Cronică de Cristian LUPEȘ (dirijor)

Aula palatului Cantacuzino (UCMR – Muzeul Enescu), Calea Victoriei nr. 144 – SIMN 2019, 21 mai, ora 17.00 (Audiție subiectivă)

 În titlu m-am jucat cu cele șase nume ale pieselor dintr-un program de concert excepțional, realizat de doi muzicieni pe care-i admir. Ion Bogdan Ștefănescu într-o formă seducătoare, cu o forță care-i consolidează poziția de prim flautist al nației și compozitorul Mihai Măniceanu, pianist în acest duo, scufundat frenetic în subtilitățile intestine ale muzicilor alese, de la cap până la bis.

Aula Palatului Cantacuzino, este total nepotrivită repertoriilor contemporane, chiar dacă o putem considera frumoasă. Privirea către viitor a compozitorilor actuali și intențiile premonitorii pe care le are orice demers artistic contemporan, sunt semi castrate de opulența unei contrucții, al cărei stil era deja perimat în anul 1906, când a fost fastuos inaugurată de Grigore Cantacuzino (Nababul) și proiectată de Ion Berindey(i). Neatenția cu care este întreținută clădirea ne face să credem că ar fi fost construită chiar în secolul al XVII-lea, moment temporal mult mai definitoriu pentru stil. Recunosc în această superbă construcție (nu sunt ironic) algoritmul de funcționare local, care se remarcă prin astfel de pastișe și ulterior: Palatul Parlamentului, Catedrala Neamului, etc. Sunt dovezi ale șchioapei noastre nevoi de a inova. Cu siguranță, vom vota și vom rezolva. Până una alta, lumina de la fereastra etajului se scurgea sublimată peste artiști, rezolvându-mi orice dezechilibru.

Ion Bogdan Ștefănescu, carismatic și relaxat, a debutat precoce la 14 ani pe scena Ateneului Român și la 17 ani obține premiul I la concursul Concertino din Praga. A studiat cu James Galway, Alexandre Murray. Este prim flautist al Orchestrei Filarmonicii „George Enescu” si solist al Filarmonicii Banatul din Timișoara, profesor univ. dr. al UNMB. Deține printre cele mai vaste reperorii muzicale din țară, cu siguranță unic printre flautiști, cântă solo, simfonic si în ansamblu cu Trio Contraste, Profil, Cvintetul George Enescu, A imprimat peste 40 de CD-uri, și a înregistrat cu SRRR, Deutschlandfunk-Koln, WDR, Societee de Musique Contemporaine Laussane, Bayerishe Rundfunk, DSR 2, Hesisscher Rundfunk, Berliner Rundfunk.

Așadar, Ion Bogdan Ștefănescu este de neratat. Din programul de sală SIMN 2019.

Concertul a făcut parte din ciclul ULISE al SIMN 2019 și ne-a prezentat 6 lucrări foarte inspirat alese și înlănțuite:

Xingzimin Pan: „Kaidan”

Edward Gregson: „Aztec Dances”

Doina Rotaru: „Crystals”

Ian Clarke: „Hatching Aliens”

Dan Dediu: „Pastorale cynique”

Mihai Măniceanu: „Riffs and Solos”

bis

Arvo Pärt Spiegel im Spiegel, for alto flute and piano.

KAIDAN. Xingzimin Pan, născut în 1945, se licențiază în muzică în anul 2008 în China, apoi la Iowa, fiind doctorand și asistent la Utah. Este publicat de Hayo Music și scrie de la muzică solo la orchestrală și vocală, ne spune programul de sală. Lucrarea Kaidan, cuvânt japonez care înseamnă poveste horror, este foarte descriptivă și are toate datele unui nativ chinez, sesizându-se ușor melodica asiatică prin modurile pentatonice, structuri circulare sau repetitive, extrase din folclor, dar s-a remarcat acustic prin efecte sonore specifice discursului contemporan: percuție cu palmele sau ciupituri si surdine aplicate direct pe corzi, suflături atipice și frulato controlat la flaut etc. Pianul preparat de Măniceanu și flautul aproape înnodat de Ștefănescu ne-au rupt de cotidianul pe care-l părăsisem de puțin timp.

„Această pisă încearcă să evoce mai mult o experiență comună și o experiență emoțională asociată cu majoritatea poveștilor de acest tip (horror), mai degrabă decât să prezinte o poveste specifică. Se optează pentru explorarea tehnicilor instrumentale extinse, atât pentru pian cât si pentru flaut. Mai mult, melodia cântecului folcloric chinezesc Ku Qi Qi (Șapte cicluri ale plânsului) este folosită ca material componistic. Rostul acestui cântec este de a-l plânge pe defunct și a-i împăca duhul în peregrinările sale.” (Xingzimin Pan)

AZTEC DANCES. Compozitorul englez Edward Gregson (n 1945) scrie muzică simfonică, camerală,  instrumentală, vocalcă si corală, muzică pentru teatru si televiziune (program de sala SIMN 2019). Lucrare de mari dimensiuni, în patru părți cu o aparentă formă de sonată, foarte solicitantă pentru cei doi muzicieni care colaborau simbiotic într-un discurs segmentat în tablouri și gesturi muzicale ample, masive, cu o sesizabilă culoare simfonică. Bogată în experiențe și emoții, transmise convingător, echilibrată și cu un final puternic, amplu și spectaculos. Am receptat-o de asemenea vizual, așa cum spune compozitorul, având caracter programatic, urmărind rezumat momentele premergătoare ale invaziei spaniole care au dus la dispariția civilizației aztece. Gregson se inspiră dintr-o vizită la British Museum la expoziția Moctezuma – Despotul Aztec.

„O parte a expoziției a explorat rolul pe care muzica și dansul îl au în viața aztecilor. Flautul primitiv, împreună cu trompetele și tobele erau folosite ca părți importante ale ceremoniilor rituale formale (incluzând macabre sacrificii umane), care urmăreau să satisfacă panoplia de zei pe care-i venerau aztecii, sau în viața de zi cu zi, în ocazii sociale și culturale. Am încercat în cele patru părți ale lucrării să reflect sonor câteva idei foarte contrastante și dramatice.” (Edward Gregson)

CRYSTALIS. Compozitoarea si profesoara Doina Rotaru este deja o vedetă confirmată și respectată a compoziției românești, cu peste 25 de lucrări simfonice, 90 de lucrări camerale, multi premiată si laureată de către Academia Română, UCMR, etc. Biografia artistică este extinsă și se poate găsi ușor la orice căutare în internet. Cristalul sonor propus, obținut prin presarea și laminarea motivelor melodice simple și evolutive, dezvoltate treptat de cele două instrumente, a conținut efecte sonore foarte eficient puse în slujba unui demers muzical cu trimiteri către o stare apăsătoare, dar nu întunecată. A fost o lecție de cristalo-geneză, direcționată cu răbdare, o incursiune acumulativă în multiplele nașteri ale sunetului și a evoluției acestuia, care reușește să se metamorfozeze binomic în materia presată până la esențializare arhaică și în același timp a infinitei greutăți aplicate, responsabilă de apariția sublimului.

„Simbolul purității și perfecțiunii, cristalul era asociat în culturile arhaice cu lumina, fiind denumit piatra de lumină, sau piatra sacră, având capacitatea de a facilita transa, permițând percepția invizibilului. Transparența sa generează un paradox: deși material, lasă să se vadă prin elca și cum ar fi imaterial. În lucrarea mea, cristalele sunt terțele (intervale muzicale); toată piesa reprezintă o evoluție variațională lentă și continuă a motivului inițial, alcătuit din alternanța terță mică – terță mare. Transparența dispersia și reflectarea eterofonică a materialului sonor sunt conectate cu ideea de lumină. Lucrarea a fost scrisă în anul 2002 la cererea flautistului Ion Bogdan Ștefănescu, căruia îi este dedicată.” (Doina Rotaru)

HATCHING ALIENS. Ian Clarke (n. 1964) a studiat flautul la Guildhall School of Music – London și apoi matemetica la Imperial College. Foarte cunoscut flautist și compozitor britanic, este autorul foarte cunoscutelor albume Within si Deep Blue și compune muzică de film și teatru împreună cu compozitorul Simon Painter sub numele de Diva Music. Asta am plagiat din programul de sală SIMN 2019. Dacă lucrarea Doinei Rotaru relevă nasterea și evoluția unui cristal, Clarke se ocupă de apariția unui extraterestru debutând, deja previzibil, cu efectele sonore spectaculoase ale flautului, pe care Ștefănescu le-a „materializat” sonor cu imensă inspirație și pricepere, până la a ne da senzația că ar fi emise de o terță sursă, organică, viscerală. Se construiește dezvoltător, evolutiv, cu multe momente descriptive, formată din trei secțiuni, a doua fiind previzibilă, lirică, aproape de cafe-concert, sau dacă vreți un soi de neoromantism alterat de jazz. În ultima secțiune, personajul principal al lucrării, extraterestrul, se energizează cu ajutorul melodicii motorice, rapide si dezlănțuite.

„Hatching Aliens (Eclozarea extratereștilor) este o călătorie imaginară, Nu este modelată după nici o altă lucrare de-a mea sau a altor compozitori. Totuși explorările ei inițiale poate că au câteva ecouri afective din Sărbătoarea primăverii de Stravinski și aluzii întunecate din filmul Alien, deși, nu există nici o relație muzicală sau comparație cu acestea. În același timp, piesa caută câteva rezolvări, dialog și empatii cu și în necunoscut. Asemenea altor lucrări, de-ale mele, piesa conține și o dimensiune esențială; fără îndoială, ajunge în originile colțurile și vârtejurile realității prin, folosirea sferturilor de tonca metaforă a intermediarului dintre lumi… Secțiunea de debut, care începe înăuntrul flautului, constituie sâmburele piesei. De aici, lucrarea capătă o viață proprie, care a fost întodeauna legată intrinsec de imaginatul titlului.” Ian Clarke

PASTORALE CYNIQUE. Greu de înțeles cum o țară atât de demolată ca a noastră a putut să aibă norocul de a-l genera si păstra pe copozitorul Dan Dediu. În facultate, împreună cu colegii, i-am devorat și admirat cursurile de Analiză de Forme Muzicale sau Arta Construcției Melodice, norocoșii făceau cu el compoziție. A studiat cu Ștefan Niculescu la București si cu Francis Burt la Viena, are un CV cu care nu este indicat să concurezi, si a compus 160 de lucrări din toate genurile muzicale: 5 simfonii, 15 piese pentru orchestră, 8 concerte, 6 cvartete, muzică de cameră, coruri, 4 opere, multipremiat, fost rector al Universității Naționale de Muzică din București, un personaj fermecător, foarte inspirat inclusiv în emisiunile radio și TV pe care le-a realizat.

Lucrarea propusă în concert are trei secțiuni, sesizabile în primă instanță datorită tehnicii componistice abordate. Debutul foarte exuberant al celor doi protagoniști a trădat bucuria si plăcerea cu care cântau. Prima secțiune ar fi putut să se numească passacaglia cinică, în care forma polifonică a fost păstrată aproape strict, tema obligat repetată a passacagliei involuând armonic spre finalul claviaturii lui Măniceanu. Riguros tratată, urmând sugestiile si îndrumările barocului, îi oferea flautului aparența unei libertăți mai curând cu senzație energic improvizatorică, chiar dacă urmărea principiile de dezvoltare tematică specifice. Secțiunea a doua propune tot o polifonie, de data aceasta imitativă, cu melodică energică, motrică. Finalul aduce pastoralul anunțat în titlu, dându-mi senzația unei mari introduceri cinice dacă partea a doua o denumim invențiune cinică. Lucrare spumoasă, de dimensiunile unui capriciu.

„Pastorale cynique op. 89 pentru flaut si pian la mâna stângă a fost scrisă la rugămintea flautistei elvețiene Andrea Kolle și executată în primă audiție în anul 2001 în Germania și Elveția. În 2007 a apărut pe un CD Cavalli Records, în interpretarea lui Ion Bogdan Ștefănescu și Dan Dediu. Lucrarea suprapune o melodie pastorală stranie, scrisă aparent în sistem ritmic rubato (notată însă foarte exact) cu o temă de passacaglie șerpuitoare, ce combină sistemele ritmice giusto si aksak. Cele trei segmente ale piesei sunt din ce în ce mai mici ca dimensiuni iar dominantele tematice sunt melodia și ritmul. Expresia generală duce cu gândul la o pastorală mauvaise conscience, de unde și titlul Pastorală cinică.” (Dan Dediu)

RIFFIS AND SOLOS. Talentatul și autenticul arist Mihai Măniceanu (n.1976) a studiat pian cu Viniciu Moroianu, compoziție cu Dan Dediu, terminand studiile summa cum laude  la Universitatea Națională de Muzică din București. Multibursier la Leipzig, Hamburg, Bayreuth, Tallin, deja premiat de Academia Română în 2011, predă la catedra de Compoziție a UNMB și reușește să-și depășească atitudinea introvertită scriind muzică. Lucrarea prezentată este probabil un demers de sondare a emoțiilor de licean, cand era un rocker pasionat în audiție si probabil pasional cu chitara în mână. Așa cum declară, construiește un puzzle nostalgic folosind energic rockul anilor ’90. Singura lucrare expozitivă a concertului privește agitat amintirile rock ale compozitorului licean, prin filtre de blur, sharp si poate un B&W expus puternic si mult contrast, în încercarea de a omogeniza imaginea sonoră reziduală a violentelor audiții. Ion Bogdan Ștefănescu mi-a adus aminte de flautistul din Jetthro Tull, chiar dacă-i deosebea flagrant tunsoarea. Am înțeles amuzat și că și-a asortat inelul de pe degetul mic cu clapele flautului de aur și țintele strălucitoare de pe vesta jeans cu piesa lui Măniceanu. Am ascultat o fantezie/capriciu alertă, o prinselea  serioasă și infantilă ca orice joc fermecător. Un soi de indiscretă privire în jurnalul lui Mihai Măniceanu, care se pare că este mult mai luminos și decât vedem în imaginea sa diurnă. Dacă pe melomani piesa i-a convins să asculte rock-ul pierdut, Riff and Solos are calitatea de a-i convinge și pe rockerii fanatici să pășească bocănind în sălile SIMN-ului.

„Riff and Solos… este o fantezie rock ce prelucrează diferite riff-uri și solo-uri din Megadeth, Slayer, Pantera, Iron Maiden, însă forma este relativ organizată “quasi una sonata”. De fapt pisa a luat ființă din necesitatea unei reîntoarcercerifugitive în anii propriei adolescențe.”

Riff-ul principal, așa zis-a temă întâi sau refren, este preluat din Megadeth (Tornado of Souls), așa numita temă a doua din Slayer (Seasons in the Abyss), iar melodia finală provine dintr-un solo Iron Maiden (Afraid to Shoot Strangers), rearanjat d.p.d.v. frastic și modulat succesiv. Mișcarea centrală, un fel de dezvoltare care nu face nicio referință la tematica anterioară, debutează cu tema girafă, urmată de o melodie intimă și imnică totodată, un imn dedicat  pierderii victoriei, asa cum ar fi spus Mauricio Kagen, și un solo din Megadeth Holy Wars… The Punishment Due care m-a impresionat prin apropierea lui de muzica tradițională neoromânească.

Nu am omis nici importanța percuției în configurația unei trupe rock, astfel că am inserat și un solo de baterie imediat după culminația secțiunii de aur. De la bun început am avut în minte sunetul flautului prelucrat digital ce imită efectul de distors al chitării electrice.” (Mihai Măniceanu)

Bisul lui Arvo Part a funcționat ca un desert fin, cremos si rece după festinul sonor Pantagruelic la care ne-au supus protagoniștii, îndelung aplaudați de sala arhiplină.

Textele citate sunt preluate din programul SIMN 2019, ediția 29.

photo. eu