură, smerenie. Pe rând, iese la iveală adevărul. Fetele primesc alte nume, fapt ce duce inevitabil la o pierdere a identității. Gloriosa, al cărei tată este general, organizează în școală mișcarea împotriva fetelor tutsi, considerate uzurpatoare ale unor drepturi asupra cărora hutu declarase monopol.

Pretextul celui mai grav conflict din perimetrul școlii este chiar statuia Fecioarei Negre. Gloriosa constată că ploile deterioraseră monumentul, pe care-l vrea înlocuit mai ales din motive de configurare a nasului Fecioarei, mic și drept, ca al dușmanilor tutsi. Iresponsabile, Gloriosa și Modesta retează cu totul capul statuii, deși avuseseră intenția să-i distrugă doar nasul, apoi, pentru a-și ascunde fapta, inventează un atac al bandelor tutsi din regiune: pretind că au fost atacate de cei care ar fi comis blasfemia împotriva Fecioarei. Din nimic, prin minciună și manipulare, Gloriosa incită la ură. În școală se organizează un comitet insurgent și, așa cum corect anticipează Virginia și Veronica, fetele tutsi devin țintă vie.

În aparență, la Notre-Dame du Nil fetele sunt învățate să se comporte civilizat. Sub ochii profesorilor, fetele se concurează reciproc, prietenia dovedindu-se doar o formă de complicitate. Ceea ce părea de netolerat, comportamentul libertin, de exemplu, sfârșește prin a fi considerat firesc – una dintre fete, vizitată de un ambasador, rămâne însărcinată și va muri în împrejurări neclare.

Vizita reginei Belgiei este pregătită în detaliu, dar se va dovedi dezamăgitoare. Regina are o apariție meteorică, marcând un simplu exercițiu de imagine, pentru ca școala să fie trecută pe agenda politică a zilei ca realizare a relațiilor cu Rwanda. Narațiunea se caracterizează printr-un ritm care crește în intensitate până spre final.

Cartea prezintă într-o manieră tulburătoare efectele segregării. Ridicată la mare altitudine pentru a fi inaccesibilă și, prin aceasta, în siguranță, Notre-Dame du Nil se dovedește o cetate atacată din interior, nu din afara ei. Între profesori și elevi nu există relații firești, de comunicare autentică. Îndoielnică este și calitatea umană a celor care ar trebui să ofere educație. Obiectivul civilizator al instituției eșuează pentru că fetele aduc în spațiul școlii mentalitatea barbară și tipul îngust de educație văzut în propria familie.

Câteva date despre autoare găsim în prezentarea editurii:

SCHOLASTIQUE MUKASONGA este o scriitoare franco-ruandeză născută în 1956 în sud-vestul Rwandei, pe malul râului Rukarara. În 1959 au loc primele masacre împotriva etniei tutsi. În 1960, familia ei este deportată, împreună cu mulți alți tutsi, la Nyamata, în districtul Bugesera (în sud-estul Rwandei). Reușește să supraviețuiască, în ciuda nenumăratelor persecuții. Intră la liceu la Kigali – deși procentul elevilor tutsi admiși la liceu este de doar 10% –, apoi la școala de asistente sociale la Butare. În 1973, elevii tutsi sunt alungați din școli, iar funcționarii din posturile lor. Scholastique Mukasonga pleacă în exil, în Burundi, pentru a scăpa de la moarte. Își termină studiile de asistentă socială în Burundi și lucrează ulterior pentru UNICEF. Ajunge în Franța în 1992 și susține din nou concursul de asistentă socială, diploma obținută în Burundi nefiind recunoscută de către administrația franceză. În 1994, 37 de membri ai familiei sale (inclusiv părinții) sunt uciși în timpul genocidului împotriva etniei tutsi. Abia peste zece ani, în 2004, are curajul să se întoarcă în Rwanda. În urma acestei călătorii, scrie prima ei carte, o autobiografie, Inyenzi ou les Cafards (2006). Pentru romanul Notre-Dame du Nil (2012; Humanitas Fiction, 2024) obține, în 2012, Premiul Renaudot și Premiul Ahmadou-Kourouma. Romanul a fost ecranizat în 2019 de către realizatorul Atiq Rahimi. Scholastique Mukasonga e autoarea a zece cărți (romane și nuvele, apărute la Gallimard), printre care se numără: Ce que murmurent les collines. Nouvelles rwandaises (2014), Coeur Tambour (2016), Un si beau diplôme (2018), Kibogo est monté au ciel (2020), Sister Deborah (2022), Julienne (2024). În 2021, Scholastique Mukasonga se alătură juriului Premiului Femina. În același an, primește Premiul „Simone de Beauvoir“ pentru libertatea femeilor.

Las mai jos alte fragmente:

„Maica stareţă a luat, în sfârşit, cuvântul. Le-a urat bun-venit tuturor elevelor și în mod special celor care intrau în primul an de liceu. A reamintit că liceul Notre-Dame du Nil era destinat să formeze elita feminină a ţării, că tinerele care aveau șansa să fie aici, în faţa ei, trebuiau să devină modele pentru toate femeile Rwandei: nu numai soții și mame bune, ci şi bune cetăţene și bune creştine, una nefiind valabilă fără cealaltă. Femeile aveau, de asemenea, de jucat un rol important în emanciparea poporului ruandez. Şi chiar ele, elevele liceului Notre-Dame du Nil, fuseseră alese să fie avangarda emancipării feminine. Dar, aşteptând să devină motoarele progresului, le-a reamintit ea ferm liceenelor, trebuiau să asculte nestrămutat regulamentul liceului, iar cea mai mică abatere era sever pedepsită. Voia să insiste asupra unui punct anume. Odată trecut pragul liceului, singura limbă autorizată era franceza, cu excepția, desigur, a cursurilor de kinyarwanda, dar numai în timpul cursului și deloc în afara lui. Alături de soții lor, care vor ocupa funcţii înalte (şi, de altfel, de ce n-ar ocupa și ele unele funcţii?), franceza va fi limba pe care vor trebui s-o folosească cel mai adesea. Şi mai ales, trebuia proscris, într-un liceu aflat sub hramul Fecioarei Maria, orice cuvânt în swahili, o limbă deplorabilă, care era cea a adepților lui Mahomed. Le dorea tuturor liceenelor un an bun şi studios, și chema asupra lor binecuvântarea dată de Notre-Dame du Nil.” (pp. 35-36)

„Săptămâna în care începea școala era aproape mereu aceea când venea sezonul ploios. Dacă ploaia întârzia să-şi facă apariţia, părintele Herménégilde cerea liceenelor să meargă, duminica, după slujbă, să ducă un buchet de flori la statuia Fecioarei. Elevele culegeau florile sub supravegherea neliniştită a surorii intendente, care se temea să nu-și vadă distruse straturile de flori, apoi mergeau să depună jerba la picioarele statuii, în faţa izvorului care nu seca niciodată. În cea mai mare parte a timpului, nu era nevoie de acest pelerinaj. Un tunet al cărui zgomot se reverbera la infinit în vale, până aproape de lac, dădea semnalul pentru începerea anotimpului ploios. Cerul, mai negru decât fundul unei cratiţe vechi, îşi vărsa şuvoaiele de apă, pe care copiii din Nyaminombe le celebrau cu voioșie, prin strigătele și dansurile lor.” (p. 38)

„Zahărul se găsea greu în regiunile de pe dealuri. Când Virginia intrase în clasa a șasea, nu mai văzuse niciodată atâta zahăr ca în ceaşca pe care o puneau la micul dejun pe fiecare masă, în refectoriu. Virginia se gândea la surorile ei mai mici. Dacă măcar ar fi putut să le ducă și lor zahărul dintr-o astfel de ceașcă! Parcă și vedea urma albă de zahăr care le-ar fi rămas în jurul buzelor. S-a hotărât să adune discret un pic din prețioasa pudră care umplea ceașca. Nu era uşor. Zahărul, delicatesă râvnită, era sub înaltă supraveghere. În plus, cum era de etnie tutsi, ceaşca ajungea la ea la sfârşit, și nu rămânea, în fond, decât puțin zahăr. Virginia culegea cu grijă ce rămăsese în linguriţa ei și, în loc să toarne zahărul în bol, îl strecura pe furiş, cât de repede putea, într-unul din buzunarele uniformei ei. În fiecare seară, golea buzunarul. La sfârşitul trimestrului, reuşise să umple jumătate dintr-un plic. Dar Dorothée, vecina ei de masă, surprinsese mişcarea. În preajma vacanței, i-a spus:

– Ești o hoaţă, o să te spun.

– Eu, o hoaţă?!

– Da, furi zahăr în fiecare dimineață. Crezi că nu te văd. Vrei să vinzi la piață zahărul furat, în timpul vacanţei, la tine, la ţară.

– E pentru surorile mele mai mici. Nu se găseşte zahăr la ţară. Nu mă spune!

– Poate că ne putem înţelege. Ești cea mai bună la franceză. Dacă îmi faci următoarea compunere, n-o să spun nimic.

– Lasă-mă să strâng zahărul pentru surorile mele mai mici. – Atunci îmi faci compunerile până la sfârşitul anului.

– O să ți le fac. Îţi jur, până la sfârşitul anului.

Profesorul s-a mirat de progresele făcute dintr-odată de Dorothée. A bănuit că trebuie să fie ceva la mijloc, dar a renunţat să dea de capăt afacerii. Dorothée a avut de atunci cele mai bune note la franceză.” (pp. 40-41)

„Sunetul clopotului răsuna din nou. Începeau cursurile. Franceză, matematică, religie, igienă, istorie-geografie, fizică, sport, engleză, kinyarwanda, croitorie, franceză, gătit, istorie-geografie, fizică, igienă, matematică, religie, gătit, engleză, croitorie, franceză, religie, sport, franceză… Zilele se tot adunau, cursurile se succedau unele după altele.” (p. 41)

Notre-Dame du Nil de Scholastique Mukasonga