Despre familie, altfel decât scrie în dicționar.

Dicționarul pentru ora șase fix este poate cel mai insolit element al cărții, cuvinte explicate când nici nu te aștepți, definițiile luate ad litteram din dicționar și inserate în mijlocul unei fraze sau al unui pasaj, semn că naratoarea are nevoie să respire. Da, vocea ei este omniprezentă și se aude atât de bine, încât îți răsună în urechi fiecare cuvânt rostit mai apăsat, cu greutate, astfel încât odată cu scoaterea lui pe gură să elibereze o cantitate oarecare de teamă, furie, durere, neputință și, nu în cele din urmă, neînțelegere.

Povestirile Lavinicăi Mitu alcătuiesc un manual de bună-înțelegere a rostului tuturor întâmplărilor din care se alcătuiește copilăria fiecăruia dintre noi. Un univers familial, întâmplător al ei, al celei care trăiește undeva în Oltenia, într-o familie alcătuită din patru membri – ea, sora și cei doi părinți – familie din clasa de mijloc. Se recompune sub ochii cititorului un univers din ce în ce mai îndepărtat, cel al anilor ’80, când familiile erau din ce în ce mai covârșite de lipsuri – lipsa acută de alimente este omniprezentă, mama face adevărate vrăjitorii ca să gătească din te miri oale de mâncare care să ajungă cât mai multe zile, dar și să țină de foame. Un univers redat prin ochi de copil, căci naratoarea e încă copilă, trăiește fiecare întâmplare cu mirarea celei care n-a mai trecut niciodată prin așa ceva și astfel se ridică încet, încet blocuri, maidane, se alcătuiesc de un firesc nemaipomenit trasee urbane, se fac și se desfac legături de familie, relații amoroase, prietenii și câte și mai câte. Întâmplări mărunte, banale, din categoria „mi s-a întâmplat și mie” sau „ce ciudat, la fel am pățit și eu”, dar care au un ceva aparte, o amprentă personală, dată de asocierea cu elementele de specific local sau de istorie familială: mama poartă întotdeauna tocuri, muncește într-o fabrică și încearcă să ierte infidelitățile repetate ale soțului; tatăl celor două surori este taximetrist și se pricepe să citească omul după cum îi sunt mâinile; cele două surori se străduiesc să înțeleagă ceva din lumea în care trăiesc, asimilează obiceiuri și obligații fără să se gândească prea mult dacă sunt sau nu utile, dacă pot fi schimbate etc.

„Apartamentul de două camere în care locuim își schimbă granițele și teritoriile în funcție de somnul lui. Când tata nu doarme, noi stăm în dormitor. Acolo avem șifonierul cu haine și biroul unde îmi fac eu temele. Mama stă în bucătărie. Fumează sau face mâncare. Fumează sau spală vase. Iar sâmbăta încălzește apă în tuciul mare și stă mai mult în baie, clătește rufe și rade săpun de casă. Sufrageria este a lui. Îmi dau seama acum că habar n-am ce face el acolo.” (Granițe, p. 69)

Cuvintele explicate care răsar din mijlocul pasajelor când nici nu te aștepți vin la pachet cu câteva imagini recurente. Una dintre ele este cea a mamei care spală rufe, mai mult la mână, căci mașina o trădează exact când e mai mare nevoie de ea, le stoarce cu mare efort și e ajutată de cele mai multe ori de fiica ei. Apa încălzită pe aragaz, bețiile tatălui, certurile dintre cei doi, bătăile crunte pe care le suportă una dintre vecine și fugile tatălui la una sau alta dintre amante, iată câteva imagini care se tot repetă, dar cu fiecare repetiție ele capătă plus de culoare sau puțin accent pe formă. Ciudat, amintirile rămân intacte, nu se deformează cu trecerea timpului, la fel și oamenii, nu-și pierd din calități și/sau defecte, nu devin mai mici sau mai lați, ci rămân așa, încremeniți în ramele trecutului. E una din marile calități ale Lavinicăi Mitu aici, căci puțini povestitori reușesc să nu cadă în păcatul suprapunerii de timpuri: ea nu povestește despre atunci cu vocea celei de acum, ci cu vocea copilei care era atunci, care trăiește atunci și acolo, nu vine într-un prezent confortabil ca să-i fie mai ușor sau ca să povestească mai detașat despre ce-a fost și cum a fost. Autenticitatea derivă tocmai din această voință continuă a scriitoarei de a se menține în același orizont de timp. Așa se face că oamenii rămân aceiași, nu se schimbă, nu devin mai buni, dar nici în stană de piatră nu se prefac.

„Doamna Stoica! Tanti Mărioară! se aude în fiecare zi dincolo de gardul mic de piatră, după cum are fiecare îndrăzneala să îi zică, dar nu există bărbat, femeie sau copil care să nu o fi strigat măcar o dată. Când noaptea îmbrățișează satul, în ultima casă de pe coastă se aude primul țârâit din multele care se vor mai auzi până dimineață. Un ceas rotund cu cadran albastru tremură câteva secunde pe noptieră și Maria, Măria, tovarășa Stancu, Stancu Maria, Stanca, doamna doctor, domnișoara, mama, doamna Stoica și tanti Mărioara ies pe poartă una în spatele celeilalte. Umbrele copacilor se trag de pe zidurile caselor pentru a-i face loc celei mai înalte umbre pe care câinii de dincolo de Olt o vor lătra vreodată.” (Doamna Stoica, p. 105)

Povestiri cu aceiași lungime, scrise deloc în grabă, care împreună alcătuiesc universul Bărbatului fără cap. E foarte interesant că în ultima povestire Lavinica Mitu așază în ramă și originea prenumelui ei, dimpreună cu toate frustrările generate de acel c în plus. E cea mai plină de umor povestire dintre toate, iar autoironia este resimțită încă din titlu, Roberto. Interesant este și faptul că povestirea care dă titlul volumului nu e nici prima, dar nici ultima, pare așezată ca din întâmplare în ordinea cuprinsului, ca și cum ar fi scris-o și n-a știut unde să o așeze, pentru că nu se potrivea niciunde. În realitate, povestirea aceasta este nucleul volumului, în ea se regăsesc motivele pentru care a apărut cartea. Din această povestire răsar toate imaginile din care este alcătuită povestea lui „a fost odată ca niciodată o familie, alcătuită din…”. Familia bărbatului fără cap, a tatălui care n-a știut să fie tată, dar nici n-a vrut să învețe rolul de părinte.

<<L-am omorât până am obosit. Până când cele două migrene din fiecare lună au devenit una singură. Și atunci am intrat în prima librărie pe care am văzut-o, mi-am cumpărat cea mai groasă agendă pe care o aveau, m-am așezat pe o bancă în stația de tramvai și am continuat să scriu: „îmi iubesc capul, îmi ucid tatăl”.>> (Bărbatul fără cap, p. 19)

Un debut remarcabil, Bărbatul fără cap. Dicționar pentru ora șase fix de Lavinica Mitu. O scriitoare care nu s-a grăbit să-și trimită cartea editurilor și de care, sunt absolut convinsă, vom mai auzi.

Bărbatul fără cap. Dicționar pentru ora șase fix de Lavinica Mitu