Sirina și alți monștri din Saad

Motto1: „Ne vom propune acum să-i preschimbăm pe oameni în zei şi să-l transformăm pe Homo sapiens în Homo deus.” Yuval Noah Harari

Motto2: „Poveștile noastre îi ajută pe morți să trăiască în continuare. Poveștile sunt casele lor. Cum altfel să umpli spațiul pe care îl lasă un corp după ce dispare? Iar viii sunt greutăți puse pe capacul morților. Doar morții trebuie ținuți sunt control.” Diana Geacăr

S-ar putea ca lumea să poată fi salvată prin poveste. De acolo putem să luăm un erou.

Sirina și alți monștri din Saad este o carte veselă și tristă, plină de umor și de neliniști. Cafea e paznic și a învățat să scrie, deși a primit asigurări că nu e necesar, nevasta lui, Făină, nu a reușit, nu e așa de simplă alfabetizarea.

În lumea aceasta, personajele sunt botezate spontan, de cum intră în Saad, de către primul om care le iese în cale. Iar numele, cu toate că sunt dintre cele mai simple, sunt neobișnuite pentru lumea noastră. Vale îi vorbește Sirinei de existența unor liste străvechi – fiecare nume (Ouă, Mere, Pere, Pâine, Muștar, Ciappa etc.) are în dreptul său trecut un preț, care ar trebui actualizat în raport cu inflația:

„Șervețele costa 5 lei. Dar costa 5 lei pe vremea aia, aici e problema. Dar n-au ce să facă, trebuie să muncească pentru noul nume, toți monștrii trebuie să fie botezați când ajung în Saad.” (p. 56)

Doamna Dalloway (are o coadă care „tachinează gresia”) citește apometrele din apartament. În sufragerie, unde Nesimțitule bea vin fiert, intră și Iubire. Scorpiile există, au părul roșu-incandescent, sunt ființe care metabolizează căldură și par flăcări vii. Patima e noul nume al Scorpiei. Patima se ocupă de ierburi de leac, într-o farmacie naturistă. Le spune oamenilor (lucru uluitor pentru ea însăși) cum ar trebui crescuți copiii. Ariciul e un adolescent care a trăit în izolare 17 ani, cât a durat oficial pandemia:

„Mama le spune să se oprească pe pod și le face poze cu telefonul. Tata n-o scapă din ochi pe Mama, Ariciul se uită la adidași, dar amândoi sunt cu mâna pe balustrada scorojită. Și amândoi la fel de înalți, doar că Ariciul e mai slab și are părul mai des decât Tata. E a doua oară, în șaptesprezece ani, când ies din casă împreună.

— Super, sper că nu le pui pe Facebook, îi spune Ariciul. A, și că tot veni vorba, să nu-mi mai dai inimioare. Cum pun și eu ceva, sari tu cu inimioara. Și nici să-mi mai pui comentarii cu Te iubește mama. Pe bune, îți dau block.

Mama și-a închis contul cu mulți ani în urmă, înainte de pandemie, când s-a înscris într-un grup de sprijin pentru dependenții de Facebook, dar l-a redeschis când a început Ariciul să joace un joc numit chiar Epidemii și să posteze înregistrările pe Internet, așteptând reacții și comentarii. Așteptând prieteni. Mama se abonase la canalul lui de Virtual Reality, folosind un nume fals, și era singurul lui follower. Doar se ocupase de educația lui de când îl învățase să vorbească. În cei șaptesprezece ani de izolare, îi făcuse chiar și un program de școală, și Ariciul fusese un elev bun până pe la cincisprezece-șaisprezece ani, când a început să chiulească.” (p. 145)

Personajele din prim-plan se schimbă un timp, dar revin până la final în poveste, fără să capete totuși o identitate precisă. Sirina, Patima, Vale sunt personaje fără contur. Simți că în orice moment asemenea ființe, oameni și monștri, fără excepție, pot suferi metamorfoze care să le modifice substanța vitală, cum i se întâmplă Kefirei. La un moment dat, într-o discuție dintre Vale și Yala se amintește despre experimentele genetice de ameliorare a speciei. Dumnezeu este consultat:

„— În fine, lumea pe care o vedem noi e foarte departe, continuă Yala. Cred că trebuie să mai modificăm ADN-ul oamenilor ca să ajungem la ea. Cred că trebuie să mai vorbim cu Dumnezeu despre asta.” (p. 192)

Cu toată confuzia privitoare la identitate, formă și rost, aproape toate făpturile își păstrează partea lor de splendoare. Sirina are pielea verde. În locul cozii, i-au crescut picioare. Mult mai ușor bătea apa înainte, pe vremea când era pe deplin o făptură a adâncurilor, ajungând într-o clipă de la un mal la altul. De când a căpătat trăsături omenești, fără să fie om pe deplin, Sirina nu poate rămâne în mijlocul apelor decât atât cât îi permite cantitatea de aer din plămâni. Este o făptură de interval. Trăind alături de oameni, Sirina constată că a ajuns asemenea lor. A căpătat picioare, dar a căpătat și obiceiul de a cădea pe gânduri. Se și îndrăgostește, deși dragostea capătă în Saad multe definiții, de fapt, toate definițiile posibile, pe tot ambitusul naturii umane și non-umane, de la promiscuitate, la sublim – infidelitatea nu se iartă, femeia înșelată pleacă de acasă.

Atmosfera este când de basm românesc, când de film horror-fantasy, cu secvențe de comic absurd. Scenariul distopic îngăduie trecerea în revistă a făpturilor din specii și epoci diferite, obligate să trăiască împreună, într-o eră postapocaliptică. Există însă ceva mai profund, dincolo de suprafața textului, un miez suprarealist, o ramificare de imagini surprinzând, în secțiune, locuri și făpturi de o frumusețe nepământeană, ca în filmele lui tarkovskiene:

„Natura a umplut spațiile golite de oameni. Până să ajungă aici, la pod, toți trei au auzit chițăieli în mașinile parcate sau abandonate, și Mama chiar a zărit trei pui de vulpe jucându-se pe bancheta din spate a unui Land Rover, au văzut tufișuri crescute până la jumătatea vitrinelor, blocuri îmbrăcate în huse de liane, stejari și fagi care, pentru că n-a mai avut cine să-i ciumpăvească an de an, au spart cimentul, au întrecut stâlpii de iluminat și au primit pe crengile lor acvile și vulturi. Ferestrele unor magazine și restaurante erau încă bătute în scânduri – fie proprietarii lor n-aveau încredere să iasă din case, fie ieșiseră de mult din viață.” (p. 145)

Nu e o carte ușor de așezat într-o categorie, cum ar putea să pară. E drept că seamănă puțin atât cu O istorie secretă a Țării Vampirilor, romanul Adinei Popescu, prin atmosfera postapocaliptică, scenariul distopic și personajele din categoria generică a monștrilor (scorpii, iele, căpcăuni, samca, știme sau sirene etc.), cât și cu Războiul solomonarilor, proza lui Moni Stănilă. Sirina și alți monștri din Saad merge însă prin tematică și stil într-o altă direcție, tot fabuloasă, tot sceptic-meditativă.

În Homo deus, Yuval Noah Harari definește omul ca zeu nefericit și indecis, o făptură periculoasă pentru celelalte specii și, fără îndoială, și pentru sine. Individul trăitor în Minunata lume nouă este autodistructiv. Hrană sieși. Autofagie inconștientă, rupere de rădăcini și de orice principii ale eticii, o ființă în derivă. Amestec de primitivitate și tehnologie avansată, lumea aceasta are tresăriri de coșmar.

Ca metaforă, așa este și universul Sirinei, surprins în povestiri cărora nu le simți hotarul. Puse laolaltă, fragmentele de lume alcătuiesc o proză densă, coerentă, cu urzeală interesant gândită, juxtapunere de stări neliniștitoare și senzații feerice, de spaime ratate (uitate) și idealuri universal umane: Noi nu am fost niciodată pe Lună.

Iată câte informații despre autoare:

Diana Geacăr (n. 1984) este scriitor şi traducător. A publicat șase cărți: bună, eu sunt diana și sunt colega ta de cameră (poezie, Editura Vinea, 2005, Premiul Național Mihai Eminescu – OPERA PRIMA), Frumusețea bărbatului căsătorit (poezie, Editura Vinea, 2009, Premiul Marin Mincu), Dar noi suntem oameni obișnuiți (poezie, Editura Cartea Românească, 2017), Cine locuiește la subsol (proză scurtă, Editura Paralela 45, 2018; Premiul Iocan pentru Cea mai bună carte de proză scurtă a anului 2018; nominalizări la Premiul Discuţia Secretă Grand Prix pentru Cea mai bună carte a anului, la Premiile Sofia Nădejde pentru Literatură Scrisă de Femei şi la Premiul PEN România), Ce văd dragonii (roman pentru copii, Editura Polirom, colecția Polirom Junior, 2019) și Sirina și alți monștri din Saad(povestiri, Editura Casa de pariuri literare, 2021). Este cotraducător al antologiei Poeme alese, de Anne Sexton (Editura Tracus Arte, 2019) şi al antologiei bilingve Portrete de frontieră (Editura KLAK, Germania, 2017, coord. Rodica Draghincescu). A tradus mai multe cărţi de literatură contemporană şi de literatură pentru copii din limbile engleză şi franceză. Trăieşte în Târgovişte împreună cu familia: soțul, fiul, două pisici și un câine.

Las mai jos alte fragmente:

„Cum ziceam, fiecare om are propria televiziune, așa cum fiecare om are îngerul lui păzitor. Dar, cât au stat oamenii izolați în case, îngerii nu și-au mai găsit rostul pe lume, li s-au atrofiat mușchii, li s-au uscat trupurile. Acum, singura șansă de supraviețuire a unui înger e să-și găsească omul și să-l convingă să aibă grijă de el. Să-l ridice în brațe și să-l transporte dintr-un loc în altul, ca să-și amintească și el de vremurile în care putea zbura până la Lună, de unde se uita în jos la omul lui și ridica din umeri. Să-l spele, să-l îmbrace, să-l hrănească și să-l plimbe într-un scaun cu rotile, să-i țină de urât măcar în timpul zilei. Pentru că noaptea e rea cu îngerii.” (p. 144)

„La televizor, un crainic vorbește, cu o liniște învățată, despre numărul mare de infectați.” (p. 167)

„— Știi mai demult, îi spuse el, când am fotografiat o bază în zbor și am vrut să decupez poza și am stricat-o? Și nu salvasem originalul. Și ca să-mi treacă supărarea mi-ai zis Lasă, o să mai ai și alte ocazii.

— Îmi amintesc ceva, da. Vag. Era înainte de carantină, nu?

— Da.

— Și n-ai mai văzut nicio barză de-atunci.

— Exact. N-am mai văzut.” (p. 192)

„Pare că totul s-a întâmplat ieri. În viața omului sunt mai multe linii temporale, mai multe povești. Între un om și persoanele pe care le cunoaște îndeaproape apar niște legături, niște sfori. Viața unui om nu curge linear, e o împletitură de povești. De asta ți se pare că n-a trecut nici măcar o zi de când ai văzut pe cineva, când de fapt au trecut ani.” (p. 187)

„Homo sapiens a simțit nevoia să evolueze, dar a învățat atât de multe, încât a devenit fragil. Iar acum are nevoie de voi. Avem nevoie de voi. Și avem nevoie de voi exact așa cum sunteți.” (p. 38)

„Mai demult, monștrii se hrăneau cu nesiguranța oamenilor; acum mănâncă alături de ei.” (p. 36)

„Rămân fără țigări, fără foc, sau fără o altă pereche de ochi care să stea de șase cât fumează ei. Mereu au nevoie de câte ceva.” (p. 57)

„Când era pui, singura ei ocupație era să culeagă scoici. Intra în grădina de vareci într-un mod haotic, începând dintr-un loc și sărind imediat în altul, de parcă ar fi adunat amintiri. Și chiar asta ar trebui să fie singura ocupație a unui copil.” (p. 36)

„Poate că asta înseamnă să fii om, și-a spus Sirina. Să ai grijă de celălalt. Fie el femeie, fie ea bărbat.” (p. 220)

„— Ce-i asta?

— O listă de cumpărături.

— A, da. E făcută de mama.

— De ce-ai aruncat-o?

— Nu e scrisă de ea. Nu mai vedea bine. Mi-a dictat-o mie.

— Ooo! Știi să scrii de mână?

— Da. M-a învățat ea. Sunt puțini oamenii care mai scriu de mână și-o fac doar așa, ca hobby, au și un club. Acum toți oamenii scriu la computer.

— Știu, da.

— Bine, e mai simplu și mai sigur pe computer. Îți ștergi imediat greșelile, nu rămân la vederea oricui, ca pe hârtie. Chiar și pe sub ștersături.” (p. 204)