Spaţiul memoriei ca INTERVAL

În romanul lui Evgheni Vodolazkin, Aviatorul, publicat în 2017 la Humanitas Fiction, în colecția Raftul Denisei, cele două capete ale secolului al XX-lea sunt rulate unul în altul prin scris, ca un pergament care aduce sfârşitul la început şi începutul la sfârşit. Există, mai întâi, un spaţiu al memoriei, cu funcţie de revelator, mărturie, ca în paginile Svetlanei Alexievici, unde firescul trăirii conturează …monştrii unui trecut despre care se tace, încă. Astfel, un inocent dostoievskian notează fragmente de memorie, aşa cum revine ea odată cu dezgheţarea de după (aproape) un secol, ca urmare a unui experiment cutremurător din lagăr. Tocmai acesta e greu de amintit, de tradus în scris, fiind smuls ca la intervievaţii amintitei Alexievici, din trupul şi mintea celui care mai face un experiment, adaptarea la realitatea sfârşitului de secol, un crepuscul minor, diluat şi amestecat, haotic şi lipsit de măreţie, iertat/salvat de acelaşi inocent, prin dragoste. Şi oamenii care (se) mărturisesc jurnalistei Svetlana Alexievici sunt „comuni”, dar au avut parte de un „experiment”, de momente cheie, ceea ce duce la o accedere, tocmai prin povestirea chintesenţă (sau refuzul ei, traducerea, scrisul, perspective unică, aş zice), la Interval, loc al fiinţării depline. Spaţiul memoriei devine unul purificat, în romanul Aviatorul al scrisului, în tablete memorabil selectate, sortate şi ordonate de jurnalista care face din mărturia umană tot o accedere la mântuire. Omul din faţa Svetlanei Alexievici coboară în sine ca să scoată de acolo cheia adâncului uman. Viaţa întreagă se concentrează (în toate cărţile Svetlanei Alexievici) în micropovestiri. E vorba de spaţiul unei memorii aşa de scufundate că numai o clipă de graţie o face vizibilă. În regizarea acestui moment unic, de fapt, constă arta celei care a primit pentru literatură Nobelul. Cu Innokenti din Aviatorul se petrece cam acelaşi lucru, fiecare moment care-i vine în minte nu este doar nevoia de a-şi recupera identitatea, aceea de…condamnat într-un regim sinistru, ci şi de accedere la Interval, la salvarea memoriei, cu locul şi oamenii ei, unde inadaptatul de ieri şi de azi descoperă că Raiul este în locul cel mai comun (şi supus timpului până la translaţia/memorarea lui), familia. Şi descoperă că accederea la totalitate („liniştea” înseamnă echilibru) se face prin iubire:

„De fapt, uite-l, Raiul. În casă dorm mama, tata și bunica. Ne iubim unii pe alții, ne e bine împreună, e tihnă. Nu e nevoie decât ca timpul să înceteze să se miște, să nu tulbure binele care s-a instaurat. Nu vreau evenimente noi, las să existe ceea ce este deja, ce, e puțin? Pentru că, dacă totul o să continue, oamenii dragi mie o să moară. Cei care dorm liniștiți în casă o să moară. Ei nu știu că fericirea noastră e suspendată deasupra unei prăpăstii îngrozitoare.”

Actul de a-şi scrie fragmentele de timp şi de loc-uri ale ororii trecute, deşi supus unei cereri a medicului (pe parcurs transformat/iluminat, ca cititorii sau chiar unii dintre povestitorii Svetlanei Alexievici), ţine şi de viziunea unui ins aflat deasupra timpului. Personajul este, simbolic, aviator, „cineva cu o cuprindere destul de mare”, singular ca perspectivă, liber „în acele sfere (unde, n. n.) totul depinde doar de iscusința celui care zboară”. Este conturat în asemenea rânduri spaţiul memoriei ca Interval, nu întâmplător se trimite la „sfere”, unde funcţionează înţelegerea, iertarea, dragostea, dincolo de timp şi de loc. Dar Evgheni Vodolazkin trece protagonistul printr-o dublă experienţă, aceea a clipelor revelatorii din trecut dar şi a realităţii ultimului deceniu al secolului, şi asta în fragmentele decupate cinematografic într-un amplu montaj mnemotehnic şi de notaţie la zi, de jurnal. Pe patul de spital sau în realitatea cea mai banală (deşi locul comun se dovedeşte fiinţat prin trăirile inocentului), oraşul Sankt-Petersburg, chiar locuinţa familiei sale, etc., fiecare senzație, vizuală, auditivă, olfactivă devine, adesea, unul dintre lansatorii trecutului, revelatori, prin comparaţie, cu prezentul, de fapt cu alte „torturi”/experimente în plină desfăşurare.

Interesant este că, la fel ca în fragmentele de memorie ale „personajelor” Svetlanei Alexievici, se petrece o coagulare a vieţii întregi tocmai în şi din detaliu, în şi din clipă. Una trăită la limită, de unde şi senzaţia la lectura Aviatorului că toate amintirile, ca şi cele care se fac din prezent, sunt chintesenţe, clipe translucide, condensate, aş spune de chihlimbar. De aici se face şi puntea de legătură între vechea şi noua dragoste, între Anastasia de la un capăt de secol, şi Anastasia de la celălalt capăt. Rotundul „sferei” înseamnă chiar viaţa, care s-a congelat şi decongelat în acelaşi spaţiu, acelaşi timp dedat absurdului şi inadaptării dostoievskiene. Numai că scrisul (în partea a doua a cărţii – cu triplă perspectivă, datorată consemnărilor medicului şi ale soţiei), ca şi înregistrările, „transcrise” magistral de Svetlana Alexievici, ajung să fie translate dincolo de limită, în spaţiul cathartic, limpezit, al viziunii totalizante privind momentele istorice anume alese/comparate şi de Vodolaskin. Mărturiile au o autenticitate care creşte peste senzaţia de ficţiune. E chiar marca celor doi autori aflaţi în spaţiul memoriei ruseşti, chiar şi aşa, fragmentate, ca nişte naufragiaţi postmoderni care supravieţuiesc prin memorie. Rezistenţa la rău, la posesie, nu se face altfel. De aceea, „ideea” de mărturie/memorie, provocată sau involuntară, pare mai „reală” decât ficţiunea, în sensul ei strict. Cu atât mai mult cu cât avem de-a face cu oameni, comuni ca şi locurile, deodată, prin mărturie şi scris, revelatori ai sensului istoriei, prezente sau…trecute, dar nedevelopate aşa de crud, de adânc. Trezirea lui Innokenti în alt timp indică o continuitate, prezenţa aceluiaşi loc, unde, simultan, eşti cu/prins de inadaptabilitate, dar şi de posibilitatea accederii la suprafiresc, la salvare. Doar că, în partea a doua, mai spectaculoasă, îmi pare mai condusă, mai puţin liberă faţă de…autor, se impune ideea de destin, specific lumii ruseşti, ca şi în cărţile Svetlanei Alexievici. Aviatorul este romanul unui destin, cel autentic, al poporului rus, montat/revelat într-un fragment de istorie, suprapus peste alt fragment de istorie. Fără început şi fără sfârşit, dar cu ele rotindu-se, reflectându-se în oameni comuni, dar cu adâncimi demne de Karamazovi în diversitatea, vinovăţia şi salvarea lor.

Autorul care a impus un personaj memorabil, Laur, face acum, cel puţin în partea I a romanului, remarcabilă, din fragmente memorialistice aşezate/decupate peste cele curente, senzoriale, miniaturale, comune, un text dens, care încheagă destinul unui popor.

Unknown Humanitas Fiction