„Ceaikovski la walkman” – cum să supraviețuiești primei iubiri

Când eram copii, anul 2000 reprezenta o bornă foarte importantă pentru noi, copii crescuți într-un regim comunist foarte dur: ori nu ajungeam noi să trăim până atunci, ori dacă ajungeam era pentru a ne întâlni cu extratereștrii. Era și un cântec foarte des fredonat, care exact așa începea, „Noi în anul 2000…”. Au trecut anii și anii 2000 au venit, i-am trăit fiecare după cum a putut, dar nu ne-am întâlnit cu extratereștrii, cel mult am învățat să ne uităm în oglindă și să înțelegem că dușman mai mare decât propriul eu nu există. Copiii comunismului au crescut, și-au întemeiat familii, iar copiii lor sunt generația 2000. O generație prinsă între „ce-a fost și n-ar fi trebuit să fie” și „ce va fi, undeva, cândva”. O generație a derutei paroxistice, care n-a mai crescut cu cheia de gât, în schimb s-a încărcat cu toate fricile și angoasele părinților, asumându-și de multe ori eșecurile acestora ca și cum ar fi fost ale lor. O generație care încercat cam tot ce se putea din punct de vedere experiențial, dar și emoțional; după aceea a urmat generația emo, dar despre ea altădată.

„Poate că am totuși un înger care nu mă lasă să mă simt ultimul om de pe pământ. Mă întorc în bancă și îi zâmbesc Melindei. Fața ei e rotundă și pladiă ca luna, ochii îi strălucesc de emoție ca-n animeuri. Îi povestesc despre Arturo Bandini și Holden Caulfield, noii mei prieteni, ceva mai inteligenți decât Onbladon și Cheloo. Melinda mă invit la ceai, facem schimb de cărți și de impresii de lectură. Stăm pe canapea, ne uităm la bibelourile din bibliotecă ș, o faună cu elanul vital înghețat. Pudoarea e la cote mari. Nu știu ce să fac. O mângâi pe braț. Ea se smucește și agață măsuța de cafea cu piciorul, răstoarnă farfuria cu sandvișuri. Melinda mă invită la ceai. Stăm pe canapea, nu îndrăznim să ne uităm unul la celălalt, camera e prea mică. Nu știu ce să fac, îi iau mâna într-a mea. E foarte rece și tremură. O sărut. E mai palidă decât de obicei. Vorbesc despre cărți, mă concentrez foarte tare pe acțiunea din ele.” (p. 17)

Frustrările, încercările ratate, reușitele obținute cu greu, primele excursii în Europa și lume, studiile în afara țării, emigrarea părinților sau rudelor apropiate, toate acestea fac parte din viețile celor care în 2000 descopereau lumea și încercau să-și găsească locul. Ei sunt generația care au trecut prin cele mai sălbatice transformări sociale, care au învățat supraviețuirea fără manual, mulți dintre ei negăsindu-și nici astăzi locul în societate. Sunt cei care mereu caută altceva, cei despre care putem spune orice, numai că sunt ordonați și calculați nu. Despre ei este Ceaikovski la walkman de Andrei Dósa. Cartea nu e întâmplător prinsă în noua colecție a Editurii Paralela 45, Prima dragoste. Maria, Amalia, Melinda și toții băieții care gravitează în jurul lor sunt la vârsta primei iubiri, fete care-și explorează trupurile și sufletele cu speranța că vor înțelege mai bine ce li se întâmplă.

„Mă întrebam oare cum e să te vezi filmat. Să te vezi din exterior. Trebuie să fie mai fain decât să te privești în oglindă, mult mai fain. Pentru că te vezi în mișcare, participi încă o dată la fiecare gest, la fiecare grimasă care a fost cândva live. Mă întrebam, oare Ema și cu mine, stând aici, lângă balustradă, ascunse în penumbra movulie a galeriei, aproape lipite una de cealaltă, oare noi cum arătăm?” (p. 105)

Cele patru povestiri, în fond patru capitole ale unui roman, au fiecare în centrul ei una din fetele care trăiesc într-un cartier muncitoresc din Brașov, învață la un liceu cu profil economic (proful de conta e mereu pomenit) și încearcă să-și croiască propriile vieți în jungla cotidiană. Relațiile cu băieții se transformă în adevărate excursii urbane și chiar dacă într-una din povestiri vocea este a lui Andrei (un alter ego al scriitorului, clar), poveștile aparțin tot fetelor. Să intri în mintea și pielea unei adolescente, ca să le înțelegi reacțiile, nedumeririle, întoarcerile la 180 de grade, iată ce-și propune Andrei Dósa cu Ceaikovski la walkman. Băieții vin și pleacă, chiar și bărbații (vezi soția antrenorului de șah) populează vremelnic universul fetelor, căci ele au nevoie, mai întâi de toate, să se înțeleagă pe ele, așa cum sunt. Să-și înțeleagă și să-și accepte transformările. Niciuna nu vrea să semene cu mama, de aici și revoltele, unele sinonime cu mici (dar autentice) crize de nebunie. Maria este personajul omniprezent, cel care există în fiecare filă de carte, dar și cea mai puțin înțeleasă dintre toate. Maria este rebela fără cauză, cea care trebuie să treacă prin infernul unei secții de psihiatrie ca să înțeleagă că dragostea doare.

Personaje autentice, toți adolescenții din Ceaikovski la walkman participă activ (și reactiv, aproape deloc creativ) la crearea unui adevărat univers al dragostei. Lui Andrei Dósa îi reușește foarte bine să rămână în poveste până la final, fără să trădeze cauza primei iubiri, fie ea tabu, fie excentrică. Adolescența este vârsta exceselor, iar Andrei Dósa știe prea bine acest lucru, astfel încât îmbracă fiecare personaj în straturi de emoții brute, de neînțelegeri, frustrări și refuzuri dureroase. Descoperirile pe care le fac, unele în numele dragostei, sunt cu atât mai prețioase. Dacă se pierd pe ei înșiși în toată această aventură a primei iubiri? Unii da, alții vor refuza să se mai întoarcă la inocența de dinainte de primul fior, dar cei mai mulți vor distruge cu furie și ultima legătură cu trecutul. Adolescenții furioși al lui Andrei Dósa sunt pe cât de rebeli, pe atât de firești.

„O să merg cu mama să cumpărăm carne de porc din piață, slănină, ouă, zahăr, carne de pui pentru răcituri, făină trei zerouri. O să facem curățenie generală: mătură, aspirator, apoi dăm și o cârpă pe jos. O să tragem dulapurile din bucătărie, din sufragerie și din camera mică, o să curățăm tot praful. Mama o să spele perdelele, în timp ce eu și bunica o să spălăm ferestrele cu apă și oțet, apoi o să le ștergem cu hârtie de ziar. Toată casa va străluci. Pe 23 seara ne vom apuca de cozonaci și de răcituri. Vom împodobi bradul cu globurile de sticlă roșie ale bunicii, ca-n fiecare an. Seara, stoarse de orice dram de energie, zăcând pe canapea în fața televizorului, ne vom uita la un program de varieteu de pe vremea răposatului, cum zice bunica. În dimineața de Crăciun, ne vom lua fiecare cadourile de sub brad, pe care tot noi le vom fi pus acolo cu o seară înainte și le vom desface în liniște.” (p. 127)

De ce Ceaikovski la walkman? Pentru că muzica te salvează când credeai că și ultima punte e sărită în aer. Walkman, ce cuvânt desuet deja. Sunt curioasă câți dintre adolescenții de astăzi știu cum arată, deși cred că mulți dintre părinții lor mai ascund printr-un fund de sertar o asemenea jucărie. Revenind la carte, Andrei Dósa a reușit să scrie o carte cu adolescenți și pentru adolescenți, una din acele cărți care nu vor sfârși în coșul de gunoi. E mare lucru să scrii autentic despre o lume nu prea îndepărtată; Andrei Dósa nu riscă fabulând sau imaginând contexte sociale fantasmagorice, pentru că așa ar fi pierdut nota de autenticitate. Ceaikovski la walkman este dovada că da, se poate povesti despre prima dragoste și fără să fii ridicol de sentimental.

Ceaikovski la walkman de Andrei Dósa