În căutarea cititorilor potriviți…

Titlul de mai sus nu e doar o figură de stil sau un clișeu; deși fiecare care își are propriul drum (mai anevoios sau mai lesnicios) spre cititorii ei, despre unele dintre ele se poate spune, încă de la primele pagini, că au fost scrise pentru o anumită categorie de public amator de lectură. Este, cum s-ar spune, un risc asumat, încă din start, de către autor însuși. Un soi de pariu chiar. Vorbim, se înțelege, despre autorii serioși, care nu fac rabat în artă, cărora compromisurile specifice adesea pieței de carte de azi le repugnă. Nu ceea ce se cere, ceea ce se vinde, ceea ce e consumabil și digerat fără efort li se par criterii importante, dimpotrivă. Acești scriitori vor merge întotdeauna împotriva curentului, cu încredere nedezmințită în textul lor, în destinul care se va rostui cumva pe parcurs…

Un astfel de scriitor este Viorica Răduță, poetă, prozatoare și profesoară cu vocație și seriozitate în tot ceea ce întreprinde, dar mai cu seamă o autoare inclasabilă, de mare forță, greu de ignorat sau de ratat odată ce i-ai parcurs oricare dintre textele scrise până în prezent.

Cea mai recentă apariție editorială este romanul Un calcan pe Lipscani, Casa de pariuri literare, București, cu o prezentare sintetică pe coperta a patra, aparținându-i lui Christian Crăciun. În cele câteva rânduri, acesta subliniază că „miza majoră a prozei Vioricăi Răduță este redarea uneia dintre funcțiile originare ale romanului: aceea de a prezenta (în sensul de aducere în prezent) un mediu social”. Evidențiază, de asemenea, că o trăsătură, o marcă stilistică distinctivă a scrisului autoarei este „saltul în magic”, romanul de față având astfel caracterul unei veritabile „monografii fabulatorii a Ploieștilor”. Dimensiunea fabulatorie a oricăruia dintre textele mai cu seamă prozastice ale Vioricăi Răduță reprezintă un atu al scrisului său, nu doar o marcă stilistică recognoscibilă. Ea îi permite scriitoarei plonjonul temporo-spațial și tranziția polifonică, personajele glisând de la monologul pasiv la dialog și invers, cu o naturalețe pe care doar prozatorii îndelung exersați o ating.

Recomandarea lui Christian Crăciun ar fi aceea ca romanul de față să fie citit în continuarea „mai vechiului Hidrapulper, cu care formează un diptic”; sunt convinsă că poate fi parcurs și astfel (menționez faptul că nu am citit respectivul roman), dar în același timp și ca o carte de sine-stătătoare, a cărei miză vizează, în egală măsură presupun, o „cronică” a Ploieștilor, realizată după o documentare serioasă, infuzată însă cu elemente magice, fabulatorii, și o satiră a societății românești comuniste și postdecembriste. După ce am citit romanul și, în particular, i-am atras autoarei atenția că, în actualul context al cererii și ofertei pe piața de carte românească e posibil ca aceasta să aibă, cel puțin o vreme, un culoar de nișă, Viorica Răduță s-a arătat optimistă, mergând pe ideea că a scris un roman în care „e luat un spațiu ca loc tipic de întemeiere, dezvoltare și descreștere a unui LOC. Deci un tip de ființare”. Ploiești, cadrul surprins în „Un calcan pe Lipscani”, nu ar fi, așadar, doar un toponim oarecare, recognoscibil pe hartă, ci un LOC a cărui poveste trebuie reconstituită cu pasiune și răbdare, urmărind nașterea, evoluția, tribulațiile istorice inerente, inclusiv „descreșterea”, dezvrăjirea. Un fenomen social-politic, demografic, cultural, cu inserții dintr-o istorie reală, consemnată eventual într-o cronică medievală, refăcută ulterior de un „zețar” pasionat, Eftime (nume deloc ales întâmplător, de la călugărul Eftimie, cronicar de limba slavonă). „Cronica orașului Ploiești” este cerută zilnic de Eftime și scoasă din depozitul Bibliotecii Nicolae Iorga, spre consultare.

Alături de acest personaj emblematic apare un altul, Ileana Bârsan, navetistă între Boldești Scăeni și Ploiești, intelectuală interesată ea însăși de istoria Ploieștilor, atentă la discuțiile dintre ceilalți navetiști și șofer, cu o tematică diversă. Prin cele două personaje (care se intersectează, la rândul lor, cu altele), Viorica Răduță reface un mediu social deopotrivă ancorat în realitate și în mit; Eftime și Ileana sunt reflectori atenți la detalii, sensibili la nuanțe, curioși, inteligenți și onești. Prin ei suntem puși la curent cu o legendă a orașului, care stă la baza numelui său:

„De o parte se vedeau Ploieștii și împrejurimile, cu umbrele Subcarpaților în depărtare, de cealaltă Teleajenul, drumurile care-l tăiau cu trenul. Aici a stat și Mihai Viteazul mai mult de un ceas, spunea șoferul. E și o legendă, spune că a urcat aicea Moș Ploae…” (pag. 21)

Zețarul Eftime descoperă, în cronica de la bibliotecă, informația potrivit căreia acest Moș Ploae și feciorii lui, păstori destoinici, „smulseseră din pădure pământul cu toporul, bucată cu bucată”. Ca și Vrâncioaia din Moldova lui Ștefan cel Mare, Moș Ploae are șapte feciori: „Scrie, la istorie că Moș Ploae stătea cu somnul celor șapte feciori și cu topoarele alături. În visele dintâi dărâmau cerul. La trezire, Moș Ploae se închina scurt”. (pag. 26) Își trezea feciorii și dezgropau LOCUL cu topoarele, prin lovituri „care le smulgeau brațele de dimineață până seara”. Este momentul întemeierii. Moșul și feciorii săi s-au oprit acolo unde se va ridica orașul cel nou: „La capăt de apus, acolo facem biserica, a șoptit Moș Ploae, cu trupul închis în rugăciune. Și-a înfipt toporul în butuc”. LOCUL cel ales are în centrul lui biserica, binecuvântarea divină…

Lumea care se ridică încet-încet în acest LOC, fie el Ploiești sau oricare altul, își decupează propriul spațiu în care să „ființeze”. Începe ceea ce Christian Crăciun numește „o foșgăială umană care pare a curge greu, ca o păcură, prin istorie”. Prin cele două „oglinzi”, Eftime și Ileana, avem acces la tot soiul de medii socio-profesionale, de elemente aparent disparate, obiceiuri, mentalități, reguli scrise și nescrise etc. Cele două fabrici, Mucavaua și Geamurile, muncitorii, inginerii, relațiile dintre aceștia, „frecușurile” zilnice, vizitele lui Ceaușescu, bancurile; contrapunctic, ne aplecăm peste cărțoiul în care citește Eftime la bibliotecă și asistăm la aventurile lui Moș Ploae, la popasul în zonă al lui Mihai Viteazul, inclusiv la uciderea acestuia pe câmpia de la Turda. Istoria glisează, iar greșelile/trădările se repetă în prezent. Din istoria Ploieștilor e decupată inclusiv Republica de la Ploiești (circumstanțe, reprezentanți, consecințe). O densitate narativă pe care cititorul o asumă dacă vrea să înțeleagă adevărata miză a romanului, căci aceste inserții nu reprezintă doar o simplă translație în timp. Ileana Bârsan lucrează inițial în fabrică, la Mucava, apoi intră în sistemul de învățământ, sistem pe care însăși Viorica Răduță îl cunoaște bine din interior. Ileana are ceva din personajele camilpetresciene, este o idealistă lucidă, onestă, inaptă de compromis. Ea își împrumută vocea sau și-o amestecă printre și cu alte voci din roman, observând, iubind și criticând LOCUL care se degradează prin oamenii săi, prin lăcomia lor de putere:

„Trăim în haos, fără niciun fel de reguli, cu legi la purtător, unul, polițist, altul, jandarm, parlamentar, magistrat, director, inspector, funcționar, portar, care cum e mai puternic. Trăim printre bătăuși, violatori, nebuni, escroci și clovni. Pe stradă vezi un om bine îmbrăcat, merge drept, dar când ajungi în dreptul lui auzi bolboroseala. Țara este liberă și democratică, dar întrece orice închipuire.” (pag. 164)

„Ce au construit și ce au dispus nou-veniții la putere? Vile în Poiana Țapului, Predeal, Sinaia, case de vacanță. Ce face politicianul cu puterea simțim pe pielea noastră, în coșul zilnic (…) Suntem flămânzi după străinătate, chemați la masă pe un scaun fără spetează (…) Politrucii se dedau la orice, sunt șantajabili, au scheletele ticăloșiei cu molii în ele scoase ca prospături. Au funcții (…) Chiar dacă ar fi acuzați de incompatibilitate, analfabetism, se dau patrioți și profesioniști cu studiile întârziate la facultăți private. Ciumpalacu face orice, a fost orice, parașutist prin ministere sau consulate, curvar, la cravată (…) Ce e aia lege în vigoare, e un dumnezeu aicea, cine cât dă are parte și de sex invers, na! Toți suntem români. Acum, după decenii de speranță seacă, se colorează viața, oamenii nu mai sunt oameni, sunt satane, ce dumnezeii noștri de viață e asta în moarte clinică?! Instituțiile scârțâie din încheieturi, parcă ar fi lemn putred. Ca politica (…) Unde sunt profesioniștii? În alcool și duhoare, cu un morman de gânduri țepene, care îi încurcă și mai tare”. (pag. 165)

Verbul capătă, la Viorica Răduță, conotații acide, sarcastice. Corodează ceea ce atinge cu suflarea lui neiertătoare. Nici sistemul de învățământ nu scapă: lipsa transparenței privind concursurile și repartițiile pe post, mâncătoria dintre colegii de cancelarie, aranjamentele la olimpiadele școlare, cu premii împărțite între evaluatori, etc.

Un LOC se alege, se ridică (se întemeiază), înflorește și apoi cade. Decade. Se surpă încet-încet din interior. Pendularea între trecut și prezent, alternând pasajele cronicărești cu observațiile vieții social-politice și culturale din prezent, nu urmărește comparația, ci diacronia firească a tot ceea ce, odată întemeiat, poartă în el, bine ascuns, germenele distrugerii. Perioada medievală nu este romanțată/idealizată. Eftime și Ileana studiază originea LOCULUI, a urbei în care trăiesc. Într-o țară ai cărei locuitori emigrează masiv și adesea definitiv, a nu-ți uita originile, a-ți asuma istoria colectivă este poate singurul act patriotic pe care îl (mai) putem internaliza.

Un calcan pe Lipscani de Viorica Răduță