În 2021, A.C. Grayling, un reputat om de știință britanic (preferăm termenul „om de știință” pentru că, prin studiile sale, Grayling a demonstrat caracterul interdisciplinar al filosofiei și necesitatea de a înțelege și lucra cu termeni științifici din diverse domenii pentru a putea ajunge să avem concluzii valide) a simțit nevoia de a sintetiza cele mai recente descoperiri științifice din trei domenii aparent diferite, dar în realitate conexe: astronomia și fizica cuantică, istoria și neuroștiința. Din perspectiva pedagogică, A.C. Grayling a înțeles dificultățile generate de decalajul uneori considerabil dintre teoriile științifice demonstrate, confirmate și curriculum-ul școlar preuniversitar și chiar universitar care nu reușește să reflecte obiectiv spectrul cercetărilor din diverse domenii. În consens cu filosoful britanic, Editura Trei a obținut drepturile de publicare în limba română a consistentului volum (554 de pagini) Frontierele cunoașterii: ce știm despre știință, istorie și creierul uman, în 2023. Dovedind o capacitate de sinteză de excepție, Grayling are curajul să emită ipoteze de lucru curajoase, dar și să evidențieze limitele unor teorii prezentate încă în manualele școlare de pe tot globul ca fiind valide. Parcurgerea acestei sinteze îi permite cititorului român să observe evoluția accelerată a descoperirilor științifice din ultimii treizeci – patruzeci de ani și, de ce nu, să renunțe la stereotipuri și prejudecăți. La fel ca mulți dintre confrații săi, Grayling evidențiază pericolul accentului pus pe specializare, ultraspecializare, în detrimentul imaginii de ansamblu:
„Educația ar trebui să își propună ca obiectiv să ne asigure o cunoaștere aprofundată a unei specialități pentru care avem aptitudini și, în același timp, să ne ofere o introducere generală în știință, istorie – inclusiv istoria ideilor – și arte. Învățământul superior a trecut printr-o schimbare remarcabilă. Scopul acestuia nu mai este educația generală, specializarea urmând să se producă mai târziu, ca rezultat a interesului și experienței individuale, ci inocularea specializării, lăsând educația generală să se formeze mai târziu, ca urmare a interesului individual. Schimbarea s-a produs fără o reeducare în acest sens, ca și cum s-ar fi apăsat pe un buton. În mediile educaționale în care atât educația generală, cât și specializarea sunt apreciate și fructificarea lor reciprocă este înțeleasă, ideea studierii artelor liberale la nivel de licență și a specializării la nivel postuniversitar a fost cândva persuasivă; nerăbdarea, cheltuielile și nevoile urgente ale economiilor în căutare de pifani pentru comerțul lor tehnologic elimină ideea că educația și maturizarea intelectuală trebuie să meargă mână în mână și susțin că ambele ar trebui înlocuite cu un efort unic de training. Un corolar al acestui lucru este dorința de a scurta învățământul superior la doi ani, cel puțin înjumătățindu-l față de norma valabilă în majoritatea existenței sale de o mie de ani.” (p. 518 – 519)
Cititorul român interesat să înțeleagă transformările semnificative din mentalul colectiv național și est european generate de căderea regimurilor comuniste și revenirea la democrație, dar într-o societate dominată de cu totul alte repere decât cele interbelice, nu numai că va fi de acord cu Grayling, dar va fi tentat să facă o comparație între sistemul educațional postbelic, care punea accentul pe prezentarea factuală, nesusținând observația, creativitatea, emiterea de ipoteze de lucru, și sistemul actual de învățământ, considerat adeseori superficial, inconsistent. Dacă până în 1990, matematica avea un loc de cinste în curriculum-ul preuniversitar românesc, astăzi lucrurile stau cu totul altfel. Chiar dacă astăzi este ușor blamată, matematica a fost, este și va rămâne una dintre disciplinele de studiu regine (precum atletismul între disciplinele sportive), raționamentele logice deductive și inductive, demonstrațiile prin reducere la absurd și multe alte metode matematice fiind condiții sine qua non în demersul științific actual. R.W. Hamming are grijă să sublinieze limitele demersului matematic, evidențiind trei dintre acestea:
<<Hamming spunea: „Vedem ceea ce căutăm”. El sugerează că utilizarea tehnicilor matematice mai degrabă modelează decât reflectă ceea ce noi considerăm că ar fi natura, dând ca exemple legea inversului pătratului – „Dacă crezi în ceva de genul conservării energiei și consideri că trăim într-un spațiu euclidian tridimensional, atunci cum altfel ar putea scădea un câmp de forțe centrale simetric?” – și principiul de incertitudine, care ridică întrebarea: „De ce ar trebui să fac toată analiza în termeni de integrale Fourier?? De ce sunt ele instrumente naturale ale problemei?” […]
Al doilea motiv identificat de Hamming este că „Selectăm tipul de matematică pe care îl folosim. Matematica nu funcționează întotdeauna. Când am descoperit că mărimile scalare nu funcționează în cazul forțelor, am inventat o matematică nouă, cea vectorială. Iar mai târziu am inventat tensorii… selectăm matematica în funcție de situație și este realmente fals că aceeași matematică funcționează în orice împrejurare.” […]
Al treilea motiv luat în considerare de Hamming este că matematica nu este o baghetă magică folosită pentru a explica totul, fiindcă există multe lucruri pe care nu le explică și, aproape sigur, nu le poate explica; și dă ca exemple „adevărul”, „frumusețea” și „dreptatea”. În cele din urmă, Hamming sugerează că poate există unele lucruri pe care pur și simplu nu suntem pregătiți să le înțelegem, având în vedere limitele puterilor noastre cognitive.>> (p. 190 – 191)
Dacă în ceea ce privește matematica reperele științifice ale acesteia nu au suferit schimbări radicale, teoriile invalide fiind rapid abandonate și uitate, în ceea ce privește științele umaniste lucrurile stau cu totul altfel. Prejudecățile și stereotipiile sunt adeseori obstacole greu de trecut, iar dacă luăm în calcul și subordonarea educației reperelor politice ale vremii, lucrurile se complică semnificativ. Istoria este prima și cea mai sigură victimă dintre științele umaniste pentru că:
„S-a afirmat, pe bună dreptate, că studiul istoriei spune mai multe despre noi decât despre trecut. Fiecare generație și societate privește trecutul prin propriile lentile – de fapt, printr-o multitudine de lentile concurente ai căror indici de refracție depind de o varietate de atitudini politice și sociale -, care amplifică și evidențiază un aspect sau altul; iar rețetele acestor lentile se schimbă odată cu timpul și în funcție de împrejurări.” (p. 300)
Este suficient să ne aducem aminte de naționalismul și protocronismul promovate fără niciun fundament științific de către regimul Ceaușescu, doar pentru a justifica un regim totalitar în esență falimentar. Din păcate și astăzi se observă efectele negative ale acestora: personalități istorice române mitizate, evenimente, procese istorice percepute prin lentila puternic deformatoare a unui naționalism anacronic. Astfel de denaturări sunt explicabile și, adeseori greu de evitat:
„Istoria, ca studiu și recuperare a trecutului, își dovedește astfel încă o dată importanța pentru prezent și viitor, iar gradul său de corectitudine se dovedește a fi din nou esențial. Mare parte din istorie este polemică – are ceva de dovedit – și părtinitoare. Dar polemica și parțialitatea sunt menite, într-o oarecare măsură, nu doar să convingă și să ilustreze, ci și să schimbe trecutul, să-l facă să pară foarte diferit. În cazul istoriilor scrise din perspectiva învingătorului, acest lucru se realizează prin excluderea unor lucruri: lăsând deoparte punctul de vedere al celeilalte părți, lăsând deoparte faptele și vinovățiile incomode. Sau se realizează cu un scop și mai periculos: prin introducerea deliberată de falsificări și distorsiuni. Nimic nu demonstrează mai spectaculos acest lucru decât atunci când revizuirea istoriei – ca să dăm cele mai tulburătoare exemple – ia forma negării și tentativei de anulare a memoriei victimelor și a concluziilor convergente ale cercetătorilor responsabili. Negarea Holocaustului din Al Doilea Război Mondial și negarea genocidului comis de otomani împotriva armenilor în Primul Război Mondial sunt exemple definitorii.” (p. 321 – 322)
Mai mult ca în oricare altă știință, fie exactă, fie umanistă, teoriile și analizele fenomenelor istorice sunt supuse revizuirii periodice. A.C. Grayling subliniază capcana confuziei dintre negare și revizuire, mai ales dacă sunt aduse în discuție subiecte sensibile, precum Holocaustul, marile expediții geografice din timpul Renașterii, colonizarea Australiei de către britanici, relațiile dintre învinși și învingători în general. Revizuirea este necesară și obligatorie, prin prisma noilor surse istorice, noilor perspective, noilor tehnologii utilizate, ceea ce nu atrage întotdeauna renunțarea la o anumită perspectivă sau concluzie. Marile migrații din primul mileniu creștin sau „revoluția neolitică” și sfârșitul civilizației epocii bronzului sunt un foarte bun exemplu în acest sens. Cu siguranță, dincolo de disputele și orgoliile oamenilor de știință, preistoria se dovedește mult mai complexă decât prezentarea liniară, factuală de până acum câteva decenii, la care avem încă tendința să ne raportăm.
Chiar dacă teoria Big Bang-ului nu a avut rivali multă vreme (așa cum bine se poate constata parcurgând prima parte a volumului lui Grayling), chiar dacă nu renunțăm încă la anumite raționamente matematice în încercarea de a înțelege relația cu lumea în care trăim, în ultimii treizeci de ani s-au făcut pași importanți în schimbarea perspectivei, a modului de înțelegere a structurii noastre interioare, a umanității noastre. Distincția minte – creier nu este atât de recentă pe cât am crede; filosofii antici au delimitat cele două noțiuni, în ciuda limitelor de vocabular și a insuficientelor cunoștințe despre corpul uman și mediul înconjurător. Și în acest domeniu există mituri greu de demolat: deși există dovezi științifice contrare, în manualele de biologie, dar și în anumite studii regăsim ideea că în creier nu se pot naște noi neuroni. Neuroștiința, una dintre cele mai recente științe, se bucură de un real interes, prin prisma dorinței noastre de a ne înțelege propriul univers interior și relaționarea cu semenii noștri, dar și mediul înconjurător, dar:
„Criticii își vor repeta opinia potrivit căreia, dintre toate problemele care asaltează cercetarea, neuroștiința întruchipează în mod clar – de fapt, într-o măsură remarcabilă, vor spune ei – toate cele cinci probleme: a ciocanului, a hărții, a luminii felinarului, a intrusului și a lui Parmenide. Dacă conceptul nostru teoretic fundamental este acela al potențialelor de acțiune neuronală, totul se va reduce la ele (problema ciocanului și cea lui Parmenide) și, întrucât ne uităm doar la ceea ce putem vedea – structuri foarte mari, în raport cu dimensiunea componentelor lor -, harta noastră va fi la o scară extrem de mică și o vom desena cu dispozitive care pot afecta peisajul propriu-zis (problemele luminii felinarului, a hărții și a intrusului). Toate acestea trebuie înțelese; iar specialiștii în neuroștiință știu acest lucru, pe care îl iau în considerare în mod autocritic – metoda științifică înseamnă, în mare parte, anticiparea și contracararea acestor bariere din calea cercetării. Înțelegerea faptului că investigația științifică se confruntă cu astfel de probleme nu este o invitație la a renunța, ci la a rezolva.” (p. 466 – 467)
A.C. Grayling ne invită nu doar să ne informăm, ci mai ales să înțelegem și să renunțăm la prejudecăți și stereotipii, iar Frontierele cunoașterii reprezintă un instrument extrem de util în acest sens.
Frontierele cunoașterii: ce știm despre știință, istorie și creierul uman de A.C. Grayling
Editura: Trei
Traducerea: Bogdan Ghiurco
Anul apariției: 2023
Nr. de pagini: 560
ISBN: 978-606-40-1546-4
