Viața intimă

„Poveștile, cele importante, cele care schimbă destine, sunt fluvii năvalnice, greu de prins între maluri. Tu le pui un obstacol, iar ele deviază, găsesc o altă cale să curgă. Iar mie îmi place ca povestea asta să înceapă așa, cu un urlet de durere.” (Niccolò Ammaniti)

Stereotipurile sociale spun că este, deopotrivă, bine și rău să fii în centrul atenției. Părerile sunt împărțite.

Postura de persoană publică ar fi dificilă, fiindcă implică responsabilitate și o continuă grijă fața de relația cu presa. Familia trece în plan secund.

Dimpotrivă, o asemenea viață ar fi ușoară, de vreme ce nu ai nimic de făcut. Familia se bucură de toate beneficiile rangului social – influență, bani și putere.

Romanul lui Niccolò Ammaniti începe cu un urlet de durere. Din neatenție, antrenorul personal scapă o greutate de câteva kilograme și strivește degetul femeii – prețiosul deget al prețioasei femei. Medicul nu-i interzice să poarte pantofi cu toc, așa că, pentru a putea purta la o petrecere importantă rochia Dior, Maria Cristina suportă durerea. Intriga este declanșată de acest incident care așază viața protagonistei pe un făgaș imprevizibil.

Durerea fizică este un ecou al durerii interioare, căci viața celei mai frumoase femei din țară ascunde tot felul de întâmplări dureroase. Este dureros, de exemplu, să auzi din întâmplare, la toaletă, ce gândesc angajații despre tine. Când vrea ca secretara bârfitoare să fie concediată, femeii i se dezvăluie cum funcționează lucrurile:

„– Așa că nu mai vreau s-o văd. Trebuie dată afară. Punct.

Domenico se ridică și se uită în oglindă, privindu-şi ochii umflați și controlându-şi gingiile anemice.

– Trebuie promovată. Promovată?

Domenico îşi încrucişează brațele și se sprijină de chiuvetă.

– Una ca ea, dacă e dată afară se întoarce, împotriva ta. Poate să scrie, să povestească orice. Dacă o retrogradezi, e și mai rău. Trebuie promovată.

– Una care îşi îndeplineşte prost atribuţiile este promovată? Aşa funcţionează?

– Exact, invers de cum ar trebui să fie.” (p. 189)

La momentul căsătoriei cu premierul țării, Maria Cristina era considerată deja cea mai frumoasă femeie din țară – nu ea, ci soțul ar fi făcut o afacere bună, câștigând prin intermediul ei alegerile, capitalizând imaginea.

Căsătoria lor nu funcționează grozav – el are amantă, ea își umple timpul cu frivolități. Cristina Maria nu vrea să fie Cristina Tristina (cea Tristă), dar nici Cristina Cretina. La 42 de ani, femeia este plină de temeri și face necontenit greșeli, sub presiunea unor momente pe care nu le stăpânește deloc.

Cartea lui Ammaniti are consistența unui scenariu hollywoodian. Sunt pagini întregi care intră sub incidența unui exces de întâmplări: „too much is too much”. Tot timpul se întâmplă ceva.

Un lucru bun este că personajul feminin, veridic în multe episoade, rămâne ambiguu la nivel moral și psihologic. Cristina Maria are, inițial, imaginea unei frumuseți lipsite de inteligență și de personalitate. În general, personajul oscilează între o candoare ușor ridicolă și atacurile de panică.

Multe personaje par desprinse dintr-un film comic. Omidă, coordonatorul echipei de comunicare, circulă incognito, își ia infinite măsuri de precauție pentru a nu fi (re)cunoscut, fixează întâlniri în rulotă și, când iese la iveală, poartă un fel de vizieră care-i ascunde fizionomia. Toate întâlnirile politicianului sunt aprobate de Omidă. Tot el își dă acceptul în privința ieșirilor publice ale soției premierului, în funcție de sondaje și previziuni politice – el aprobă culoarea de păr, coafura sau rochia.

Romanul realizează și demitizarea lumii care alcătuiește înalta societate, elita politică și tot aparatul birocratic aferent. Un fost șofer de taxi ajunge ministru, fiindcă are opinii. Ca ministru, rămâne un individ cu gesturi grosiere. Multe dintre precauțiile personalului responsabil de imaginea familiei premierului sunt ridicole.

Una dintre cele mai frumoase scene se petrece la operă. Soția și presupusa amantă a premierului sunt nevoite să apară împreună, dând impresia că sunt prietene. Pentru Cristina Maria opera Tosca are o semnificație aparte: muzica îi amintește de ziua în care, alături de mama lor, copiii ascultă pe o terasă concertul difuzat la radio.

„Una dintre ultimele amintiri pe care le are despre mama ei e legată de Tosca. În vila din Mondello, vara, pe terasa acoperită cu gresie albastră, luau micul-dejun cu brioșe şi cannoli, în timp ce câinii dormeau lungiți în soare. Mama îşi pierduse părul de la chimioterapie și îi creștea din nou, ca o perie cenușie, așa de ciudat pentru ea, care avusese o coamă de păr roșcat pe care o prindea în cozi dezordonate. Trupul, numai piele și os, se zărea prin materialul subţire al chimonoului de culoarea piersicii. Îi aduseseră pe terasă un fotoliu, și ea se pierdea în el. Butelia de oxigen pe cărucior, tubuleţul transparent care îi intra în nări, păhărelul în care gâlgâia oxigenul, radioul portativ pe masă, cu Maria Callas care cânta împreună cu cicadele, cu ţevile de eşapament modificate, aflate dincolo de poartă, cu clipocitul îndepărtat al mării și cu strigătele copiilor pe plajă. I se pare că o vede, sfârşită și demnă, zâmbindu-i ei, fetiţă, cu costumul de baie plin de nisip, sandalele de piele care fac bășici pe călcâie și salteluţa decolorată de sare, sub braţ, în timp ce Cavaradossi cântă: Tosca ha l’occhio nero. L’arte nel suo mistero le diverse bellezze insiem confonde’.” (pp.146-147)

Personajul, aparent un manechin siliconat, are umanitate, spre deosebire de mulți indivizi din suita sa, angajați sau politicieni. Când câinele Pippo este bolnav, soția premierului îi poartă de grijă, în vreme ce oamenii plătiți pentru astfel de treburi se dovedesc insensibili la suferința altei ființe.

Acceptând să vorbească la o emisiune și despre viața ei intimă, femeia găsește curajul pe care nu-l avusese parcă niciodată. Cu toate camerele îndreptate permanent spre ea, recunoscută imediat pe stradă, Maria Cristina nu mai are intimitate. Străduindu-se să nu deformeze adevărul, își înfruntă propriile temeri și reușește să dea, în fața unei jurnaliste versate, o adevărată lovitură de imagine. Copleșită de sentimente contradictorii, simțindu-se trădată de unii și apărată definitiv de alții, Cristina Maria face față unui interviu decisiv pentru soarta întregii ei familii.

Romanul Viața intimă este un studiu despre snobism, manipulare a imaginii, relațiile subminate de suspiciune și, mai ales, o interesantă ilustrare a ironiei, realizate prin plasarea personajelor în situații absurd-hilare. Niccolò Ammaniti scrie o carte pe care o citești la început cu anumite precauții, identificând „rețeta” de succes, scenariul hollywoodian, dar și talentul de a crea dinamica unor contexte mai mult decât interesante.

Câteva informații despre autor găsim în prezentarea editurii:

NICCOLÒ AMMANITI s-a născut la Roma în 1966. A urmat studii de biologie, dar când a trebuit să-şi scrie teza de licenţă, s-a apucat să scrie un roman, Branchie, acceptat la un concurs de debut în 1994. A abandonat apoi definitiv biologia, dedicându-se în exclusivitate scrisului şi publicând un volum de povestiri, Fango (1996), şi romanul Ti prendo e ti porto via (1999). Succesul l-a cunoscut însă abia în anul 2001 cu romanul Mie nu mi-e frică (Io non ho paura; Humanitas, 2006), distins cu premiul Viareggio-Repaci. În anul 2003, regizorul Gabriele Salvatores a realizat după acest roman un film purtând acelaşi titlu. Romanul Cum vrea Dumnezeu (Come Dio comanda, 2006), distins în 2007 cu Premiul Strega, stă la baza filmului omonim regizat de Gabriele Salvatores în 2008. | www.niccoloammaniti.it

Las mai jos alte fragmente:

„Dacă profesorul i-ar fi recomandat Mariei Cristina să ţină piciorul nemişcat, și ea ar fi rămas acasă, n-aş putea spune povestea asta. Dar nici nu sunt chiar aşa de sigur. Poveştile, cele importante, cele care schimbă destine, sunt fluvii năvalnice, greu de prins între maluri. Tu le pui un obstacol, iar ele deviază, găsesc o altă cale să curgă. Iar mie îmi place ca povestea asta să înceapă așa, cu un urlet de durere.” (p. 12)

„Îi scanează gura, gâtul, șoldurile, sânii (siliconați sută la sută), picioarele nesfârşite care se văd prin rochie şi se termină cu o pereche de tocuri ameţitoare. Încearcă să înţeleagă dacă este într-adevăr femeia cea mai frumoasă din lume. Și îşi răspund că da, e frumoasă, să dăm Cezarului ce e al Cezarului, dar nu frumoasă cum spune legenda. Nu se poate compara cu Monica Belluci sau cu Emily Ratajkowski, sau cu alte mii. Nimic de zis, e rafinată, elegantă.” (p. 15)

„Maria Cristina Palma e un vas gol, umplut cu nimic, un mijloc patetic de a câștiga adeziuni.” (p. 17)

„Luciano îi zâmbeşte cu bunătate.

– Atunci trebuie să mă urc pe acoperiş. Italo mă poate ajuta?

– Azi e ziua liberă a portarului, care are și o problemă la un picior. Ar mai fi Davide, şoferul, dar el nu e în stare decât să conducă mașina și să se uite la meciuri de fotbal pe tabletă, nu îndrăznește să-l trimită pe acoperiş. Vin eu cu tine. Care-i problema? spune ea cu un entuziasm exagerat.

– E periculos. S-ar putea să cazi.

– Nu cad. Îmi pun o pereche de pantofi sport şi sunt gata.

Luciano nu e prea convins.

– Te rog să ai încredere, îl vrăjește ea cu o privire de Circe. Nici nu știi pe câte acoperişuri m-am urcat în viaţa mea.

– Îmi imaginez.

Luciano ridică cele trei degete pe care le mai are la mână și cu o voce practică ordonă:

– Trebuie să iei o funie, o lanternă și o găleată, altfel nu se face nimic.

Şi iată-i pe omul bun la toate și pe soţia premierului, într-un echilibru precar pe coama acoperişului, el înainte, clătinându-se ca un urs brun, atent să nu spargă țiglele, cu o găleată în mână, și ea, puțin mai în spate, legată de el, în rochia ei verde de lăcustă și cu adidașii albi în picioare. Hornul e pe partea opusă a casei.” (p. 169)

*

„Se aude un zgomot în spatele ei, Maria Cristina se întoarce, și din curbă apare un camion care transportă lemn. Începe să dea din mâini în mijlocul străzii.

– Opriţi-vă! E o urgență!

– Acum ascult Lolita de Nabokov, care însă scria în engleză, povesteşte camionagiul. Cu ruşii, ăia importanți, am terminat, îmi rămâne Bulgakov, dar Maestrul și Margareta m-a dezamăgit un pic. Toți spun că e o capodoperă, dar mie nu mi se pare.

– Ruşii… Dostoievski… spune Maria Cristina, fixând strada, cu mâna strânsă pe mânerul uşii. Cuvintele camionagiului, cu un puternic accent din sud, îi plutesc în ureche. Cel puțin e amabil, s-a oferit să o ducă până la benzinărie, făcând un ocol de douăzeci de kilometri. Şi, mare minune, n-a recunoscut-o, deşi şi-a uitat ochelarii de soare în rulota nebunului. O fi vreun extraterestru pasionat de literatura terestră. Are o față ce pare asamblată, un colaj de ochi, nas, gură și bărbie, care nu-i conferă nici un semn distinctiv. Nici puloverul subţire, pe lângă gât, bleumarin, de sub care se vede gulerul unei cămăși albastre, nu ajută la a-l caracteriza. Camionagiul trage de volan şi trece de cabina de plată pe banda rezervată abonamentelor.

– Ce părere aveți despre Conrad?

Maria Cristina trage aer în piept.

– Foarte bun.” (p. 254)