Femeia cu fustă violet. Arigatō gozaimasu!

Motto: „Asigurați-vă că v-ați uitat bine înainte să plecați din cameră. Arătați cu degetul spre fiecare obiect din încăpere ca să nu mai faceți greșeli.” Natsuko Imamura

Femeia cu fustă violet face parte din existența cotidiană a oamenilor din cartier. E un personaj din teatrul lumii. Absența ei este imediat interpretată – n-a venit să-și cumpere brioșa, poate că nu are bani, n-a trecut de interviuri, e șomeră de prea multă vreme. Reapare periodic, slabă și neîngrijită. Este ajutată discret să găsească un loc potrivit de muncă. I se aduc la ușă mostre de șampon bun, căpătate la o promoție. E important să arăți bine, să pari tânăr și proaspăt, fiindcă aparențele contează, indiferent de postul dorit. Interviurile pentru angajare cer de la solicitanți un anumit standard.

Femeia cu fustă violet are un chip comun, poate fi oricine, o rudă, o cunoștință:

„În zilele tihnite, Femeia cu fustă violet își ia în primire brioșa de la patiserie și, îndepărtându-se de magazine, se îndreaptă spre parc. E trecut de trei după-amiaza. Umbra stejarului japonez din parc cade chiar pe locul special rezervat. Ea se așază pe mijlocul băncii și se apucă să ciugulească din prăjiturică. Își ține mâna stângă dedesubt, în chip de farfurie, să nu dea pe jos umplutura de cremă. Aruncă o privire la fulgii de migdale presărați pe prăjitură, apoi mai ia o mușcătură, și încă una… Când ajunge la ultima îmbucătură, se oprește o clipă, de parcă i-ar veni greu să se despartă de brioșă.

Și dintr-o dată îmi cade fisa! Femeia cu fustă violet aduce cu soră-mea mai mare! Sigur, n-are cum să fie ea, mai ales că la față nu prea seamănă, dar și ea, și sorela, au obiceiul ăsta ciudat, să zăbovească la ultima înghițitură.” (pp. 6-7)

Femeia cu fustă violet are un nume, pe care-l și rostește, cu voce mică, în fața colegelor de muncă, în prima zi când este angajată la hotel. Obligată de director, noua angajată trebuie să spună câteva cuvinte despre ea și nu prea izbutește să se facă auzită. Verificarea vocii este probă obligatorie:

„În facultate directorul cochetase cu teatrul. Toată lumea știa asta. Visase chiar să se facă actor. Pesemne că voise să între în grațiile vreunei actrițe, și, cum nu izbutise, se lăsase păgubaș după doi ani de mers la cercul de arte dramatice. Vocea îi răsuna în fiecare colțișor al curții. Se vedea că nu-i un ageamiu. E drept, îl ajuta și burdihanul.” (p. 49)

Femeia învață repede că există un salut pentru șefi și un salut pentru clienți. Aparent, cuvintele rostite sunt aceleași. Diferența de sens este dată de tonalitatea și de intensitatea vocii.

„— Mai cu viață! Arigatō gozaimasu!

— Arigatō gozaimasu!

— Și mai tare. Să te audă și tanti aia de la locul de fumat. Arigatō gozaimasu!

— Arigatō gozaimasu!

— Hei tu! Da, da, tu de-acolo. Nu-ți văd fața, dar îmi dau seama că ești în uniformă. Fă cu mâna dacă o auzi. Haide!Arigatō gozaimasu!

— Arigatō gozaimasu! Am scuturat energic din mână.

— Se pare că te-a auzit. Bine! Ai trecut proba!” (p. 51)

Când este angajată, în sfârșit, la hotel, ca îngrijitoare (se ocupă de curățenie), femeia învață repede să se comporte impecabil. Are cea mai scurtă perioadă de probă din istoria angajărilor. La început, toată lumea o place. Colegele o învață „secretele” micilor furturi de pe urma cărora nu suferă nimeni – un măr sau o portocală care ar fi ajuns oricum la gunoi. Numai șamponul refuză Femeia cu fustă violet să îl schimbe. E mereu același, cu parfum floral, proaspăt, contrastând cu mirosul de pește al șamponului pe care colegele de muncă îl luau, fără permisiune, din camerele hotelului.

Romanul este interesant și pentru a înțelege câte ceva despre mentalitatea societății japoneze. Hotelul la care lucrează Femeia cu fustă violet este o ilustrare a naturii umane, înclinate când spre generozitate și frumusețe, spre nevoia de a proteja și de a fi de folos, când spre invidie, ostilitate și distorsionarea adevărului. O simplă discuție cu cei mici, în parc, scoate la iveală faptul că din hotel se furau și alte mărfuri, nu doar cutii cu ciocolată. Angajații trec prin ispita de a vinde produsele cu marca hotelului pentru a face rost de bani – se muncește mult, se trăiește greu, toți procedează la fel justificări se găsesc destule:

„— Hei, am mai văzut undeva desenul ăsta! a zis o fetiță, uitându-se lung la capacul cutiei din mâinile băiatului.

— E sigla hotelului la care lucrez, a spus Femeia cu fustă violet. Emblema apare pe cutiile cu fursecuri sau prăjituri Baumkuchen pe care vi le-am adus. Toate sunt făcute la hotel și au pe ele sigla noastră.

— Ce-i ăla? Un cal? a întrebat Mol-kun.

— E Pegas, a răspuns Femeia cu fustă violet.

— Aha!

Fetița și-a desprins cu greu privirea de la cutia goală pe care până atunci n-o scăpase din ochi.

— Mi-am adus aminte! E același semn ca pe prosoapele noastre de acasă.

— Prosoapele voastre de acasă?

— Da, prosoapele de baie, de mâini și de șters pe față. Sunt cele mai moi și mai frumoase prosoape din lume!

— Poate cineva din familie le-a cumpărat de la hotel, a zis mirată Femeia cu fustă violet.

— Nu, le avem de la târgul din cartier.

— Ce târg?

— Târgul organizat la școală. Le-am luat cu mama de acolo.” (pp.106-107)

Tot felul de schimbări apar în viața acestei femei din momentul angajării, de la faptul că e greu de spus cu ce vine la serviciu, de vreme ce nu mai folosea autobuzul, la unghiile lăcuite frumos, încălcare a regulamentului interior. Și fizic se schimbă, nu mai e piele și os, ca la început. Într-o zi, copiii din parc, în jocul cărora intra de multe ori, se întreabă unde a dispărut Femeia cu fustă violet, nu o văzuseră, deși această trecuse pe lângă ei. Devine altă persoană.

Există persoane care înseamnă, vizual vorbind, mult pentru oamenii dintr-un cartier. Cei care trec zilnic unul pe lângă celălalt își fac o părere despre lumea din jur, fără să interacționeze neapărat. E straniu să însemni ceva pentru ceilalți doar la nivel de imagine, să porți un fel de etichetă primită pe bază de presupuneri. Când cineva lipsește la apel, fotografia socială se modifică, fiindcă, așa cum se spune într-o exprimare lejeră, lipsește din peisaj.

Natsuko Imamura scrie un roman despre curiozitatea îndreptată asupra altora din nevoia de diversitate mai întâi, apoi pentru că, inevitabil, se instalează în fiecare individ care-și suportă greu condiția modernă un fel atașament față de ce vine din afară. Avem sub ochi o proză modernă, fermecătoare, despre asemănări și deosebiri, proiecții și atașamente, figuri obsesive și deficitul de comunicare, o scriere plină de ritm și de umor sec. Japonia modernă, așa cum e descrisă aici, este o țară pe care o cunoaștem, aproape că trăim în ea – cu câteva mici diferențe, cultul muncii în exces, de exemplu, dar și acesta e (și la ei!) un mit care se năruie.

Despre autoare, editura oferă câteva informații:

NATSUKO IMAMURA s-a născut în 1980, în orașul Hiroshima. Studenția și-a petrecut-o în orașul Ōsaka, unde s-a stabilit definitiv. Debutează cu miniromanul Atarashii musume (Fata cea nouă), încununat în 2010 cu Premiul Osamu Dazai. Un an mai târziu schimbă titlul microromanului în Kochira Amiko (Aici Amiko) și îl publică alături de nuvelele Pikunikku (Picnic) și Chizu-san (Doamna Chizu), volumul primind Premiul Yukio Mishima în 2011. Un alt roman al său, Ahiru, câștigă Premiul Hayao Kawai în 2016 și este nominalizat la Premiul Akutagawa. În 2017, autoarea adaugă în palmares Premiul Nōma pentru Hoshi no ko (Copilul stelelor), aflat de asemenea pe lista de nominalizări pentru Premiul Akutagawa, pe care îl va primi doi ani mai târziu, în 2019, pentru Femeia cu fustă violet (Murasaki no sukāto no onna, 2019; Humanitas Fiction, 2022), roman tradus ulterior în engleză, franceză, spaniolă și italiană. În 2020, Natsuko Imamura este răsplătită cu Premiul Cetățean de Onoare al Orașului Hiroshima.

Las mai jos alte fragmente:

„În cartierul nostru locuiește o doamnă pe care lumea a poreclit-o Femeia cu fustă violet. Bineînțeles, numele i se trage de la nelipsita-i fustă violet.

La început am crezut că-i o fetișcană – poate pentru că-i mărunțică de statură și are pletele negre și drepte, care-i ajung până la umeri. De departe ai jura că-i o școlăriță, însă de aproape nu-i tocmai o jună. Are pe față câteva pete maronii de vârstă, iar părul negru, care-i atârnă până la umeri, este uscat și lipsit de strălucire. O dată pe săptămână se înființează la patiseria din galeria comercială și își face cinste cu o brioșă cu cremă de lapte. Eu, pitită într-un colț unde mă prefac interesată de niște pateuri, n-o scap nici o clipă din ochi. De câte ori o privesc, mi se pare că seamănă cu cineva cunoscut, dar zău dacă știu cu cine!

La intrarea sudică a parcului din apropiere se află trei bănci. Ultima din șir este special rezervată pentru ea. (p. 6)

„Uneori vin echipe de televiziune, care, în loc să le intervieveze pe gospodine despre ce pregătesc la cină sau să comenteze despre scumpirea zarzavaturilor, îi chestionează pe bătrâni și pe copii dacă au auzit de Femeia cu fustă violet. Normal că au auzit!” (p. 11)

„Când Femeia cu pulover galben intră în magazine, nimeni n-o bagă în seamă – ceea ce nu se întâmplă niciodată cu Femeia cu fustă violet. Ei, tocmai aici e diferența dintre noi două! Când ea își face apariția în galeria comercială, oamenii au patru tipuri de reacții. Unu: se fac că n-o văd. Doi: trecătorii se feresc din calea ei. Trei: teribiliștii se grozăvesc că le-a surâs norocul. Patru: fataliștii aproape că își smulg părul din cap de disperare (umblă vorba că, dacă o întâlnești de două ori pe zi, ești un mare băftos, dar să te ferească sfântu’ s-o vezi și a treia oară!).” (p. 8)

Femeia cu fustă violet de Natsuko Imamura