Jean Bart. Argonautul

„Oricum toată lumea știa că literatura era a doua mea specializare, după aia de ofiţer în marina română, spunea Comandorul. Ceea ce nu-nseamnă că nu mi-am făcut datoria. Dar literatura eu n-am învăţat-o în școlile militare, cu ea m-am născut, Loti, Farrère și Conrad mi-s frați de sânge.” (Adrian G. Romila)

Foarte interesante sunt în excelenta biografie romanțată a lui Jean Bart, semnată de Adrian G. Romila, secvențele în care sunt evocați scriitorii vremii.

În perioada 1883-1885, Eugen Botez (Jean Bart), născut în 1874 la Burdujani, Suceava, face clasa a II-a la Școala Nr. 2 din Păcurari, Iași, avându-l ca învățător pe Ion Creangă, căruia îi păstrează o amintire caldă și întreagă, completată probabil, ulterior, din nostalgie. De la Creangă învață școlarii importanța cititului cu voce tare, pe mai multe tonalități, modificând pronunția, accentul sau chiar înlocuind un cuvânt, până când fraza capătă înțeles și naturalețe. Pe Creangă, școlarii îl vizitează acasă, în bojdeuca unde trăia modest unul dintre cei mai mari scriitori ai noștri.

Modelul profesorului ideal a funcționat mai curând subtil, fără efuziuni. Însă nu e puțin lucru să-l ai învățător pe Creangă, chiar dacă nu-ți dai seama cine e Creangă decât mult mai târziu. Un copil cu plămadă bună întâlnise un învățător și un om cumsecade – atent, înțelept, darnic peste măsură, iubitor de învățătură și dăruit școlii.

Grija fața de exprimare se deprinde la vârste mici, deci aici influența domnului învățător asupra viitorului scriitor de „jurnale de bord” a contat. Marii scriitori sunt oricum învățătorii unor generații întregi de copii care ajung, prin bucuria cititului, să stăpânească exprimarea corectă și să înțeleagă frumusețea nuanțelor și forța expresivă a limbii.

Creangă n-avea cum intui destinul de „scriitor Argonaut” al lui Jean Bart, copilul fiind prea mic atunci și nemanifestând la vremea aceea vreo precocitate literară. Și totuși, la fel ca I. Creangă, Jean Bart tot din speța povestitorilor mari este.

„Îmi amintesc o întâmplare din copilărie. Într-o iarnă ne dădeam pe gheţuş cu săniile pe o pantă din Sărărie și panta trecea prin fața cocioabei lui Creangă. Dascălul nostru privea din cerdac cum se răsturnau săniile, cum ne ciocneam, cum ne tăvăleam prin zăpadă. Și-a aruncat odată pe umeri o scurteică din blană de vulpe și a ieșit pe portiță, venind în mijlocul nostru, al băiețandrilor pe care-i avea și ca elevi. După ce și-a îndesat bine în cap căciula albă de oaie, a încălecat, cât era de mare și de gras, pe săniuța mea și a pornit la vale, ca să ne învețe pe noi, mucoşii, cum trebuie să cârmim cu piciorul sania la cotitură și cum trebuie să ne ferim de obstacole și să sărim dâmburile.” (p. 165)

Pe Eminescu, o legendă încă din timpul vieții, comandorul îl văzuse în copilăria petrecută la Iași. Poetul părea îmbătrânit și măcinat de boală.

„Și tot din copilărie mi-l amintesc pe Eminescu, l-am văzut coborând Copoul, era altfel decât ni-l imaginam noi, cei care-i citiserăm poeziile și care auziserăm atâtea despre el. Poetul purta mustață căzută, obrazul plin de țepi și părul rărit, aşa, cu hainele fluturând pe el și cu niște cărţulii sub braţ, părea un om obosit, epuizat, îmbătrânit înainte de vreme.” (p. 165)

Pe Caragiale îl întâlnise la Ploiești, în aprilie 1912, înaintea îmbarcării pe un transatlantic, cu destinația New York. Îi promite că îi va aduce lui Caragiale, din America, un lemn pietrificat. Comandorul se ține de cuvânt, doar că, puțin înainte de revenirea în țară, în iunie, Caragiale avea să moară la Berlin. Legătura cu lumea literară exista, însă mai puternică a fost hotărârea familiei ca tânărul să urmeze o altă cale.

Fiii își ascultă tatăl și urmează școli militare. Atmosfera cazonă este greu de suportat, dar perspectiva de a înfrunta mările, după modelul scriitorilor preferați, îi dă tânărului putere. Îi admiră, de exemplu, pe Melville și pe Joseph Conrad, dar, mai cu seamă, pe Piere Loti, din opera căruia își alege pseudonimul literar – Jean Bart, numele unui corsar i s-ar potrivi, de vreme ce, scriind, și el simte că jefuiește povești, imagini și personaje. Din rapoartele superiorilor reiese că tânărului i se potrivea cariera de militar: era minuțios, mai puțin pasionat de științe, diplomat și plin de curaj, cu sânge rece și norocos pe mare.

Bricul Mircea, nava-școală, este prezent în locuința bucureșteană a scriitorului sub forma a două machete. De altfel, toată casa „scriitorului Argonaut” este plină de fotografii și de obiecte interesante, mărturii ale unei vieți aventuroase, devenite sursă de inspirație pentru proza declarat de factură balzaciană.

Profesia nu-i lasă comandorului timp pentru propria familie. Când îi moare prima soție, nu ajunge la înmormântare, în Elveția, prins de responsabilitățile unui comandat de garnizoană, la Sulina, în plin război. Divorțează de a doua soție, o pianistă, dar rămâne cu ea în termeni civilizați. Are trei copii, doi băieți și o fată, lăsați în seama rudelor apropiate.

Condiția scriitorului rămâne o temă importantă a cărții.

„Un stat, ca să-și capete dreptul la viață în concertul mondial, trebuie să-și pună în valoare, pe lângă producția industrială, și producţia intelectuală. Se fac legi pentru protecția și încurajarea industriei, pentru mediul de afaceri, pentru buna funcționare a politicii, dar producțiile intelectuale sunt ignorate complet. Oare prestigiul Norvegiei, ca să mă refer doar la o țară pe care am vizitat-o, se datorește mai mult exportului de pește, alcool și lemnărie ori producției literare? Vă-ntreb eu pe dumneavoastră: câți ați auzit de vreo fabrică de conserve norvegiană, de vreo marcă de vodcă ori de vreo ștanță de mobilă din lemn norvegian și câți ați auzit de Henrik Ibsen, de ale sale Peer Gynt, O casă de păpuși sau Stâlpii societăţii?” (p. 173)

Cartea e plină de surprize – poți afla de ce a fost importantă Sulina ca port comercial, de ce sunt interesante poveștile cu pirați, cum arăta un transatlantic german sau englezesc, de ce tânjește după Iași cineva stabilit la New York. La un moment dat, un pirat îi spune povestea goeletei Speranța, la cârma căreia se afla Pierre Vaillant.

„Cândva prin toamna lui 1862 auziseră că o micuță goeletă sub pavilion francez, L’Espérance, plecată din Constantinopol cu 12 oameni în echipaj, comandată de un anume Pierre Vaillant, inginer de poduri cu brevet de ofiţer naval, venea la Galaţi să încarce scânduri și dulapi pentru negustori din Pireu și Marsilia.” (p. 73)

Fiu de general, Jean Bart va deveni comandor, căpitan al portului Sulina, într-o vreme de glorie și, ulterior, de război, va fi căpitan de garnizoană, și abia după ce-și va fi făcut datoria de militar se va întoarce la scris, bucurându-se de aprecierea lumii literare. Comandorul moare în 1933, la 59 de ani, din pricina unei afecțiuni a sângelui, boală moștenită de la tatăl său. Cu puțin timp înainte debutase ca romancier cu Europolis.

Excelent scrisă, cartea lui Adrian G. Romila readuce în actualitate un scriitor poate prea puțin cunoscut astăzi, un idealist și un călător pe toate mările posibile în realitate și în închipuire.

Câteva informații despre autor găsim în prezentarea editurii:

Adrian G. ROMILA (n. 29.09.1974, Piatra-Neamț) a absolvit Facultatea de Litere a Universităţii „Al. I. Cuza”, Iaşi, și un doctorat în antropologie și folclor. A publicat cărțile: Imaginea Raiului în cultura populară. Eseu de antropologie (Timpul, 2009), premiul pentru debut USR, Iaşi; De-a dragostea și drumul. Stații de lectură, eseuri (Eikon, 2010); În drum spre sud. Roman de aventură (Brumar, 2012); Radio în zăpadă, povestiri (Tracus Arte, 2014); Pirați și corăbii. Incursiune într-un posibil imaginar al mării, eseu (Cartea Românească, 2015); Mici schimbări în viață, povestiri (Charmides, 2016); Zeppelin, roman (Polirom, 2017), roman, premiat de USR sub titulatura „Scriitorul lunii septembrie, Apocalipsis, roman, (Polirom, 2019), Efectul îndelungat al pasiunilor de tinerețe, eseuri, (Junimea, 2020); Acasă, departe (Polirom, 2023). A fost contributor, cu câte un text, în antologiile Cartea copilăriilor (Polirom, 2016), Scriitori la poliție (Polirom, 2016), Cum citesc bărbații cărțile femeilor (Polirom, 2017), Cartea orașelor (Humanitas, 2021), Kiwi (Polirom, 2022). Fotografie de război (Casa de Pariuri Literare, 2022).

Las mai jos alte fragmente:

„– Ce să vă spun despre drumul până-n America, dragii mei? zicea Comandorul. Nici nu am simțit cum trec săptămânile pe Atlantic, de la un capăt la altul. Să vă mai zic cum ne-a primit cu onor la pasarelă întregul echipaj pe noi, cei de la clasa I, de la căpitan și secund la telegrafist și chelner, în uniformele de gală cu fireturi? Cât de mare era vaporul, cu etaje, punţi, săli de mese, terase și cabine strict separate pe clase? Despre peisajul dezolant al sutelor de europeni amărâţi care voiau să ajungă în Ţara Făgăduinţei, intrând în burta vasului, în cele mai de jos cușete, unele la comun, ca niște cazărmi (am întâlnit și români printre ei, cei mai mulţi ţărani din Făgăraș și Sibiu, veniți cu dolarii trimişi de rudele deja aflate-n America, pentru a munci în oțelării și ferme)? Despre cum am simțit tot drumul vibrația plăcută a celor două elice uriașe care muşcau apa, duduind constant dedesubt, ca să-mpingă colosul spre destinaţie? Cât am fost de bine tratat la bord, aflându-se că sunt delegat oficial al unui stat cu rege neamț și că sunt ofiţer de marină, pe deasupra? Cât de luxos era interiorul, cu mobile de mahon și candelabre, cu tavane casetate, cu pilaștri, balustrade, tablouri și covoare persane, ca-n fanteziile lui Jules Verne?” (pp. 94-95)

„Mediterana s-a dezlănțuit spre miezul nopții într-o furtună puternică, aşa cum el nu mai prinsese niciodată pe mare, cu valuri de peste opt metri, cu cerul acoperit de nori întunecoşi, trecând pe deasupra lor cu tunete, fulgere şi ploaie rece, şfichiuitoare ca un bici. Două zile au navigat în volte, cu vânt potrivnic de nord-vest, mai mult stând decât avansând, Mircea devenise o jucărie, o machetă frământată din toate părţile de munţi și prăpăstii negre, pătate ici-colo cu creste albe de spumă. Pachete imense de apă năvăleau peste bord, mai ales peste prova, măturând totul în cale, și trebuia să te ții bine de ceva fix sau să dispari pur și simplu dedesubt, sub punte, ca să nu fii izbit de masa fluidă sau de obiectele smulse și azvârlite la întâmplare. Adesea bompresul dispărea în întregime sub valuri, înfigând de-a dreptul vasul cu botul în mare, iar pupa se ridica atât de tare, încât descoperea elicea învârtindu-se în gol, în plesnetul sacadat al maşinii gâfâite. Cabinele se inundaseră, puntea nu dovedea să scurgă toată apa prin saborduri, afară de focul din mica plită a bucătăriei totul era ud, sărat şi rece la bord. Şuierul vântului era cumplit, scripeții și macaralele pânzelor se scuturau, ameninţând să fie smulse sau să spargă orice ar fi lovit.” (p. 124)

„E stilul inconfundabil al domnului Jean Bart zis şi Eugeniu Botez, în literatura română! Sau era invers, Eugeniu Botez zis Jean Bart? Oricum, mare comandor și mare scriitor, om sensibil, ce mai! Moldovean sadea! Nu ne-a zis el odată c-a fost elevul lui Creangă la primară, acolo, în târgul prăfuit al Iaşilor? Na, poftim, elevul lui Creangă, monşer! Bine, da’ Creangă n-a fost liric deloc, oameni buni! De unde asta cu liricul? mai adăuga câte-un comiliton. Creangă nu, da’ conu’ Eugen da! Se cheamă evoluție, domnule! Și anume evoluția de la Eugeniu Botez din Iași, elev socialist la școala militară și fiu de general, la comandorul în rezervă Jean Bart, din Bucureşti! Ofiţer de marină și scriitor, amândouă-ntr-unul singur. Și n-am avut noi așa lirism până acum în literatura română, care-i plină ba de proze cu ţărani instinctuali și brutali, ba de alea cu intelectuali cazuişti şi abstracți, zicea altul râzând şi-i făcea semn etimologului improvizat să continue, știa sigur că va urma o poveste nemaiîntâlnită.” (p. 28)

„În încheiere, doamnelor şi domnilor, aș spune câteva lucruri despre literatură ca ocupație socială. Iar concluzia mea e că, în România, literatura nu e o îndeletnicire care să te ajute să rămâi scriitor. Vedeți dumneavoastră, noi stăm bine cu literatura de calitate, avem scriitori buni, problema e cu cititorii, cu editurile și cu vânzarea de carte. E dureros să constați că o carte nu se vinde acum mai mult decât înainte de război. Numărul citi- torilor a rămas același deşi numărul locuitorilor s-a triplat aproape. Soarta scriitorului depinde de problema desfacerii cărților. Trista experiență ce-o avem cu vânzarea cărților ne dovedește că literatura n-a prins încă, nici în vechiul Regat, nici în teritoriile alipite după 1918. Am auzit că la un examen de bacalaureat recent, dincolo de munţi, în Brașov, mulți dintre absolvenții liceului nu știau cine a fost Eminescu. Vă puteți închipui? În vechiul Regat pătura de sus niciodată n-a gustat scrisul românesc, s-a ținut la curent mai mult cu literatura franceză, pe care n-am încetat niciodată s-o tot imităm. Lumea rurală a rămas tot la terfeloage medievale precum Cheia visurilor și Alexandru Machedon, în ciuda întregii activități a organizațiilor oficiale și semioficiale de răspândire a cărților în masele populare. Și știți dumneavoastră care sunt consumatorii noștri de carte? O să vă mirați. Sunt învățătorii, funcționarii izolați de la CFR și PTT și școlarii de ambe sexe, când nu sunt atrași de sporturi, dans și cinema.” (pp. 171-172)

„Oricum toată lumea știa că literatura era a doua mea specializare, după aia de ofiţer în marina română, spunea Comandorul. Ceea ce nu-nseamnă că nu mi-am făcut datoria. Dar literatura eu n-am învăţat-o în școlile militare, cu ea m-am născut, Loti, Farrère și Conrad mi-s frați de sânge. Apoi ridica degetul ritos, cum avea obiceiul, și zicea puțin arogant: Pe mâneca uniformei am galoanele de comandor! Colonel, domnilor, mai pe-nțelesul oamenilor de uscat ca voi! Și câteva decorații importante! Astea-s celelalte cărți ale mele.” (p. 114)

„– Apoi, Sulina era poarta noastră spre Europa și e poarta Europei spre bogățiile neștiute ale unei părți din Levant abia acum descoperită – cam aşa începea povestea Comandorului. Prin urmare, continua el, azi toată lumea civilizată voia să se-nfrupte din ce numai Turcia a avut până la Războiul Crimeii, în 1856. Atunci s-a-nfiinţat Comisia Europeană a Dunării, care a adus la Sulina comisari străini, a deschis portul spre comerţul internațional și 1-a scos definitiv de sub vechiul monopol otoman. Din Sulina plecau mărfuri la preț mic și cantitate mare și se întorceau mărfuri la preț mare și cantitate mică, fără taxele vamale obişnuite în alte porturi ale lumii, adică ceea ce s-a numit comerţ „porto-franco”. Ei bine, când veneau la Sulina cu marfă puțină ca s-o dea la preț mare și să câştige mult peste estimări, zicea Comandorul, căpitanii navelor străine umpleau golul rămas în magazie cu pământ, ca să mențină greutatea necesară unei plutiri eficiente. Asta e lestul, ce pui în cală astfel încât vaporul să nu fie săltat pe valuri ca o coajă ușoară de nucă, ci să aibă oarece greutate, care să-i dea stabilitatea necesară navigării.” (p. 31)

„– Păi, bine, coane Eugen, ăsta era pirat în toată regula! spunea câte unul dintre ascultători. Pirat de Dunăre și de Marea Neagră!

– Era, era, nu zic nu, răspundea Comandorul, trebuia s-avem și noi pirații noştri, nu? Că unde-i comerţ pe apă, e și piraterie, de când lumea și pământul! A se citi pentru asta scrisorile lui Ion Ghica! Și atunci când piratul are voie de la regele său să jefuiască, se numește corsar și dă o parte din pradă la vistieria regelui, ca Jean Bart al meu. Ce crezi tu că păzea un comisar maritim și un căpitan de port ca mine, la Sulina, la Constanţa sau la Călărași? Lasă că și eu am jefuit, ca scriitor, o mulțime de imagini și cuvinte, lasă că și eu am fost decorat ca pair al Franței, adăuga râzând. Sunt și eu tot un fel de corsar, nu credeți? În viață și-n cărți!

Dar abia ce spunea mai departe Comandorul despre Barba Spiro trezea cu adevărat atenția tuturor și, când aducea vorba de asta, arăta fotografia unei ciudate pietre funerare din cimitirul Sulinei.” (p. 72)

Jean Bart. Argonautul de Adrian G. Romila