Petru Creția, Iulia Gherasim, Mircea Maurice Novac, Julien Chiappone-Lucchesi sunt „subiecții”. Cornel Ungureanu, Alexandru Budac, Cătălin Davidescu și Doina Ioanid sunt cei care vorbesc despre (sau cu, în cazul directorului actual al Institutul Cultural Francez din România). Bonus, poezia lui Tudor Banuș, ilustrată de el însuși.
O evocare
E greu să vorbești despre Petru Creția, din multe și explicabile motive. Cornel Ungureanu o face într-un mod foarte elegant, care dovedește cât de bine l-a cunoscut pe cărturarul, eseistul și (deloc în ultimul rând) eminescologul cu studii de latină și greacă veche. Evocările sunt necesare, aduc și mențin în centrul atenției personalități care au contribuit la istoria (culturală) universală, oameni despre care poate că n-ar trebui niciodată vorbit la timpul trecut. Din păcate, în ultima vreme aceste evocări fie se transformă în ferpare greu de citit fără să te enervezi, fie sunt puse sub semnul unor ideologii ale vremurile (ciudate?) pe care le trăim, astfel încât ceea ce se voia a fi evocare se transformă într-un „text de angajament politic”. De aceea, evocarea lui Cornel Ungureanu e genul de text nu doar reparatoriu, ci mai ales model de cum se face o evocare. Amintirea unor evenimente și a contextelor acestora se face fără trecerea prin sita ideologică a timpului prezent, cu alte cuvinte punerea în matcă a lucrurilor ține de firesc și de o consemnare istorică a ceea ce a fost, așa cum a fost. Nu e nici greu, nici cu neputință să faci astfel de demersuri, totul ține de documentare și, adesea, de o cunoaștere a subiectului în profunzime.
image description
„Anatema neîmplinirii” l-a urmărit în numeroase rânduri şi pe Petru Creţia. La un moment dat, i s-a cerut un doctorat şi a venit la Timişoara „să-şi dea doc- toratul”. Ca să facă un doctorat sub conducerea profesorului Eugen Todoran. Era nevoie de un examen ca să fie primit la doctorat. În locul examenului, profesorul l-a rugat să ţină o conferinţă în Aula Magna a Universităţii. O conferinţă despre Eminescu. A mai răms în Timişoara câteva zile, şi-a amintit de bunicii şi străbunicii săi – de istoricul Ion Sârbu, cel care a scris Istoria lui Mihai Vodă Viteazul. Prieteni sau apropiaţi de bunicii săi de la Rudăria.
Şi-a dat doctoratul? N-a mai trecut prin Timişoara, căci urgenţele erau altele.
Dar Recviemul pentru un eminescolog l-a scris în faţă cu imaginea lui Noica: „Ce a visat, cât a visat, Doamne, prietenul nostru pierdut, de nepierdut, să vadă cu adevărat, în mâinile tuturor, întruchipate aidoma, manuscrisele lui Eminescu”. „Părea un paladin gata să treacă de valea Umbrei şi de munţii Lunii ca să-şi atingă ţelul. A bătut la orice uşă să-i primească mesajul, a explicat, a stăruit, şi-a ieşit din fire, a rostit anateme şi a făcut prevestiri”.
Manuscrisele au apărut, ca şi recviemul lui Petru Creţia. E o împlinire?
(Cornel Ungureanu, Petru Creția și anatomia neîmplinirii, în revista Orizont, aprilie 2024)
***
O constatare
Încep, în sfârșit, să se înmulțească textele critice, realmente critice născute din reflecțiile pe marginea volumelor apărute din 2000 încoace. E un truism faptul că fiecare generație de scriitori și-a avut criticii săi. Se știe, la fel de bine, că scriitorul în absența unei critici își pierde din valoare și riscă să intre într-un anonimat nivelator mult înainte de vreme. În ultimii ani în România criticii (în special cei tineri și foarte tineri) au început să scrie literatură și invers, scriitorii s-au apucat de critică, de nu mai știi cum să te raportezi la cele scrise. E un fenomen care ar trebuie cercetat în profunzime; nu că ar fi ceva nou (George Călinescu, de exemplu, a scris și romane), doar că cei care astăzi sunt foarte activi în lumea literară alternează atât de des rolurile, încât pierd din autenticitate, câștigând (uneori) la capitolul „ridicol”, pentru că adesea răfuiala ia locul unei atitudini critice reale, iar recomandările pe criterii de prietenie sau cerc de influență sunt atât de multe, încât nici nu merită să mai fie citite până la capăt.
Alexandru Budac e unul din criticii care-și conservă spiritul și acuitatea printr-o menținere pe meridianul echidistanței, fără niciun pic de efort. A înțeles de la bun început și, mai ales, și-a asumat rolul de critic ținându-se la distanță de tot ceea ce intră în sfera evenimentelor literare. E drept că-l ajută și faptul că nu e bucureștean, dar chiar și așa nu cred să fie prea mulți scriitorii care se pot lăuda că-l cunosc în carne și oase, că au participat împreună la vreo agapă culturală. Distanțarea nu înseamnă necunoaștere, ci doar o menținere a spiritului critic în sfera obiectivității. Lipsa oricărui fel de angajament politic vine la pachet cu această poziționare a criticului, ceea ce-l face și mai greu de… ignorat.
Efectul strădaniei autoarei de a sta sub radar – prozele ar putea fi mostre din manualul de scriere creativă, ce să le reproșezi? – e că nu ne pasă de protagoniști, care sunt, fără excepție, indistincți, de o banalitate soporifică. Disciplina formalistă a Iuliei Gherasim suprimă orice semnătură stilistică particulară. Deși încep promițător, povestirile se frâng în scheciuri neterminate. Finalurile abrupte nu au impactul aporiilor asumate, pregătite din timp, ci efectul penei de electricitate survenită inoportun, când ai început să te încălzești la duș. Atâta grijă față de exigențele de structură ale prozei scurte, ca să uiți până la urmă să spui povestea.
Dacă Iulia Gherasim vrea să aibă o șansă ca scriitoare, va trebui să se gândească de ce, în ultimele două decenii, au confirmat aceia – îi numărăm pe degetele de la o mână – care și-au urmat propriile reguli, ieșind cu îndrăzneală de sub carapacea de „egoprozaci.”
(Alexandru Budac, Generația egolatră, în revista Orizont, aprilie 2024)
***
O lecție (de jurnalism cultural)
Cronicile evenimentelor din lumea artiștilor plastice sunt rare și adese se rezumă la o simplă consemnare de coordonate spațio-temporale. Criticii de artă români există, sunt (foarte) buni, dar și extrem de puțin vizibili. În condițiile în care jurnalismul cultural în România e sublim, dar lipsește (aproape) cu desăvârșire, menținerea unor rubrici dedicate în revistele culturale (câte mai sunt și acestea) intră în categoria „mișcare de rezistență”.
Cătălin Davidescu e unul din criticii de artă plastică nu buni, ci foarte buni, ai momentului. E prezent peste tot, e la curent cu vernisajele, vizitează expozițiile, ba mai are timp și de studii critice.
pictură de Mircea Maurice Novac
Mircea Maurice Novac, pictor important al generației optzeciste, imun la trendul cotidian de provocare a unei incisive vizibilității facil-agresive, a preferat întotdeauna să expună rar, fiecare dintre ieșirile sale în public, fiind îndelung premeditată. Deși este unul dintre artiștii pentru care munca zilnică în atelier reprezintă un program de viață, prezentarea acestei „producții“ este realizată doar atunci când pictorul este sigur că a găsit relația perfectă între piesele pe care vrea să le expună și spațiul care urmează să le găzduiască temporal. O expoziție/prezentare trebuie să fie asemenea picturii sale, asemenea naturii sale, perfecționiste. Totul este atent studiat, de la calitatea pânzei, șasiului și a pigmenților până la tipul de înrămare, de panotare.
(…)
Poziționarea sa în metisajul atât de divers al artei contemporane românești este, așa cum am mai menționat și cu alte ocazii, una de anduranță, ea aparținând, oricât ar părea de surprinzătoare afirmația, unei forme tacite de protest. Într-un peisaj dominat de conceptualisme, minimalisme, experimentalisme și alte neoavangarde, unde adesea conceptul teoretic este mai important decât imaginea, Mircea Maurice Novac pledează consecvent prin ceea ce face, fără a-și dori să fie vocal, pentru o artă tradițională formulată pe criterii de gândire și de sensibilitate plastică contemporană.
(Cătălin Davidescu, Mircea Maurice Novac. Jurnal de atelier, în România Literară, 26 aprilie 2024)
***
Un interviu
Suntem la finalul a două mandate prezidențiale în care diplomația culturală românească a fost dacă nu inexistentă, în colaps sigur da. Dincolo de scandalurile unor numiri la șefiile unor filiale ale ICR, diplomația culturală nu s-a remarcat decât printr-un îndelung efort de supraviețuire. Lipsa unei viziuni pe termen lung, a unei strategii culturale reale și eficiente și a unor programe culturale nu poate fi compensată de succesul (pus adesea și el sub semnul întrebării) programului Timișoara – capitală culturală europeană și nici de inițiativele (punctuale) ale unor personalități culturale recunoscute și remarcate oriunde în lume. Prezența acelorași nume în programele dedicate unor zile culturale anume duce în derizoriu orice discuție reală despre ce ar trebui să însemne diplomația culturală.
Interviul Doinei Ioanid cu directorul în exercițiu al Institutului Cultural Român nu doar că este foarte bun, ci chiar aduce în atenția cititorilor ideea de diplomație culturală – ce înseamnă și ce ar trebui să se regăsească sub umbrela acestei titulaturi.
Julien Chiappone-Lucchesi – credit foto Institutul Cultural Francez
Aș vrea să vorbim puțin despre parcursul dumneavoastră de diplomat și de funcționar cultural. Ce înseamnă să fii diplomat azi? Care au fost modelele dumneavoastră?
A fi diplomat e o adevărată meserie, o meserie veche, care s-a schimbat mult odată cu globalizarea și cu accelerarea procesului de formare, cu imediatețea relațiilor și cu circularea rapidă a informațiilor. Apoi, cînd alegem meseria de diplomat, alegem și expatrierea ca recurență, ceea ce are impact asupra vieții personale de zi cu zi. Cred că un diplomat trebuie să aibă dorința de a pleca, de a fi în contact cu alții, cu străinătatea. Națiunea este un concept istoric, cultural, antropologic interesant, dar el nu este alfa și omega a ceea ce se întîmplă și trebuie să facem împreună pe această lume, pentru că multilateralismul a căpătat tot mai mult sens. Iar cînd ești diplomat trebuie să te confrunți cu celălalt, uneori într-un fel foarte plăcut, precum în România, alteori nu chiar atît de plăcut, căci în unele țări Franța este desemnată ca o fostă țară colonialistă, care continuă să fie fără s-o afirme, care exploatează resursele altor țări. Tot acest narativ creat de țări străine, mai ales de Rusia, face ca diplomații francezi să se găsească în unele locuri într-un mediu deloc prielnic. În ce privește diplomația culturală, ea este o diplomație a inimii, aduce o stare de spirit diferită. Astfel, chiar și în medii ostile, întîlnim oameni rezonabili, deschiși, care sînt pentru pace și cooperare. Este nu numai cazul Franței, ci și al SUA și al altor țări care s-au exportat, ca să zic așa. Diplomația culturală nu este numai una a inimii, ci și a descoperirii celuilalt, a întînirii talentelor, o diplomație de influență, în sensul că ea poate ajunge la ceea ce numim „micile vieți”. Diplomația cancelariilor politice se adresează instituțiilor, persoanelor cu responsabilitate politică, în timp ce diplomația culturală se adresează oricui și fiecăruia, elevilor și părinților, oamenilor angajați în societatea civilă, artiștilor ș.a. Ca să fii diplomat, trebuie să fii curios și interesat de ceilalți, pentru a fi diplomat cultural cred că e cu atît mai necesar, pentru că un diplomat cultural face proiecte cu parteneri, deschide o ușă în sînul unei societăți dinamice, iar factorul uman este foarte puternic pentru a înțelege și sonda inimile, pentru a sesiza compatibilitățile și diferențele. În privința modelelor, acestea sînt bărbații și femeile mai în vîrstă, persoanele mai experimentate, care m-au învățat multe lucruri. Eu am intrat de tînăr în diplomație, așa că am făcut o muncă de ucenicie pe lîngă colegi și ambasadori. Am dat atît peste oameni străluciți, care te cuceresc prin capacitatea lor de reflecție, prin forța lor de proiecție, intuiție și expresie, cît și peste oameni capabili să te ajute să gerezi factorul uman, fie în colectiv, fie în timpul vreunei situații dificile în străinătate. E important să știi să conduci un colectiv și să calmezi egourile. Și apoi sînt specialiștii, care au o cunoaștere clară, adusă la zi, ei sînt în stare să spună pe un text sau într-o situație anume care este miza și ce merge și ce nu merge. Eu nu sînt specialist, sînt generalist. Dar sînt oameni specializați pe anume aspecte ale diplomației, drept, economie, mediu sau altele, admirabili prin precizia lor. Despre modelele mele pot să vă mai spun că, pe lîngă faptul că am citit multe cărți de diplomație, o mare importanță pentru mine au avut-o filozofi precum Comte, Spinoza, care sînt în stare să creeze un sistem, și gînditori precum Montaigne; acesta îți împărtășește experiențele sale personale, cele ale unui eu sensibil, și transmite totodată mesaje umaniste, de exemplu, pentru a trăi împreună, trebuie să ieși din sine și să-l cunoști pe celălalt.(Doina Ioanid, „Factorul uman este foarte important în diplomația culturală“, interviu cu Julien CHIAPPONE-LUCCHESI, în Observator Cultural, 26 aprilie 2024)
***
O poezie
Minutul de poezie sau momentul de reflecție cu privire la rostul poeziei într-o lume dominată de IA. Plăcerea de a comenta o las, de această dată, cititorilor.
Locuri și sporturi. Canotaj olimpico-bacovian
Și parcă zbor pe skiuri ude
În spate mă izbește-un val…
Văd numai aur și milioane…
Dar parcă nu-i totul normal…!
Un gol olimpic împletește
Eiffel-ul și cu Sacre-Coeur…
Degeaba dau cu vîsla-n pește…
De-un pat uscat mi-e tare dor!
De-atîtea nopți mă antrenez
Să prind în plasă mingea-flutur…
Pămîntul ud îl tot forez…
Amară-i cupa! Nu mă bucur!
De mîine, jur! Poți să fii sigur!
Revin la dialog social!
Nici tremurînd, nici tresărind,
Voi trage podul de la mal…!
(Tudor Banuș, în Observator Cultural, 19 aprilie 2024)
