Femei invizibile. Case fără bucătărie

Motto: „Reprezentarea lumii, însăşi existenţa ei, este opera bărbaţilor; ei o descriu din punctul lor de vedere pe care îl confundă cu adevărul absolut.” Simone de Beauvoir

În 2001, după un cutremur devastator produs în vestul Indiei, mii de oameni au murit şi au fost distruse în jur de 400 000 de locuinţe. Într-un efort de ajutorare a sinistraţilor, s-a pus în aplicare proiectul de reconstrucţie a statului Gujarat, prin care s-au construit case. Aceste locuinţe nu aveau prevăzute spaţii pentru bucătărie. O zonă delimitată, de fapt o anexă pentru animale, urma să fie folosită şi ca bucătărie. Ambele ocupaţii, îngrijitul animalelelor şi prepararea mâncării, sunt în India, şi în alte părţi ale lumii, lăsate în seama femeilor. Bărbaţii care au proiectat casele nu s-au gândit, la momentul respectiv, că femeile au nevoie de bucătărie. E drept, precizează jurnalista care aduce cazul în discuţie, astfel de episoade se petrec frecvent în zonele postconflict sau după o catastrofă naturală – sinistraţilor li se aduc alimente care necesită preparare, fără să se ia în calcul faptul că nu (mai) există condiţii pentru asta.

Se întâmplă însă şi la „case mai mari” ca proiectarea spaţiului destinat bucătăriei să declanşeze controverse:

„Bucătăria este în centrul fiecărui apartament, cu vederea deschisă spre restul casei, oglindind designul curţii interioare. Acest lucru nu doar că le permite femeilor să fie cu ochii pe copii în timp ce trebăluiesc în bucătărie, dar pune şi gospodăria în centrul casei: o provocare subtilă a ideii că treburile casnice sunt doar responsabilitatea unei femei. Comparaţi acest lucru cu tendinţa evidenţiată de un funcţionar public din Philadelphia care a dezvăluit că trebuie să verifice în mod repetat ca dezvoltatorii să nu pună bucătăriile la etajul trei fără lift: Vrei să cari alimentele şi cărucioarele de copii până la etajul al treilea?” atrage ea atenţia.” (p. 62)

Cuvântul care se repetă în această carte bazată pe statistici este date. Informaţiile pe care se bazează comentariul autoarei, jurnalist de profesie, au bază ştiinţifică sau, cel puţin, verificabilă, fiind, de obicei, cuprinse într-un raport oficial. Bibliografia impresionantă a cărţii Femei invizibile este completată de un indice care ajută la identificarea exactă a paginilor ce cuprind anumite referiri. Paginile cărţii sunt pline de date care par de necontrazis.

Ceea ce constituie punctul de forţă al cărţii devine, cum se întâmplă de obicei, şi punctul vulnerabil. Întâi, pentru că statistica, în exces aici, se referă la o imagine generală a realităţii, creată în aşa fel încât să îndeplinească un criteriu de obiectivitate. Dar, în viaţa fiecăruia din noi, obiectivitatea şi adevărurile generale nu au un impact vizibil. Problemele pe care le ai nu îşi pierd din gravitate doar pentru că, statistic şi obiectiv, problemele altora sunt mai mari. De asemenea, datele pot fi manipulate uşor de către cei care uzează de argumentul competenţei. Este important şi cum se face selecţia datelor în analiza statistică, în eşantionul de respondenţi. Sunt aduse în prim-plan anumite statistici, iar altele sunt trecute cu vederea.

Toate aceste lucruri pot fi imputate cărţii, însă este la fel de evident că Femei invizibile rămâne o carte convingătoare prin alegerea potrivită a tonului. Nu este o analiză care cere cu agresivitate egalitatea în drepturi a femeilor cu bărbaţii, nici nu te trimite la imaginea dezastruoasă a aşa-ziselor „femei castratoare”, care preiau atributele puterii masculine, în (orice) profesie şi în familie. Citind primele pagini, recunosc că m-am gândit la celebra definiţie dată de G. Călinescu femeii, cu referire la Ana lui Ion, din romanul lui Rebreanu – două braţe de lucru, o zestre şi o producătoare de copii.” Dar m-am gândit imediat şi la Enigma Otiliei, deci tot G. Călinescu, şi la reacţia lui Felix Sima, tânărul abia ieşit din internatul liceului de băieţi, care descoperă „nimicurile” pline de farmec din camera unei fete. Cartea Carolinei Criado Perez nu susţine egalitatea dintre femei şi bărbaţi, ci scoate în evidenţă nevoi specifice lumii feminine, despre care „bărbaţii care conduc lumea” nu ştiu că există. De exemplu, deszăpezirea…

„În Franţa, două treimi dintre pasagerii transportului în comun sunt femei; în Philadelphia şi Chicago, în Statele Unite, cifra ajunge la 64% şi, respectiv, 62%. Între timp, este mai probabil ca bărbaţii să conducă şi, dacă o gospodărie deţine o maşină, bărbaţii sunt cei care o conduc cu precădere – chiar şi în utopia feministă numită Suedia.

Şi diferenţele nu se opresc la modalităţile de transport: este vorba şi despre motivele pentru care femeile şi bărbaţii se deplasează. Modelul de deplasare al bărbaţilor este destul de simplu în general: naveta de două ori pe zi, spre şi dinspre oraş. Dar modelele de deplasare ale femeilor au tendinţa de a fi mai complicate. Femeile realizează 75% din munca de îngrijire neremunerată a lumii şi acest fapt afectează nevoile lor de deplasare. Modelul tipic de deplasare al unei femei implică, de exemplu, condusul copiilor la şcoală înainte de serviciu, condusul unei rude în vârstă la medic sau cumpărăturile în drumul de întoarcere acasă. Acest model este supranumit înlănţuirea deplasărilor, fiind compus din mai multe deplasări mai scurte, interconectate, model care a fost observat la femeile din întreaga lume.” (pp. 44-45)

Plecând de la astfel de date, analiza sociologică a arătat că programul de deszăpezire al municipalităţilor îi avantajează pe bărbaţi şi îi dezavantajează pe pietoni şi pe cei care utilizează transportul în comun, adică, în general, pe femei. În termeni pragmatici, luarea în considerare a diferenţelor dintre bărbaţi şi femei ar genera economii serioase:

„Un studiu al traumatismelor la pietoni în zona oraşului Umeå din Suedia a constatat că 79% dintre acestea aveau loc în lunile de iarnă, iar femeile alcătuiau 69% din numărul persoanelor care fuseseră rănite în incidente cu o singură persoană (adică acelea în care nu mai era implicat nimeni altcineva). Două treimi dintre pietonii accidentaţi alunecaseră şi căzuseră pe gheaţă sau pe suprafeţe cu zăpadă, iar 48% aveau traumatisme de la moderate până la grave, printre care fracturile şi luxaţiile erau cele mai întâlnite. Traumatismele suferite de femei erau în general mai grave.

Un studiu de cinci ani în zona Skåne a scos la iveală aceleaşi tendinţe – şi a arătat că leziunile costă în termeni de asistenţă medicală şi productivitate pierdută. Costul estimat al tuturor acestor căderi ale pietonilor în timpul unui singur sezon de iarnă a fost de 36 de milioane de coroane (în jur de 3,2 milioane de lire sterline).” (pp.46-47)

August 2021. Situaţie de criză, retragerea din Afganistan. Într-un avion militar cu destinaţia Marea Britanie, o femeie afgană de 26 de ani dă naştere unui copil, o fetiţă, botezată Havva, adică Eva.

Femeile, însoţite de obicei de copii, sunt, în caz de conflict armat, primele care intră în categoria persoanelor vulnerabile. Reporterii de război surprind imagini cu impact emoţional asupra receptorului:

„Datele cu privire la impactul conflictelor (mortalitate, morbiditate, relocare forţată) asupra femeilor sunt extrem de limitate, iar datele dezagregate pe sexe sunt şi mai rare. Dar datele pe care le avem sugerează că femeile sunt afectate în mod disproporţionat de conflictul armat. În războiul modern, civilii, mai degrabă decât combatanţii, sunt cel mai probabil să fie ucişi. Şi, în timp ce bărbaţii şi femeile suferă de aceeaşi traumă, strămutarea forţată, vătămare şi moarte, femeile suferă şi de pe urma nedreptăţilor specifice.” (p. 314)

Diverse asociaţii umanitare solicită autorităţilor ca „femeilor din zonele de război sau din zonele de dezastru să li se ofere kituri de naştere, contracepţie, asistenţă în domeniul obstetricii şi ginecologiei şi consiliere. Dar, raportează New York Time, în ultimele două decenii, acel ajutor a fost acordat sporadic sau chiar deloc. Un raport a constatat că femeile însărcinate sunt lăsate fără îngrijire obstetrică şi pot pierde sarcina sau naşte în condiţii extrem de nesanitare.” (p. 315)

Se estimează că 60 000 de femei au fost violate în conflictul bosniac de trei luni şi până la 250 000 în genocidul din Rwanda. Agenţiile ONU estimează că peste 60 000 de femei au fost violate în timpul războiului civil din Sierra Leone (1991-2002). În Rwanda, înainte de război vârsta medie la care se căsătorea o fată se situa între 20 şi 25 de ani, după conflict a scăzut la 15 ani. În timpul conflictelor şi postconflict, se estimează că mortalitatea maternă este, în medie, de 2,5 ori mai mare. Epidemia de Ebola din Sierra Leone a provocat cea mai mare rată de mortalitate maternă din lume: 1 360 de mame mor la fiecare 100 000 de nou-născuţi, media OECD fiind de 14 decese la 100 000. Imunitate scăzută, posibilităţi limitate de a se proteja de infecţii, prejudecăţi, iată tot atâtea cauze care justifică o atenţie specială acordată femeilor.

„S-a descoperit că bărbaţii indieni au mai multe şanse să supravieţuiască cutremurelor care au loc noaptea, pentru că dorm afară şi pe acoperiş în timpul nopţilor calde, un comportament inaccesibil majorităţii femeilor. În Sri Lanka, bărbaţii şi băieţii sunt în principal cei care învaţă să înoate şi să se caţere; ca urmare, când a lovit tsunamiul din decembrie 2004 (care a ucis de patru ori mai multe femei decât bărbaţi), au fost mai capabili să supravieţuiască. Există, de asemenea, în Bangladesh o prejudecată socială împotriva femeilor care învaţă să înoate, ceea ce le-a redus drastic şansele de a supravieţui inundaţiilor, iar această vulnerabilitate creată social este agravată de faptul că femeile nu au voie să părăsească locuinţa fără o rudă de sex masculin. În consecinţă, când lovesc cicloanele, femeile pierd timp preţios de evacuare, în aşteptarea unei rude de sex masculin care să vină să le ducă într-un loc sigur.” (pp. 318-319)

Pentru că nu frecventează spaţiile publice şi nu au acces la surse de informaţie, femeile, care stau acasă, nu sunt avertizate în privinţa unor potenţiale pericole.

În cartea Carolinei Criado Perez, statisticile sunt folosite pentru a prezenta exact anumite aspecte sociale, dar şi pentru poziţionare critică faţă de cei consideraţi responsabili, cei care, ar putea, de fapt, să găsească soluţii: „Mediul academic îşi are partea lui de vinovăţie… (p. 316); „Pentru a înrăutăţi lucrurile, autorităţile din transporturi…” (p. 54), „Comisiile de finanţare dominate de bărbaţi pot explica de ce avem atât de puţine medicamente disponibile pentru insuficienţa uterină.” (p. 250) etc.

Informaţiile oferite de editură despre autoare permit formarea unei impresii: o personalitate a mişcării feministe, jurnalistă de investigaţie, Caroline Criado Perez s-a născut în Brazilia în 1984. Este scriitoare, realizatoare de emisiuni şi organizatoare de campanii feministe. Cele mai cunoscute acţiuni ale sale au inclus cofondarea The Women’s Room, o campanie privitoare la sporirea rolului femeilor în viaţa publică, în mass-media şi în profesii de nişă. Într-o vreme în care într-o parte a societăţii se dărâmă statui, Caroline Criado Perez a susţinut ridicarea de statui în Marea Britanie, în onoarea femeilor cu o contribuţie importantă la mersul înainte al civilizaţiei. În 2013, jurnalistei i s-a decernat Liberty Human Rights Campaigner of the Year Award pentru meritul de a fi militat, în urma retragerii de pe bancnota emisă de Banca Angliei a unei figuri feminine, pentru înlocuirea cu imaginea altei femei. Jane Austen va apărea pe bancnota emisă în 2017. Ordinul Imperiului Britanic i se decernează jurnalistei Caroline Criado Perez cu ocazia zilei de naştere a reginei, în 2015.

Se poate ca raţionamentul întreg pe care este construit Femei ivizibile să nu funcţioneze în ansamblu, subminat fiind de erori de logică frecvente în genul acesta de dezbatere şi de investigaţie jurnalistică. Demersul, explicat chiar de autoare în textul introductiv, porneşte însă de la observaţia cuprinsă şi în textul ales ca motto, preluat de la Simone de Beauvoir: în societatea tradiţională construită de bărbaţi, este firesc ca multe dintre modele sociale să nu li se potrivească femeilor, ale căror nevoi sunt ignorate nu din rea-voinţă, ci pentru că nu a vorbit nimeni destul de convingător, nici femeile, despre aceste nevoi. Până acum.

Şi încă ceva: