De câțiva ani, consumând în mod constant literatură, m-am familiarizat cu neortodoxele mecanisme ale industriei autohtone de carte, care generează, voit, un soi de modă literară. De la editori la critici, de la cronicari la bloggeri, toți aduc în prim front o mână de cărți – meritorii, zic ei – pe care le promovează și le disecă de-a fir a păr și care, finalmente, ajung nade pentru cititorii înrăiți.
Acestui tipar nesănătos reușesc (arareori, ce-i drept) să-i găsesc fisuri prin care să evadez într-o literatură mai puțin comercială, nișată, care, din nefericire, nu se poate bucura din plin de orbitoarea lumină a reflectoarelor. Dar poziția nefastă a acestui tip de literatură, într-un con de umbră nemeritat, nu știrbește în vreun fel calitatea lecturii.
Acestei tipologii sus-menționate i se încadrează și alogenul scriitor Cristian Fulaș, care, din crezuri & considerente nepretențioase, și-a împins în cuptorul editurilor Gestalt & Vinea, după ani de fezandat, prima sa carte, “Fâșii de rușine”. Cartea – trebuie să mărturisesc din capul locului – acționează asupra cititorului neavizat cu o forță copleșitoare.
Teza romanului, cea a ratării absolute și a dependenței, nu este o terra virgina în beletristică, însă maniera prin care autorul gestionează și dispersează, cu o mână sigură, tensiunea și reversul acesteia, este o clară confirmare a reușitei. Cristian Fulaș, preocupat de psihologie, își permite, în mod avizat, să radiografieze în paginile cărții sale destinul inexorabil al unui ratat. Mai exact, romanul – scris la persoana I – urmărește cu o seriozitate contabilicească fâșii din viața protagonistului, în care – trebuie atenționat cititorul! – nu găsești grame de familiaritate.
Viața dusă în rateuri permanente are ca punct de plecare un eșec adolescentin – aparent, nevinovat – care, în timp, l-a împins pe anti-eroul nostru într-o pedalare în gol.
„Aveam aproape optsprezece ani și agățasem o fetiță de vreo cincisprezece, pe care am dus-o în camera de cămin în care eram cazat cu gânduri mari și dorințe concrete. Nu am avut curajul, însă, să mă culc cu ea și poate de asta am băut până nu am mai știut de mine și subit noaptea s-a făcut dalbă dimineață și aveam capul cât camera (…) Plecase, dezamăgită de acel macho agățat de ea care practic doar o mozolise prin transpirațiile așternutului. În acea dimineață m-am dres pentru prima oară în viața mea”
Odată intrat în lumea imundă a alcoolului și a drogului, lucrurile capătă aura unor imposibile concilieri cu viața, ieșirea din această sarabandă fiind practic imposibilă. Având coloana vertebrală a moralității frântă, nici de relaționarea cu familia nu s-a mai putut ajuta să se ejecteze din lumea încapsulată a infamiei, fapt ce, în cele din urmă, îl împinge la extremă, soldându-se cu internarea într-o secție de dezalcoolizare, iar apoi într-o clinică privată.
„Nimeni nu mă caută, niciun om din lumea asta nu simte nevoia să schimbe o vorbă cu mine. Dincolo de poarta clinicii nu mai există nimic, toți oamenii au murit și eu am rămas singur să mă descurc cu gândurile mele.”
Așa cum după flux vine și reflux, aparentele speranțe de întremare cad în recidivă obturând astfel focala lungă îndreptată spre luminița de la capătul tunelului. Aici, cu măiestrie, autorul sondeză ratarea absolută în urma căreia extrage fâșii, atât de rușine, cât și de frică.
„Tot optimismul meu se desface în fâșii de întuneric, fâșii de rușine, fâșii dezordonate desprinse din chipul unei statui care tocmai a plâns, fragmente carbonizate de cuvinte care nu se leagă deloc între ele.”
Claviatura abisalelor sentimente, tensiunea atent dirijată, dar și limbajul mitraliat îmi confirmă, încă o dată, că și scriitorii umbriți, pe nedrept, de nume „mari” & arhaice, sunt demni de literatură de cea mai bună calitate.
Paragraful mai mult decât grăitor & sugestiv „beau direct din sticlă și privesc lumea prin lentila alcoolului” surprinde perfect întregul construct al romanului care, cu o forță eclatantă, sparge canoanele literaturii autohtone.
Editura Gestalt – Vinea;
Anul apariţiei: 2015;
Nr. pagini: 272.
