Semințele. De orice fel, de orice mărime, selectate cu grijă sau pur și simplu purtate de vânt și încolțind unde și cum le e vrerea sau soarta. Nici nu le băgăm întotdeauna de (în) seamă. Ignorând, cu bună știință/neștiință, că fiecare dintre noi a fost sămânță la început.
Tommy, personaj central în romanul distopic al Majei Lunde (Visând la un copac), devine păzitorul depozitului de semințe aduse din toată lumea, pentru ca viața planetei și hrana oamenilor să se poată relua după Colaps. Acest roman este al patrulea din tetralogia schimbărilor climatice, la nivel distopic, după Istoria albinelor, Istoria apelor și Ultimii cai de stepă, cărți în care scriitoarea norvegiană a imaginat o lume care trăiește și asumă dezastre naturale (și nu numai), reconfigurându-se grație unor oameni puternici, capabili nu doar să supraviețuiască, ci și să refacă lumea. Nu așa cum a fost înainte de colaps, ci așa cum se presupune că a fost omenirea la începuturile ei: naivă, curioasă, naturală, în ritm și armonie cu natura și cu toate viețuitoarele, indiferent de locul și de rolul acestora în lanțul trofic.
Concret, în acest roman, Maja Lunde imaginează o comunitate de supraviețuitori pe o insulă din Norvegia, destul de izolată, insula Svalbard, în anul 2110. Harta geografică a lumii a suferit inerente modificări, au dispărut în totalitate orașe și chiar țări, hrana s-a împuținat, clima s-a schimbat la extreme, nu mai există copaci și anumite forme de vegetație decât în amintirile, deja estompate, ale supraviețuitorilor mai vârstnici. Comunitatea insulară se ghidează după un set de reguli, oamenii sunt uniți, se ajută reciproc, încercând să-și crească și să-și educe copiii pentru o lume mai bună decât cea dinainte de Colaps.
În cadrul acestei comunități de supraviețuitori se disting câteva personaje care ies pe rând în prim-plan (capitolele cărții poartă, alternativ, numele unora dintre ele): Tommy, bunica Louise, Hilmar și Henry (frații mai mici), surorile Rahela și Runa, apoi „intrusele” Tao și Mei-Ling. Fiecare dintre aceste personaje este văzut „în mișcare”, încercând să-și afle rostul, menirea (Tommy, Rahela), să-și ducă la bun sfârșit o misiune (bunica Louise, Tao, Mei-Ling). Portretele se conturează de la un capitol la altul, într-o gradație narativă realizată magistral de această prozatoare foarte atentă la detalii și la procedeele artistice folosite în toate cărțile sale. Comportamentul și atitudinile fiecărui personaj într-o situație sau alta, dar mai cu seamă în situațiile-limită, sunt redate prin intermediul dialogului și al monologului interior, ambele realizate cu rafinament de observator atent, de bun cunoscător al psihologiei umane.
Pe insula Svalbard, viața e grea. Bunica Louise (un personaj remarcabil, creionat cu atenție la biografia care se dezvăluie treptat, prin parcurgerea capitolelor) are în grijă atât depozitul secret de semințe aduse din toate țările, cât și o seră de legume și fructe, seră în care cresc inclusiv copaci, singurii copaci de după Colaps. Cartea se deschide, simbolic de altfel, cu trunchiul unui frasin adus de ape; multe astfel de trunchiuri „de zadă, brad și pin” sunt aduse la mal, dar ele nu mai sunt „decât umbrele copacilor de odinioară”. Pentru copiii născuți după Colaps, care nu au văzut niciodată copaci cu ramurile spre cer, aceste trunchiuri reprezintă o premieră, apoi un vis că lumea viitorului va reface, măcar parțial, natura de odinioară. Viața comunității, în primele capitole ale romanului, are un ritm înșelător lent: copiii merg la școală, adulții își împart sarcinile, tradițiile sunt respectate (procesiunea cu torțe, de Crăciun, este una dintre cele mai importante, un ritual descris în detaliu). David, tatăl lui Tommy, Hilmar și Henry își crește singur copiii după moartea soției, ajutat și de Louise, mama sa. Relația cu Tommy, băiatul cel mare, suferă tot felul de modificări, acestea contribuind la maturizarea adolescentului, care trece astfel în prim-planul cărții.
Momentul de cotitură, care sugerează că instalarea în normalitatea vieții cotidiene nu este niciodată definitivă, îl reprezintă un virus gripal cu efecte devastatoare în viața comunității, deoarece se răspândește cu repeziciune și este letal. Pentru a-i feri de boală și de moarte, bunica Louise își duce nepoții într-o cabană, departe de oraș. Ea însăși se autoizolează un timp, tot din motive medicale. Orășelul rămâne treptat pustiu. Celor trei băieți li se alătură surorile Rahela și Luna. Cinci supraviețuitori care învață să trăiască în condiții extreme. Tommy face abia acum legătura cu intențiile bunicii Louise de a-l familiariza nu doar cu munca în seră, ci și cu depozitul secret de legume. Toate discuțiile anterioare, precum și orele petrecute de băiat în bibliotecă, pasiunea cu care citește despre viața și descoperirile unui cercetător rus, despre semințele care asigură hrana oamenilor sunt semne clare că lui i se va încredința depozitul, el va fi Păzitorul. Deja el și frații săi se născuseră într-o lume din care lipseau obiectele de bază, în care cele existente se refoloseau, iar hainele, păturile și alte articole vestimentare erau cusute cu grijă și folosite până la uzura completă.
„Ei trăiau acum refolosind gunoaiele oamenilor din epoca modernă (…) Se pregăteau pentru vremuri ce aveau să vină, pentru vremurile în care va fi nevoie să-și procure toate cele necesare din natură, exact ca niște adevărați oameni preistorici. Își coseau mai multe haine din blană, își creaseră de mult timp o topitorie (…) Mințile mai creative mereu încercau să înlocuiască ceea ce aveau cu ceva nou. Motoare care funcționau pe lemne, cretă din coajă de ou…” (pagina 87)
Cartea poate fi citită și ca un roman al maturizării lui Tommy, un roman de formare. Copil de cinci ani în prima scenă, cea care deschide cartea, Tommy se transformă într-un adolescent dispus să-și asume responsabilități de frate mai mare, de părinte chiar pentru frații mai mici, dar și de păzitor al depozitului de semințe. Toată evoluția lui stă sub semnul unei predestinări de salvator al oamenilor din prezent și din viitor. Negocierile lui Tommy cu Mei-Ling și cu Tao, în a doua parte a romanului, sunt expuse de către Maja Lunde într-o manieră care evidențiază atât ezitările băiatului, temerile sale, cât și determinarea care-i motivează fiecare atitudine. În flash-uri, prozatoarea îi pune pe Tommy și pe bunica Louise față în față, iar dialogurile devin atunci lecții de viață și mai ales lecții cu conținut științific. Căci, neîndoios, Tommy este Alesul. Inteligența și curiozitatea lui, spiritul viu, neliniștit, apoi interesul pentru cercetătorul rus Vavilov, cel care a descoperit și a adus cu sine mai multe soiuri de semințe sunt trăsăturile unui viitor salvator al vieții pe pământ, fie și în condiții extreme.
Cartea Majei Lunde nu este doar o ficțiune distopică, ci un manifest pentru salvarea planetei, un avertisment dur îmbrăcat într-o narațiune fluidă, mătăsoasă. Încă mai avem copaci maiestuoși, sorbind aerul tare din înălțimi. Semințele încă mai poartă cu ele viața și hrana noastră cea de toate zilele. Când Henry îl întreabă pe Tommy, fratele său mai mare, cum ar fi mai bine în privința semințelor, adică să fie puse în pământ sau să fie luate de vânt, intuim aici candoarea visătorului, căci Henry, spre deosebire de practicul Tommy, își imaginează nu stocarea semințelor, ci călătoria lor aleatorie și frumoasă spre orice colț de lume cu pământ încă roditor…
Și mai este cartea aceasta (și) despre natura relațiilor umane, a relațiilor de familie, despre dragostea adolescentină, despre pierdere și suferință. Despre frumusețea sălbatică (și tocmai de aceea inefabilă) a țărilor nordice, unde viața oricum este grea, la extreme; zăpada și munții, apa, peștii, aerul rarefiat, toate miros puternic, reavăn a disperare amestecată cu speranță. De aceea, mi se pare potrivit să închei prezentarea mea cu imaginea lui Tommy așezat în pat, seara, visând cu ochii deschiși:
„Încerca să-și imagineze cum arăta sera odinioară, copacii, cât de deasă și de densă fusese pădurea din care proveniseră. Și-ar fi dorit ca scândurile (bârnele de lemn din cabana lui, n. n) să formeze o pădure, pe un pat de mușchi, ascultând foșnetul vântului printre frunze în jurul său și având coronamentul drept acoperiș deasupra capului.” (pagina 217)
Fericirea ar putea arăta, iată, astfel: un om pe un pat de mușchi, într-o pădure, ascultând vântul printre frunzele copacilor.
Visând la un copac de Maja Lunde
Editura: Humanitas Fiction
Colecția: Raftul Denisei
Traducerea din norvegiană și note de: Ivona Berceanu
Anul apariției: 2024
Nr. de pagini: 412
ISBN: 978-606-097-425-3
