Așa cum ne-a obișnuit, Editura Publica își completează colecțiile cu cele mai noi și atractive titluri din domeniu, traduse excelent și așezate în pagină în așa fel încât să-și cucerească cititorii încă de la primele rânduri.
Începem cu TED TALKS (autor Chris Anderson) carte dedicată fenomenului TED și care ne poate ajuta să înțelegem în ce fel poate fi transformat în realitate miracolul vorbitului remarcabil în public și echipează cititorul cu tot ce are nevoie ca să-și atingă obiectivul. Nu există o formulă fixă; nu ar trebui să existe două discursuri la fel. Dar există instrumente care pot face mai puternic orice vorbitor. Chris Anderson a lucrat cu toți invitații TED care au fascinat publicul, iar în paginile acestei cărți ne împărtășește gândurile câtorva dintre ei: Sir Ken Robinson, Amy Cuddy, Elizabeth Gilbert, Salman Khan, Dan Gilbert, Monica Lewinsky și zeci de alți vorbitori.
„Sunt multe de spus despre a vorbi fără un scenariu. Poate suna proaspăt, viu, real, ca și cum ai gândi cu voce tare. Dacă acesta este stilul de vorbire care te face să te simți în largul tău și, dacă prezinți un material care îți este foarte cunoscut, aceasta s-ar putea să fie alegerea ta cea mai bună.
Dar este important să faci diferența dintre fără scenariu și fără pregătire. În cazul unui discurs important, nu ai nicio scuză să nu te pregătești. Multe discursuri fără scenariu, din păcate, au drept rezultat explicații neduse până la capăt, erori de logică, aspecte esențiale uitate și divagații incoerente.”
„Când lucram în industria revistelor, îi îndemnam pe redactori și pe designeri să se gândească la copertele revistelor ca și cum acestea ar concura într-un război pentru atenție în două etape. Mai întâi, războiul de jumătate de secundă: dacă o potențială cititoare își arunca privirea pe standul de presă, era ceva interesant pe copertă care ar fi făcut-o să se oprească un moment? Apoi, războiul de cinci secunde: odată ce s-ar fi oprit să se uite, ar fi citit ceva suficient de captivant pe copertă încât să o facă să cumpere revista?”
În Arta interviului (autor Lawrence Grobel, cel care a scris și biografia Al Pacino), Lawrence Grobel povestește cele mai interesante întâmplări din cariera sa, dar și cele mai savuroase momente din lista sa lungă de interviuri cu actori care au primit Premiul Oscar, cu scriitori laureați ai Premiului Pulitzer sau cu sportivi celebri. Grobel explică pas cu pas ce presupune un interviu – de la munca de documentare, la retușurile finale –, astfel că Arta interviului va fi un răsfăț atât pentru jurnaliști, cât și pentru devoratorii de cultură.
„Am întrebat-o odată pe Nicole Kidman dacă s-a apucat să cânte la pian pentru că are degete lungi, iar ea mi-a spus că Barbra Streisand are cele mai frumoase mâini pe care le-a văzut vreodată.”
O să vă las pe voi să descoperiți ale cui sunt declarațiile de mai jos (le găsiți în carte):
«Mărturisirea asta ne-a adus înapoi la fiica lui. „Ne-am apropiat acum câțiva ani”, mi-a spus, „când a stat cu noi. Dar își făcea propriul număr, încercând să mă impresioneze sau să mă manipuleze, și-atunci am renunțat. M-am retras. Întotdeauna mă îndepărtez de oameni. Încerc să nu-i las pe cei din jur să-mi ia prea mult din energie. Odată ce cineva încearcă să se apropie prea mult de mine, să-mi cunoască gândurile și sentimentele și să mă consoleze, îi spun „La revedere”, uneori pentru totdeauna. Nu-mi place să fiu controlat de nimeni.”»
Peak. Secretele performanțelor de top și noua știință a expertizei – Anders Ericsson și Robert Pool
Descoperirile lui Ericsson au fost elogiate și dezbătute, dar niciodată explicate corect. Prin urmare, ideea de expertiză încă ne intimidează – credem că avem nevoie de talent nativ ca să atingem excelența sau că excelența pare prohibitiv de dificilă. Peak dezminte ambele idei, dovedind că practic toți avem în noi semințele excelenței – trebuie numai să le cultivăm așa cum se cuvine. Peak oferă sfaturi neprețuite, adeseori contraintuitive despre fixarea unor obiective, recepționarea unui feedback, identificarea modelelor și despre automotivație. Fie că doriți să vă distingeți în profesie, să vă îmbunătățiți performanțele sportive ori să vă ajutați copilul să obțină rezultate școlare deosebite, metodele revoluționare ale lui Ericsson vă vor arăta cum să vă îmbunătățiți aproape orice abilitate importantă pentru voi.
„Mai târziu, după ce Dan a învățat să utilizeze una câte una celelalte crose de golf – în primul rând o pitching wedge, pe urmă fiarele, lemnele și, în sfârșit – crosa driver -, a jucat primul său tur complet de golf, cu un set complet de crose în decembrie 2011, mai bine de un an și jumătate după ce începuse să se antreneze, și, în această etapă, își nota progresele în mai multe feluri diferite Ținea evidența preciziei loviturilor sale, își nota cât de frecvent ratau spre dreapta și de câte ori se ducea prea mult spre stânga. Își nota numărul mediu de lovituri ușoare – putt – de care a avut nevoie să introducă mingea în gaură odată ce o adusese pe spațiul de iarbă din jurul găurii – zona green. Și așa mai departe. Cifrele îi permiteau nu doar să vadă la ce mai trebuia să lucreze și de ce fel de lucru era nevoie, ci îndeplineau și rolul de borne kilometrice pe drumul său către expertiza în golf.”
«Aceasta este partea întunecată a credinței în talentul nativ. Poate să genereze o tendință de a presupune că unii oameni au talent pentru ceva, pe când alții nu-l au și că diferența se poate observa devreme. Dacă împărtășiți această convingere, îi încurajați și îi susțineți pe cei „talentați” și îi descurajați pe ceilalți, dând naștere profeției care se autorealizează. Face parte din natura umană dorința de a investi efort – timp, bani, educației, încurajare, susținere – acolo unde acesta va produce maximum de rezultate bune și, de asemenea, dorința de a-i feri pe copii de dezamăgiri. De regulă, nu este nimic rușinos în a proceda astfel, însă rezultatele pot fi incredibil de dăunătoare. Soluția cea mai bună de evitare a acestei situații este să se recunoască potențialul din fiecare dintre noi – lucrând spre a găsi modalități de a-l dezvolta.»
Shoe Dog – Phil Knight
Knight povesteşte despre numeroasele riscuri cu care s-a confruntat, despre eșecurile zdrobitoare, despre concurenții nemiloși, despre numărul mare de sceptici, dușmani și bancheri ostili, dar și despre numeroasele sale triumfuri emoționante și reveniri spectaculoase. Dar mai presus de toate, Knight evocă relațiile fundamentale, care au constituit inima și sufletul Nike, cu fostul său antrenor de atletism, irascibilul și charismaticul Bill Bowerman, și cu primii săi angajați, un grup pestriț de neadaptați și savanți, care a devenit rapid o frăție în centrul căreia se afla swoosh.
„Prima dintre fabricile pe care am dorit să le vedem era la periferia orașului Hiroshima. Ne-am dus toți trei acolo cu trenul, sosind pe la prânz. O după-amiază rece, înnorată. Nu eram așteptați la fabrică până a doua zi dimineață, așa că mi s-a părut important să profit de timpul suplimentar și să vizitez muzeul. Și voiam să mă duc singur. Le-am spus lui Sumeragi și lui Sole Jr. că ne vom întâlni în holul hotelului în dimineața următoare.
Mergând prin acele săli ale muzeului… mi-a fost greu să accept ce vedeam. Nu puteam să procesez nimic. Manechine îmbrăcate în haine pârlite. Cocoloașe arse, iradiate de – bijuterii? Vase de bucătărie? Nu puteam să-mi dau seama. Stăteam oripilat în fața tricicletei lichefiate a unui copil. Stăteam, cu gura căscată, în fața scheletului înnegrit al unei clădiri în care până atunci oamenii se iubiseră unii pe alții, munciseră și râseseră împreună. Am încercat să simt și să aud momentul impactului.
Mi s-a făcut rău când am intrat într-o sală și am dat peste un pantof ars, sub sticlă, cu amprenta lăsată de talpa proprietarului încă vizibilă.”
„Mai rămânea o singură problemă. Iar aceea era Problema. Toate celelalte păleau în comparație cu ea. FBI-ul.
A doua zi, spre sfârșitul dimineții, m-am dus cu Hayes în centru. Am vorbit foarte puțin în mașină, foarte puțin în liftul cu care am urcat la Nissho. Ne-am întâlnit cu Ito în antecamera biroului său și nu a zis nimic. S-a înclinat. Ne-am înclinat și noi. Apoi, în liniște, am coborât toți trei cu liftul până la parter și am ieșit în stradă. Pentru a doua oară într-o săptămână l-am văzut pe Ito ca pe un samurai mitic, înarmat cu o sabie bătută-n nestemate. Dar de această dată el se pregătea – să mă apere pe mine.”
