Satao

E de ajuns, uneori, să-ţi placă un vers ca să vrei să citeşti tot volumul lui Radu Niţescu – Satao. Eu de la versul acela cu vocea care înlănţuie, fascinează, devine, metaforic, un frâu, am devenit atentă. Mi s-a părut că aud multe alte cuvinte, venind, pe filieră livrescă, dinspre tragedia shakespeariană – dau un regat pentru un cal – ori dinspre poezia optzecistă. Vocea asta, care este a unui eu distinct, întâlneşte vocea deja bine definită a unui poet tânăr care ştie exact ce putere are metafora. Aşa ia naştere poezia, dintr-o muşcătură de buze, în viziunea meditativ-ludică a lui Radu Niţescu, poezia cu structurile ei calculate şi nu prea, uneori doar aduse de o tristeţe crepusculară ori de o stare neclară. Cuvântul devine rostire şi iubire, rostogolire tandră şi dureroasă, încredere câştigată, încredere pierdută, voce grăbită stăpânind un regat:

buze muşcate

foarte subţiri.

în apărare.

în acuzare,

şi banii, câţi au fost

ca o furnică după alta.

ţi s-a urât: eu te cred.

zor. dă-i zor.

cine încearcă,

cine se zbate,

cine pe cine ţine

realitatea în spate.

vocea ta în structuri calculate

mă ţine întreg, ca un regat

(p. 25)

Apoi, am vrut să ştiu cine e Satao sau ce e, dacă e o fiinţă sau un fenomen. Prieteni, Satao e un prieten, cum era Enkidu în poemul lui Nichita Stănescu. Satao a fost declarat prieten postmortem, ceea ce neobişnuit, impresionant şi dureros. Nu ştiu cum se pune accentul, pe á sau pe ó, dar indiferent cum ar fi, iată un nume grozav pentru un elefant, iată un titlu grozav pentru un poem. Deci Satao a fost un elefant, cel mai bătrâni dintre elefanţi. Poemul care dă titlul volumului vorbeşte despre jertfa cerută de cineva care a rămas anonim, un om cu şemineu, un ticălos oarecare, spre deosebire de Satao. Cred că Satao ar fi fost un prieten bătrân şi dacă ar fi trăit, n-ar fi trebuit să-l ucidă nimeni pentru colţii de fildeş. Satao este poemul unei morţi care nu era necesară. Poate că Satao este metafora poeziei încolţite de fiare:

Satao

Acum două săptămâni taică-miu mi-a povestit

c-a văzut un documentar cu Satao.

Am întrebat ce-i aia şi mi-a zis că,

până acum trei ani, a fost.

Unul dintre cei mai mari elefanţi din lume,

un tusker din Kenya, omorât de braconieri.

Un tip care lucra în rezervaţie a găsit într-o zi

o carcasă imensă aproape de graniţa de est.

Colţii fuseseră tăiaţi şi faţa mutilată,

le-a luat zece zile în care l-au tot căutat

pe Satao până să facă anunţul:

cu multă durere anunţăm că nu e nicio îndoială

că Satao e mort, ucis de săgeata otrăvită

a unui braconier, pentru a potoli

cererea avidă de fildeş din ţări îndepărtate.

O viaţă uriaşă pentru ca cineva, cine ştie unde,

să-şi poată pune o statuetă pe şemineu.

Odihneşte-te în pace, bătrâne prieten, nu vei fi uitat.

(p. 37)

Metafora pretinde o anumită sintaxă, cea care se potriveşte cel mai bine cu respiraţia gândirii. Punctuaţia urmează sensul cuvintelor, aşezându-le după accent, ritm, intensitate. Finalul rămâne uneori fără punct, fiindcă poezia bună te obligă să te întorci la ea, ca să regăseşti o stare, o emoţie, o imagine ca aceasta: realitatea e o povară. Realitatea este ţinută în spate de un şir de fiinţe anonime. Fiinţele astea definite prin pronumele cine, destinat persoanelor, rămân indistincte, figuri danteşti, mai mult umbre.

Colecţia de iarnă-primăvară este, de obicei, aşezată sub semnul asteniei. Vremea (şi starea de spirit) intră în derută. Vegetaţia izbucneşte în dezordine, cum în dezordine pare să fie întreg orizontul existenţial. Poezia de cadru este o imagine în care te-ai putea gândi că se exersează ironia, luarea peste picior a descrierilor clasice, cu epitet ornant – poeţii avangardişti utilizau ironia pentru a rupe legăturile cu formele perimate ale unui trecut de care s-au dezis. Ironia devenise pentru avangardişti o formă a revoltei şi, în acelaşi timp, a afirmării. Poate şi modalitatea de a crea o conexiune aparte cu un anume gen de cititor, dispus să înţeleagă mai mult decât spun, în aparenţă, cuvintele. Poezia de cadru mi se pare mai curând un fişier cu imagini, developat în lumina obosită şi ea a anotimpului fără identitate. Afară este când iarnă, când primăvară, iar soarele a rămas infant – de ce să mă gândesc doar la imaturitate, la o lumină necoaptă suficient, infant era fiul regelui, infant, substantiv comun, „titlu dat copiilor regelui Spaniei (și al Portugaliei), în afară de primul născut”. Un soare infant e un soare înnobilat:

Iarnă-primăvară

E iarnă sau primăvară, cine mai ştie.

Derutate sunt animalele mici care îmi ies în cale.

Derutată şi fata care prezintă vremea,

aseară a încurcat cuvintele în propoziţie şi

a roşit perceptibil, dar eu am iertat-o.

Şi eu sunt derutat mai tot timpul

şi pe mine nu mă mai iartă deja.

Sub soarele ăsta infant,

via proiectează rute încâlcite pe gard şi mă păcăleşte,

c-ajung să fac poezie de cadru.

Ce ai pe dinăuntru?

Să zicem, o plajă din Pacific, bunăoară pustie.

Dimineaţa se simte furtună.

Ziua se rup palmierii. Seara (în unele seri)

briză plăcută, aduce cu ea împăcarea.

Ce ai pe dinăuntru? Mult somn,

metafore de tot rahatul.

Ce ai pe dinafară? Să-ţi spună ceilalţi.

N-ai vrut s-o faci, dar ai făcut-o, şi asta eşti în două cuvinte,

o adversativă la care se adaugă fuga după autobuzul de noapte.

Simplu şi incorect şi real şi se vede

cât e regie şi cât mai e viaţă,

când e cu bani şi când anxietate,

aripile care te duc la cer.

(pp. 5-6)

Cuvintele care au aceeaşi sonoritate, dar înţeles diferit adaugă versului o dimensiune ludică. Omofonia aduce în plus un subînţeles, care sparge clişeele. Timpul măsurat în cele „doişpe ore lucrate” şi în cearcăne trece egal cu sine, creând iluzia opririi pe loc. Nu despre oprirea pe loc a fericirii, în sens faustic, Clipă rămâi, eşti atât de frumoasă!, ci în alt sens, cel al stagnării şi al fiinţei ostenite, imperative: „Zile şi ziele/ şi zi-le”:

Doişpe ore lucrate şi

cearcănele s-au lungit peste poate.

Uneori te îndoieşti că anumite lucruri

care şi s-au întâmplat mai demult

au avut loc cu adevărat,

mai ales când nimeni n-aduce vorba de ele.

Zile şi zile

şi zi-le,

poate vor înţelege la un moment dat.

(p. 6)

Adi

Aveam douăzeci de prieteni din care

au plecat şapte apoi s-au făcut trei şi

a rămas unul şi de câte ori nu mai sună

nici el umblu singur prin oraş pe acid

ca nebunul. Tramvaiele au faţa aia de

animal şi dacă-mi iese manevra şi evit

controlorii o să mă dau jos la Lacul Morii

să admir cerul local. Aici m-a luat

de umăr şi mi-a spus într-o seară,

aşa, într-o doară, uite, vezi,

aia e Steaua Polară, de-acum ştii

să te orientezi. Ce frumos se

intersectează luna cu dâra de avion,

parcă a fost săgeată. Jumătate din ce-am

făcut am făcut ca să nu mai fac altă dată.

Poveşti de adormit un copil inegal.

(p.24)

cum lucruri mici

pot provoca

schimbări

de proporţii

cum îţi zâmbesc

când închizi ochii

morţii

cum ai respins

de pe linia

porţii

fără să vezi

unde s-a dus

(p. 45)

mai plutesc un moment până să mă trezesc

te-am văzut aseară și apoi

te-am văzut alaltăieri seară.

uneori am impresia că timpul merge înapoi

și nu știu ce să fac să schimb asta.

acum ești aici, acum ești acolo.

dar dacă la un moment dat n-o să mai fii nicăieri,

ca la început, când nu ne știam?

cerul de noiembrie cu găurele

rare, albastre, se întinde

peste capetele noastre și-l vedem amândoi.

(p. 54)

Din prezentarea făcută de redactorii editurii, reţin că Radu Nițescu s-a născut în 1992, la București. A publicat volumele gringo (2012) și Dialectica urșilor (Casa de Editură Max Blecher, 2016). Radu Niţescu a fost desemnat Tânărul scriitor al anului 2020.

Am citit un interviu în care Radu Niţescu vorbeşte frumos despre alţi poeţi, despre Elliot, Bacovia şi Octavian Soviany, despre colegii de generaţie, definindu-se, la rându-i, prin poezia pe care o cunoaşte şi o preţuieşte – Ruxandra Novac, Andrei Dosa, Gabi Eftimie, Mircea Andrei Florea, Olga Ștefan, Adrian Diniș, Andrei Doboș, Vlad Drăgoi, Deniz Otay sau Teona Galgoțiu.

Excelentă e şi coperta făcută de Ramona Iacob, care realizează şi ilustraţiile. Contează de fapt că excelentă e poezia.

Luaţi-i cartea.

Satao de Radu Niţescu